luni, decembrie 13, 2010

Umorul sfideaza ghinionul

Umorul sfidează ghinionul!
publicat in Recomandari pe 10 Decembrie 2010, 17:59

Vineri 13 - Ceasu’ rău, pisica neagră” se intitulează volumul de proză umoristică editat la Coresi de Ion Bogdan Martin şi lansat de curând la Târgul „Gaudeamus”.
Pe talentul lui Ion Bogdan Martin am pariat înainte de debutul său cu „La vânătoare de râşi”. Cred că am câştigat, şi re¬centul lui premiu 1 la con¬cursul „Dramaturgie în doi”, unde a devansat destui autori consacraţi, mă confirmă. Menţionez că eu nu am participat la numitul concurs. Altfel, mai ştii, I.B.M. mă învingea şi pe mine. A doua carte de proză scurtă declarat umoristică lansată de I.B. Martin la recentul „Gaudeamus” este, cum se şi cuvine, mai groasă, dar şi mai substanţială decåt prima. O anumită facilitate a umorului care-i vine autorului din uşurinţa de a genera poante, mai ales în dialog, s-a mai estompat.
Textele au mai multă greutate, mize mai mari, o anumită tristeţe şi amărăciune, care, îmi demonstra cândva Horaţiu Mălăele, e componenta esenţială a umorului de calitate. Desigur, Ion Bogdan Martin nu cade, din fericire, la filosofie şi nici la umorul sec, aristocratic. El cunoaşte bine lumea în care trăim, la ea se referă, îi expoatează cu abilitate absurdităţile, prostiile, ipocrizia. Nici morala, care în exces poate să irite, nu-l ispiteşte pe prozator. El ştie să fie şi autoironic şi ireverenţios înţelegând că, dacă te-ai apucat să faci băşcălie, nu poţi cruţa nimic şi pe nimeni, nici măcar pe tine însuţi.
Dacă va mai scutura o dată scrisul său printr-o sită prin care să treacă spre recycle-bin poantele subţiri şi abuzul de comic de limbaj şi de onomastică, opera încă noului-venit în literatură va câştiga în consistenţă şi pronosticul meu se va confirma cu mai mare putere. Îi doresc să-şi păstreze hazul şi entuziasmul devenind simultan tot mai profund.

Horia Garbea
Presedinte Asociatia Scriitorilor Bucuresti

miercuri, noiembrie 10, 2010

Concursul de dramaturgie "Teatrul in doi" organizat de Teatrul VALAH din Giurgiu

Concursul de dramaturgie "Teatrul în doi" organizat de Teatrul VALAH din Giurgiu
De pe bloggul lui Mircea M. Ionescu

„Dramaturgie în doi”, cu cinci laureaţi pe podium!

Noiembrie 9, 2010
Concursul “Dramaturgie în doi”, lansat în premieră naţională de Teatrul Valah din Giurgiu, şi-a desemnat, azi, laureaţii. Din cele 37 de texte primate la Concurs, din 17 oraşe ale României, dar şi din Germania, Franţa şi Elveţia, juriul (format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov şi dramaturgul Mircea M. Ionescu) s-a văzut nevoit să aleagă pentru podium nu mai puţin din 5 concurenţi!
Marele Premiu l-a primit, cu 26,5 puncte, piesa “Tranka-Fleanka”, de Ion Martin, din Bucureşti.
Poziţia secundă a revenit textului “Eu sunt din România” (24 de puncte), de Carmen Dominte, tot din Capitală.
Bătălia cea mare s-a dat pentru Premiul III, unde trei autori au totalizat acelaşi număr de puncte (22): Mirel Buzdugan (elev de 18 ani din Comăneşti!), pentru piesa “Visul mereu tânăr”; consacratul Dorul Moțoc, pentru textul “A 3-a bilă”, şi cunoscuta scriitoare Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), pentru piesa “Karstadt Blues”.
Foarte aproape de podium, la 0,5 puncte, s-au aflat Petru Ionescu (autorul piesei “Repetiţie cu dublură”), Valeriu Butulescu (“Ediţie specială”) şi Bogdan Mihai Asaftei (“Fraţii fără nume”).
Câştigătorul acestui inedit Concurs de texte dramatice cu două personaje va beneficia, dincolo de 1.500 de lei, de bucuria de a-şi vedea scriitura pusă în scenă, repetiţiile urmând să înceapă imediat după ce se va încheia Festivalul internaţional al teatrelor din oraşe dunărene (15-19 noiembrie, la Giurgiu), în cadrul căruia vor fi prezentaţi fericiţii laureaţi!
Teatrul giurgiuvean speră să pună în scenă, anul viitor, toate textele premiate la această ediţie de debut a Concursului “Dramaturgie în doi”, dar se oferă să le trimită şi altor teatre, interesate, textele jurizate cu multă exigenţă. Piese care, sincer, merită foarte multă atenţie!

