SALVAŢI CASA MEMORIALĂ ELENA CUZA!

În comuna Soleşti, judeţul Vaslui, se află Casa Memorială Elena Cuza (vechiul Palat Rosetti-Solescu, după numele vechilor stăpânitori ai moşiei), aici fiind şi locul de naştere al Elenei Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1955 şi în cadrul său pot(puteau) fi vizitate casa Rosetti-Solescu, biserica, mormintele familiei Elenei Cuza şi obiecte aparţinând familiei domnitorului Al. I. Cuza.
Din nefericire, Casa Elena Cuza se află astăzi în ruină.
Fac un apel de bun simţ la Ministerul Culturii, la Secretariatul de Stat pt Protecţia Monumentelor, la Consiliul Judeţean Vaslui şi la toţi cei în drept sau... în stâng, depinde de culoarea politică (!), să dea o mână de ajutor pentru stoparea degradării acestor vestigii şi punerea Casei Memoriale Elena Cuza pe harta culturală a României!
Vasluienii, şi nu numai ei, trebuie să fie mândri că pe aceste meleaguri, alături de Alexandru Ioan Cuza şi Elena Cuza, s-au născut şi alte figuri proeminente care au marcat cu personalitatea lor puternică istoria zbuciumată a acestei ţări şi îi amintesc aici doar pe Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Nicolae Tonitza, Emil Racovitză, Teodor Rosetti, P.P. Carp, Felix Aderca, Constantin Tănase, Victor Ion Popa ş.a.

Salvaţi Conacul Elena Cuza cât mai stă în picioare, cât mai are pereţi şi se vede de la distanţă!

NICU

Nicu


Unul dintre colegii mei, n-am să-i dau numele, se ştie el, avea replică la orice şi, mai ales, nu puteai să iei un pumn în gură că el luase, cândva, doi. Nu putea să-ţi iasă un neg pe undeva că lui îi ieşiseră pe tot corpul, orice ţi se întâmplase ţie la el se regăsea înzecit. Cunoaşteţi genul!
Mitoman şi megaloman!
Ajunsesem cu colegii, atunci când îl vedeam că se apropie de noi, să inventăm repede un subiect extraordinar, o întâmplare care să frapeze şi să-l incite.
Nicu, să-i spun aşa, prindea discuţia din zbor, asculta un minut, după care se lansa în ditirambicele lui întâmplări, oarecum asemănătoare. Leşinam de râs.
Culmea este că, de la un timp, chiar începuseră să i se întâmple fel şi fel de lucruri.
Răzbunare divină?! Cine ştie!
Drept este că părea condamnat la cele mai neverosimile accidente şi incidente.
În fine, Nicu îşi află jumătatea chiar printre colegele noastre. Nuntă mare la un restaurant din gura Oborului. Nuntă la care soacra-să, soacra mică, a fost prinsă în toaleta restaurantului cu socrul mare, adică, onor, tatăl lui Nicu.
Mică soacra, dar cu pofta mare!
A ieşit scandal monstru, din ce mi-au relatat colegii care fuseseră la nuntă, unele dintre rude, supărate, au plecat chiar fără să mai dea darul. Paranghelie, ce mai!
Ei bine, după nuntă, Nicu s-a mutat în apartamentul soţiei sale, pentru că, de la întâmplarea cu toaleta, rupsese iremediabil legăturile cu tatăl său.
Era vară şi ieşiseră el, soţia, soacra mică, divorţată acum şi cumnata, elevă în clasa a XII-a, toţi ocupanţi ai aceluiaşi apartament cu trei camere, să se răcorească pentru că în casă nu se mai putea sta de căldură. Locuiau undeva pe Avrig, într-un bloc la etajul VI. Pentru ca în casă să se facă mai răcoare deschiseseră şi uşa de la intrare. Şi, în timp ce stăteau pe balcon pălăvrăgind vrute şi nevrute, Nicu vede doi tineri care cărau cu mare dificultate un frigider.
„Săracii oameni, ce se mai chinuie!” făcu colegul meu.
„Oameni amărâţi, ce vrei!?” îi compătimi şi soacra mică.
„Dacă aveau bani, luau şi ei o maşină, dar aşa...” spuse şi cumnata.
„Auzi, nevastă, du-te şi tu şi adu o sticlă de suc, că o fi pe nord apartamentul, dar căldura asta este cotropitoare.”
Se duce soţia, dar se întoarce ţipând, roşie de furie.
„Ce-i, Nuţi? Ţi-e rău?”
„Frigiderul, Nicule!”
„E?!”
„E frigideru’ nostru.”
De n-a strigat colegul ăsta al meu, până ce i-au ieşit ochii din cap, iar ăia, speriaţi, au lăsat agregatul şi au luat-o la fugă, dispărând printre blocuri. Tupeu de borfaşi.
S-au chinuit o jumătate de ora cu doi vecini, să-l aducă până sus, căci era plin frigiderul şi congelatorul la fel.
O săptămână nu am râs decât pe seama întâmplării cu frigiderul. De cascadorii râsului, nu altceva.
Era de ajuns să vezi că apare Nicu pentru ca să stârnească zâmbetul, noroc că nu se supăra, ştia de glumă.
Tot aşa, o altă întâmplare, merge Nicu să cumpere ceva pentru casă, un aspirator, pare-mi-se, îl ducea în braţe ca pe sfintele moaşte, când, în dreptul unui bloc de pe şoseaua Mihai Bravu, la etajul unu, zăreşte prin geam o tânără dezbrăcată care se fâţâia de colo-colo, neatent, nu a văzut că unui canal îi lipsea capacul şi... dus a fost, cu tot cu aspirator.
S-a şi internat, săracul, îşi fracturase un braţ. Bine, măcar că aspiratorul nu păţise nimic!
Cel mai haios era faptul că toate detaliile întâmplărilor sale, reale de acum, le aveam chiar de la eroul nostru, Nicu.
După această întâmplare, bineînţeles că porecla lui a devenit „canal”!
Pe unde-l prindeam, îl întrebam: ce faci, măi, „canal”?
I-a trecut braţul.
I-a trecut braţul, dar a venit cutremurul. Cel din august 1986, cel mai mare după cele din 1940 şi 1977. 7,1 pe scara Richter.
Era miezul nopţii, se iubise cu soţia şi, amândoi aşezaţi de-a curmezişul patului, pălăvrăgeau şi admirau luna.
Linişte!
Când şi când îi mai spunea soţiei câte o dulcegărie...
Acea linişte avea ceva straniu în ea, părea că luna îngheţase, ca imediat să se pornească un uruit asurzitor şi să se mişte blocul în toate direcţiile.
Soacră-sa ţipa, în timp ce se apropia de sufragerie, acolo unde îi spusese ea cândva că este cel mai sigur loc în caz de cutremur, unde mai pui că ţipa şi cumnata, ăsta, Nicu, nu ştia ce să facă mai degrabă, să se îmbrace sau să fugă sub grindă, nevastă-sa trăgea de el, speriată, băgându-i unghiile în gât, aproape să-l sugrume.
Nu-şi găsea chiloţii, dar în clipa aceea, în fracţiunea care compune o secundă de cutremur, care poate părea cât un veac, a luat decizia să se salveze.
Şi-a luat soţia de o aripă şi s-a tras sub grinda din hol, moment în care, lângă el, au ajuns soacra şi cumnata. Noroc că lumina era stinsă.
O replică se făcu simţită din nou, speriată, soacra se băgă şi mai tare în Nicu şi, pentru a se suţine mai bine, a vrut să-l apuce de mână, dar l-a apucat de...
Că doar nu era omul cu trei mâini!
Nicu a tras un ţipăt sfâşietor de soprană, fapt ce a determinat-o pe soacră să leşine. De ruşine.
Le-a lăsat pe soţie şi cumnată să aibă grijă de femeia leşinată şi şi-a tras repede un pantalon de pijama.
I-au dat cu oţet pe la nas, mă rog, într-un final, femeia şi-a revenit.
După care din nou linişte.
Soţia şi cumnata lui Nicu au crezut că din cauza cutremurului leşinase mama.
Mult timp de la acea întâmplare Nicu nu mai putea să se uite în ochii soacrei. Dar soacra putea. Şi zâmbea ori de câte ori acesta trecea pe lângă ea sau i se adresa.
Bineînţeles că noua poreclă al lui Nicu era „cutremur”.
La un an după cutremur, aflu de la Nicuşor că divorţează.
„Eşti nebun, Nicule? Aveai o căsnicie aşa de frumoasă!” ce să zic şi eu.
„Am prins-o cu unu’!”
„Băi, cum dracu’...”
„Lasă, Bogdane, mai bine!”
„Dar ce s-a întâmplat, dacă poţi să...”
„În vara asta am fost la mare, la Mamaia, am stat la hotel Majestic. Frumos, patru stele, piscină, plajă, bere, discotecă, zic: să o distrez pe doamna! Am cheltuit cât o făceam într-un an.”
„Aşa?!”
„Măi şi, dimineaţă, mă duc la pescuit, eu, ştii sunt maniac cu pescuitul, de obicei stăteam până la masa de prânz, dar a venit un paznic sau miliţian ce era şi mi-a spus că acolo se pescuieşte doar cu permis. Am strâns sculele şi am plecat spre hotel. Intru în cameră, las sculele şi dau să mă duc la plajă după Nuţi.
Ies pe balcon să-mi iau prosopul şi aud din camera vecină oftaturi şi miorlăieli. Zic: ei, lumea nu vine doar pentru bronz la mare. Numai că, de la un timp, văicărelile semănau cu ale lui Nuţi, adică, ce mai, erau identice. Mă urc pe balustradă şi trec dincolo, uşa de la balcon dechisă, dau perdeaua la o parte şi o văd pe Nuţi, trântită pe spate, iar peste ea un bărbat. Simţeam că se învârte pământul cu mine. Iau un şezlong de pe balcon şi îl trântesc cu putere în spatele bărbatului care se răstoarnă şi îi văd faţa...”
„E?” fac eu nerebdător.
„E?!”
„Păi, e? Cine era? Că mă fierbi ca pe fasole, în şapte ape!”
„Taică-miu, Bogdane! Pramatia de taică-miu. Venise special la hotel şi, în fiecare dimineaţă când eu plecam la pescuit, animalul ăsta şi-o trăgea cu nevastă-mea. Cine ştie de cât timp dura situaţia asta!?”
„Măi, Nicule, am râs noi ce am râs de aventurile prin care ai trecut, dar acum este prea groasă. Îmi pare rău!”
„În toată întâmplarea asta a fost şi un lucru pozitiv, ca să zic aşa.”
„Ca să zici! Atunci spune!”
„Ei, m-am cuplat cu soacră-mea, iar când ea pleacă la serviciu, o am pe cumată-mea care... îmi ţine de urât!”
„Ca să vezi, numai ţie ţi se puteau întâmpla toate astea.”
„Bogdane, m-am convins, însă, de un lucru, că trebuie să cauţi în tot răul şi un bine. Acum mi-e foarte bine. Mă simt iubit!”
La scurt timp după această nouă poveste a lui Nicu m-am transferat şi nu am mai auzit nimic despre el.
Pe la începutul anilor ’90, prin ’92 parcă, mă reîntâlnesc cu Nicu. Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat, ne-am adus aminte de trecut...
„Auzi, Bogdane, ştii, ce-am făcut?!”
„Ce-ai mai făcut, omule?”
„Am reuşit să o determin pe soacră-mea să treacă apartamentul pe numele meu, de fapt, am făcut contract de vânzare-cumpărare!”
„Bravo!”
„Da, după care am trimis-o să stea cu fi-sa şi taică-miu.”
„Şi cu cumnata?”
„Pe 7 noiembrie avem nunta. Eşti invitat de onoare.”
„Măi, Nicule, pentru mine este o onoare, dar...”
„Dar tu ştii cine ne sunt naşii?” de unde dracu era să ştiu, că doar nu eram Mafalda!
„Cine sunt? Că la tine zici că eşti la Surprize-surprize!”
„Taică-miu cu fosta mea soţie, cu Nuţi”
„Ceasu’ rău-pisica neagră! Cum Doamne, iartă-mă? Adică, fosta ta soţie şi tatăl tău vor fi naşii tăi de cununie?”
„Da! Ce înţelegi aşa de greu!?”
„Inimaginabil! Măi, Nicule, la aşa un eveniment să ştii că vreau să fiu şi eu prezent! Vin cu mare plăcere.”
Am schimbat numere de telefon, ne-am strâns din nou în braţe.
Pe 7 noiembrie am fost la nuntă.
Inevitabil, a ieşit din nou un scandal de pomină.
Ăsta este Nicu!
Pe deasupra, m-am ales şi cu un ochi vânăt.
Şi pentru ce?
Doar pentru simplul fapt că am fost prins cu mireasa în toaleta doamnelor!?
Ăsta este Nicu, numai lui i se putea întâmpla aşa ceva!

Malpraxis 1

Malpraxis peste ocean
(banc american)



La Spitalul Militar din Washington DC, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.


Domnule, vă felicit pentru curajul şi rezistenţa dumneavoastră! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de viteaz. Cu cât stoicism aţi îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar...
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 200. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! OK, sergent, dar nu puteai să spui!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad şi nu am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! SUA, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele şi ordinele militare.
―Vă mulţumesc!
―Îmi cer scuze! Dacă nu raportezi malpraxis-ul, am să te propun spre avansare! Locotenent, e bine?
―Domnule doctor, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, căpitane!
―OK, doc! Ştiţi, dar n-aş vrea să avansez pre amult! Vreau să mai şi trăiesc!

Malpraxis 2

Malpraxis în Balcani
(banc românesc)



La Spitalul Militar din oraşul X, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.


Flăcăule, aş vrea să te felicit pentru curajul şi rezistenţa dumitale! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de rezistent. Cu cât stoicism ai îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar era nu era vaccinul contra AH1N1?!
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 16 bis. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! Bine, măi, amărâtule, dar nu puteai să vorbeşti!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad, aţi ţipat la mine şi n-am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! România, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele, ordinele şi cutumele militare.
―Am înţeles!
―Trebuia să fii mai vigilent, totuşi!
―Am încercat, dar...
―Şi-apoi, dacă nu eram mai atent puteai să dai ortu-popii.
―Vă mulţumesc, domnule doctor!
―Şi, ca să nu te raportez superiorilor tăi, poţi să aduci şi tu o sticlă de whisky, un cartuş-două de ţigări, nişte cafea şi ceva la asistente!
―Domnule doctor, am uitat să vă spun, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, soldat! Cinci sute de euro şi se rezolvă!
―?!
―Următorul, vă rog!

I.B. Martin - "La vanatoare de rasi"
Ed. CNI Coresi




Autorul unora dintre scenariile emisiunilor romanesti de umor, Bogdan Ion Martin debuteaza abia acum, in literatura oferita in forma imprimabila, prin volumul de umor "La vanatoare de rasi". Volumul are aceeasi savoare (sau, poate, chiar mai mare) pentru aceia dintre noi care se deconecteaza cu o carte buna de umor. Autorul spune despre produsul sau ca reprezinta o carte menita sa fie rasfoita pe fuga in tren, la coafor, in salile de asteptare ale maternitatilor sau prin refugiile montane aflate in paragina. Conform lui Bogdan Martin, volumul este la fel de adecvat si la rand la plata impozitelor dar si in timpul sedintelor lungi din Parlamentul Romaniei.


Pret: 14.99 RON

Făt-Frumos cu ombilicul de aur

(poveste cu tâlc politic – ediţie revăzută şi adăugită)

de ibmartin




Bine v-am găsit copii!
Nu, nu vă speriaţi de faţa mea! Vin de la un parastas cu dar... în natură!
În seara aceasta veţi asculta povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”. Adaptare şi piercing după marele succes internaţional „Hai, vino-n gara noastră mică, să-l vezi pe-al nostru cum mai pică!”, piesă scrisă şi regizată de marele cantautor Wiorel Hrebenschmidt.
Trebuie să vă spun, însă, că absolut fără voie, am fost martor la această fantastică întâmplare fiindcă fusesem angajat de primarul „care este” să anunţ poporul că, din cauză flăcărilor violet din soba ţarului Ignatenko, „Vanghelionul” 2010 nu va mai avea loc. SS indescifrabil: Marean... Goagăl şi Asociaţii.
Deci, a fost odată, chiar de mai multe ori, a fost un Sexi-Club în zona Ferentari, colţ cu strada Veseliei, un stabiliment notoriu unde îşi ducea existenţa Făt-Frumos împreună cu Ileana-Ozânzeana pe care i-o furase Zmeului-Zmeilor de la Sexi-Clubul din Plevnei via Kiseleff. În fiecare seară ei se uitau la Manele Tv şi la OTV până când Făt-Frumos s-a îndrăgostit subit de o faimoasă actriţă nominalizată la Premiile „HunterVip” pentru tatoo-ul de pe coapsa stângă unde sta scris cu litere de-o şchioapă: „Pepe: dragoste şi regrete eterne”. Făt-Frumos hotărî pe loc să-i întreprindă o vizită inopinată de tip „blitzkrieg”. Şi, în loc să încalece armăsarul regal, luă tramvaiul 32, în principal pentru faptul că în secolul, de mare graţie şi actualitate, XXI tramvaiele merg fără încasator, iar blatul şi şmenul erau specialitatea sa.
Făt-Frumos, nervos din cale-afară datorită sau, mai bine spus, din cauza rezultatului de la alegerile prezidenţiale, s-a aruncat buluc peste vatman care, la vederea ombilicului de aur cu incrustaţii multiple, a făcut infarct şi a sucombat intempestiv şi, dacă tramvaiul nu s-ar fi oprit, povestea ar mai fi continuat şi astăzi. Maximum (Prigoană) până mâine!
Şi-am încălecat pe un LOGAN şi m-am aruncat la rândul meu pe geam şi... ce să vezi?! Pe refugiul staţiei de tramvai de pe Calea Rahovei strălucea în soare ombilicul de aur al lui Făt-Frumos, cunoscut în zonă drept... „Fane-Dichiseanu cu buricu’ dă goldeanu”! L-am ridicat cu evlavie şi l-am pocnit cu putere de caldarâm. Deodată, din praful produs la impactul cu asfaltul foarte bine întreţinut cu plombe, a ieşit în „carne şi oase” duhul Nicoletei Luciu. Se făcea că era la ProTv şi dansa pentru mine! Băi, frate, când i-am tras un şut... m-am trezit.
M-am trezit din somn! M-am trezit şi de durere pentru că dădusem cu piciorul în servanta vieneză pe care mama mea o avea moştenire de la stră-străbunica ei, împărăteasa Maria Teresa şi calul. M-am dus repede la baie, mi-am tras un pumn peste ochi şi m-am culcat la loc. Doream sa văd ce se întâmplă mai departe.
Eram curios, mai ales, să aflu cum se pune şaua. Ca să încalec.
Nu, nu pe Nicoleta, ci pe Logan, pentru că eram înscris la programul „Rabla”.
Şi pentru că povestea noastră are happy-end, trebuie să vă spun că Făt-Frumos a primit un loc de veci în Cimitirul Politic SRL, iar Ileana... Ileana-Osânzeana a plecat la Roma, chemată urgent de însuşi premierul Berlusconi. Silvio Berlusconi.
Şi povestea ar mai putea continua, dar îl văd pe poetul Dinescu cum se apropie, iute ca Vântu, să ia, în sfârşit, cuvântu’.
Noapte bună copii! Aţi ascultat povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”, ediţie revăzută şi adăugită.
Că, dacă n-ar fi fost aşa, Dino Pattricio s-ar fi suit în şa...

M A N A

de ibmartin


America a cunoscut o dezvoltare extraordinară odată cu valurile masive de imigraţie petrecute între anii 1800 şi 1860.
Datorită acestui factor s-a simţit nevoia înnoirii infrastructurii care era mult înapoiată şi insuficient dezvoltată. S-au deschis nenumărate şantiere care au vizat construcţia de drumuri şi poduri, de căi ferate ş.a.
Dar tot din cauza acestor valuri de imigranţi, care soseau întruna din Europa, triburile de indieni, băştinaşii americani, au avut enorm de suferit. Acestora luându-li-se teritoriile pe care le ocupau de mii de ani, fiind astfel forţaţi sa-şi caute noi pământuri unde să trăiască şi să vâneze. Pământuri nu la fel de primitoare şi cu o climă mult diferită de cea în care trăiseră până atunci. Ceea ce a condus aproape la un genocid.
Şi toate acestea s-au întâmplat mai cu seamă, culmea, din cauza sau datorită unui dăunător al cartofului: mana.
Mana a cauzat o secetă fără precedent în ţările germanice şi în Irlanda, unde cartoful era alimentul de bază al localnicilor, fapt ce a determinat un exod în masă al acestora către Lumea Nouă. Către un Eden al îndestulării, practic, al supravieţuirii.
Iată cum mana, o dramă a cartofului, a fost un factor de progres al unei lumi care mai târziu se va considera cea mai civilizată, modernă şi democratică ţară din lume: SUA!
Având aceste date, mă gândeam: oare ce dramă, ce mană ar putea să facă din România o ţară cel puţin ca America anilor ’60!? Dacă nu a anilor ’80!
Cu această întrebare în minte am coborât din pat, m-am dus la frigider, am scos trei sticle de bere, mi-am turnat în pahar şi m-am aşezat tacticos în fotoliu.
Bine, bine, dar unde să se instaleze aşa o mană? În ce ţară? Şi ce să atace?
După vreo două-trei pahare, ideile începură să-mi vină pe bandă rulantă. De-a valma!
Mana căpşunilor, să atace Spania, iar românii plecaţi acolo, plus câteva sute de mii de spanioli să dea buluc peste România şi să... Ce dracu să caute ăia aici? Ce să facă?! Plus că noi nu avem indieni!
Gata! Am găsit: mana autoturismelor germane! Asta mană! Milioane de nemţi, educaţi şi harnici să vină să muncească în... În... Unde naiba să mai muncească!? Că mai toate alea care mergeau s-au privatizat şi, mai târziu, s-au închis. Păcat! Ăştia erau buni. Plus că noi nu avem indieni!
Dar mana electronicelor Sony ?! Japonezi, tăticu. Milioane de omuleţi cu ochii oblici să descindă la Urziceni pentru a implementa... Ce c... să implementeze? Noi suntem contra dacă nu iese o şpăguţă, acolo. Un comision lăsat printr-un off-shore din Insulele Virgine. Plus că noi nu avem indieni!
Da! Mana virginelor! Vax! Cine a văzut aşa ceva?! Poate într-o ţară musulmană. Dar nu ne băgăm, pe motiv de Bin Laden. Aici indienii ar fi... Mă rog!
Mană? Mană...
Mana construcţiilor din Dubai! Asta, da! Că nu se mai opresc odată! Dar nu merge. Nu merge! Noi avem mitul Anei lui Manole, tot ce construim toamna se decopertează după prima ninsoare. Plus că la ăia... indienii lucrează. Iar noi nu avem indieni.
A naibii mană! Şi am terminat toată berea.
Mană? Mană...
Ştiu! Am găsit! Asta da mana! Asta da dramă!
Mana moluştelor din Arhipelagul Insuleleor Kurile!
Vin kurilezii la noi şi dezvoltă în bălţile apărute după ploaie, pe bulevardul Magheru, de exemplu, fructe de mare rare. Fructe de mare?! Astea ar putea salva economia României. Sunt scumpe şi merg la export. Am sunat la prietenul meu, istoricul Grămătic Astărăstoaie-Fântâneru dela Tâncăbeşti, pre numele său întreg, să-i spun despre ideea mea care ar putea revoluţiona piaţa muncii din România, săltând consistent PIB-ul ţării.
Şi ce-mi spune prietenul ăsta al meu, Grămătic, că arhipelagul ăsta este..., adică aparţine Federaţiei Ruse. Ce? Frate, o afacere nu poţi să faci! O mană, o catastrofă, că vin ruşii şi iau tot. Başca, faptul că ei au şi indieni!
Bere nu mai am, mana s-a dus, iar PIB-ul ţării...
Pe noi, românii, yoy, Doamne, nici măcar dramele altora nu ne mai ajută!!!

Tontogolul lui Nicoliţă

Tontogolul cromozomial

ibmartin




Mă uitam la un meci de fotbal al Stelei cu Real, la Madrid.
Eram foarte concentrat, nevastă-mea mima şi ea că este la fel de interesată ca şi mine.
—Auzi, dragă, dar de ce nu iau, odată, mingea aia în mână? Le-ar fi mai uşor şi nici n-ar mai da-o aşa de des afară.
—Pentru că... Dar ce sens avea să-i explic cum e cu fotbalul! M-ar fi distras şi mai mult, tocmai acum când Nicoliţă mânca pământul pe extrema dreaptă.
—Ştii că fata noastră a intrat la... N-am mai auzit continuarea pentru că exact în acel moment Nicoliţă trimite un balon acasă, adică, spre poarta proprie şi înscrie un... tontogol de toată frumuseţea! Am dat cu pumnul în masă, am scos un urlet îngrozitor şi i-am aruncat telecomanda soţiei. În cap.
Dar dintr-o dată m-am luminat şi pe faţă mi-a apărut un zâmbet larg. Îmi amintisem spusele soţiei „fata noastră a intrat la...” Eram fericit pentru că şi fetele unor amici de-ai mei intraseră de curând ba la drept, ba la medicină, numai fi-mea nu intrase nicăieri.
Am uitat de meci, de parcă nici n-ar fi fost. M-am îmbrăcat repede, nevastă-mea mă privea consternată, masându-şi cucuiul. Dar s-a întors fericită cu ochii pe teve pentru că acum putea să-l vadă, în sfârşit, pe Jamie Oliver prezentând o reţetă de peşte umplut cu guşă de veveriţă. Mi-am pus papucii şi am coborât la magazinul de la parterul blocului. Am cumpărat alune, prăjituri, o sticlă de whiskey şi una de şampanie.
M-am întors ca o furtună, am pus cumpărăturile pe masă, am prins gâtul sticlei de şampanie şi i-am răsucit dopul. Poc! Am turnat în pahare, timp în care soţia mea părea de pe altă lume, i-am întins un pahar şi am ciocnit cu putere. Probabil că încă o mai durea capul!
—Noroc, nevastă şi să ne trăiască!
—Noroc! Cine să ne...
—Cum cine?! Fiica noastră. N-ai spus tu că a intrat la... Da’ chiar, la ce-a intrat, dragă?
—Voiam să-ţi spun că a intrat la ovulaţie şi că trebuie să nu o mai lăsăm să iasă cu băiatul ăla, dar nu ştiam că asta se sărbătoreşte!?
Mi-a ieşit toată şampania pe nas.
Şi numai din cauza lui Nicoliţă, fost purtător al tricoului cu cromozomi „y”!
Moştenirea mă-ti-marii!

La vânătoare de râşi - articol Săptămâna Financiară

Râzi şi respiri uşor
de Horia Gârbea
4 Decembrie 2009, 17:33


La Târgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului „La vânătoare de râşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin.
Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrând cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrisă tot de tine. Ca să poţi îndura această luptă ca o scară fără sfârşit pe care se duelează muschetarii glumei îţi trebuie seninătate şi o nesfârşită resursă de autoironie.
Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amândouă, adică izbuteşte să combine luciditatea în faţa lumii cu o doză bine cântărită de nepăsare. A reuşi să râzi de lume şi de tine însuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. În prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atât de tîrziu, acum, când autorul este un bărbat matur, un împlinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare, ci însuşi hazul ca resursă de nemurire.
Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărât, după multe pagini de scheciuri TV, dar şi de teatru, să-şi adune textele între două coperte nu înseamnă că a îmbătrânit, ci că refuză bătrâneţea. De altfel, umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor în patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune că mor în ale altora. Însă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blândeţea şi înţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi, dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că însuşi autorul nu şi-a pus problema, dacă volumul acesta de început va rămâne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit în legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, încât vă propun să ne bucurăm râzând din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.
Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit în literatură pentru că e de mult acolo (aici) şi se mişcă firesc în undele ei.

Despre lansarea cărţii "la vânătoare de râşi" - de pe blogul lui Horia Gârbea

De la Tîrg. Trăiască genurile "mici"
Azi, sîmbătă 28 noiembrie, am fost la tîrgul Gaudeamus unde am participat şi cuvîntat la lansările unor cărţi foarte frumoase:

1. Bookatăria, povestiri şi poeme pentru copii superb ilustrate de Stela Lie şi o echipă de plasticieni, textele fiind semnate de 21 de scriitori între care Florica Bud, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Grete Tartler, Elena Vlădăreanu. Coordonatori - Florin Bican şi Stela Lie. Volumul a apărut graţie sponsorizării generoase a unei singure persoane, un om de afaceri iubitor de literatură. Cinste lui!
2. La vînătoarea de rîşi, povestri umoristice de Ion Bogdan Martin, debut în literatură al unui talentat scenarist TV, la editura Coresi. La aproape 50 de ani, I.B. Martin a debutat cu succes în faţa unui public numeros şi cald.