Categories: "Jurnal" pe sărite Tags: "Dramaturgie în doi", Concurs, Festival, Giurgiu, Ion Martin, Marele Premiu, Teatrul Valah, Tranka-Fleanka

luni, august 30, 2010

Frumosul in stare pura. Romania, totusi

Cum se poate promova Romania!
La început nu a ştiut ce va face cu sutele de fotografii din Maramureş, Delta Dunării, Bucovina, Transilvania, Sighişoara, Hurezi sau Munţii Orăştiei. Acum, toate aceste zone pot fi vizitate pe http://patrimoniuromanesc.ro/ de oricine.
Merita!

vineri, august 20, 2010

In gara la Urziceni

Din cauza căldurii, dar şi a crizei financiare,
exact în gară la Urziceni


de i.b. martin


Acceleratul de Galaţi a plecat. Cei câţiva călători, debarcaţi în grabă, se duc care încotro. O duduie, nici prea tânără nici prea coaptă, s-a oprit la un chioşc să-şi cumpere un tabloid. În curând gara rămâne goală. Aproape goală pentru că, în afara domnişoarei, pe una dintre laturi, un domn s-a apropiat de o ţâşnitoare să-şi ostoiască setea. Se şterge energic la gură, moment în care o zăreşte pe duduia care îşi face vânt cu ziarul, gata-gata să cadă din picioare. Dintr-un instinct inexplicabil, porneşte energic către aceasta.
―Bună ziua, iertaţi-mă...
―Vai, ce m-aţi speriat, domnule! Ne cunoaştem?!
―Nu, dar de-abia aştept. Mie mi se spune Nelu.
―Aşa or fi vrutără naşii!
―Da! Dar dumneavoastră?
―Bine, merci de întrebare!
―Doream să vă întreb cum vă numiţi.
―Păi şi de ce nu mă întrebi?
―Acum chiar vă întreb: cum vă numiţi?
―Ete, Ionela, spune duduia zâmbind cu toată gură, în timp ce-şi lasă capul pe spate. Mult de tot.
―Nelu şi Ionela. Ne potrivim...
―Unde?
―La nume.
―A!
―N-aţi vrea să...
―Păi, nici nu cunoaştem.
―Să ce?!
―Exact! Domnule, eu sunt o persoană serioasă, nu una dintr-alea, rosteşte categoric, lăsându-şi capul pe spate. Mult de tot.
―Adică?
―Păi, da’ cum de nu să?!
―Să ce?!
―Exact.
―Domnişoară, uite o bancă aici, n-aţi dori să...
―Pe bancă?!
―Să ne aşezăm!
―Mie-mi place să stau la margine.
―Dar nu suntem decât noi doi!?
―Exact.
―Mă rog...
―Rugaţi-vă, că Dumnezeu v-ajută!
―Mda. Sunteţi din Urziceni?
―Născută-crescută.
―Crescută bine.
―La înălţime?
―Nu, la talie.
―Ce galant eşti, bre, domnule!
―Pot să vorbesc cu tu?
―Vorbeşte cui vrei tu!
―Şi a cui eşti din Urziceni?
―A lu’ Zvârle-mâna.
―A lu’ „Zvârle-mâna”?!
―Păi, tocmai ce ţi-am spus, bre!
―Ăsta-i numele de familie?
―Nu, bre, asta e polecra. În acte io sunt Ionela Graţiela Fandositu.
―Fandositu?
―Păi, nu-ţi spusei?! „Zvârle-mâna”. De aici ni se trage. Din moşi-strămoşi, ai tatii aruncau cu mâna. O scuturau fleandura pe lângă corp. Multe necazuri li s-au tras de-aci. Ai auzitără de lupta de la Rovine?
―Am auzit. Mircea cel Bătrân, dar nu văd legătura!
―Ei, un stră-stră-stră-stră-strămoş de-al meu, neatent, dând energic din mână pe câmpul de luptă, l-a dărâmat pe sultanul Baiazid de pe cal. De-atunci ni se spune...
―Fantastic! „Zvârle-mâna”. Domnişoară, trebuie să îţi spun că mă simt mic în faţa domniei tale.
―Domniei mele?! Păi, ce înălţime ai?
―1,85.
―Ei, nu eşti aşa de mic.
―Domnişoara Fandositu, va-să-zică!?
―Cine vrea să zică?
―Lasă! Şi cu ce te ocupi, aşa în general?
―Nu prea mă ocup. Mai mult alţii se ocupă.
―Iar dumneata? Adică, tu?
―Exact. Şi?
―Eu zic să facem câţiva paşi, că acum vine personalul de Bucureşti şi se aglomerează peronul.
―Cam câţi paşi? Că sunt tare obosită, am fost la coaforul din oraşul Filipeştii de Pădure prin pădure. Ia uite ce bine-mi stă!, spunând acestea îşi introduce mâna prin păr şi îl întinde spre nasul domnului, în timp ce-şi lasă capul pe spate. Mult de tot.
―Miroase bine. E sexi.
―Vai, ce drăguţ eşti şi nici nu cunoaştem! Eu zic să mergem!
―S-o luăm spre vest.
―O iau pe unde zici.
―Şi ce pasiuni ai, dacă nu sunt prea indiscret?
―Păi, tu nu ştii?
―Ce?
―Dacă eşti prea indiscret, adică. Dar dacă este să vorbim despre pasiuni...
―Asta doream.
―Exact. Domnişoara, când şi când, îşi aruncă nervos privirea în lungul drumului şi păşeşte absentă alături de Nelu. Nelu este descumpănit şi, în acelaşi timp, exasperat de dialogul ciudat pe care îl poartă cu duduia.
―Şi totuşi, ai ceva pasiuni, te animă ceva...
―Ah! Despre dacă mă animă era vorba. Păi, da, că mă animă de mult, dar abia acum mi-am dat seama. Dar duduia tace. Tace, merge agale şi loveşte cu tocul pantofului în marcajul de pe asfalt. Linie continuă. Nelu, contrariat de-abinelea, insistă:
―Ce te animă, dragă? Că sunt tare curios!
―Ei, mi-e ruşine. Aşa de la prima întâlnire... Mi-e jenă, Nelule!
―Insist.
―Insistă!
―Păi, asta fac, că mă bagi în boală. Gata, am rezistat cât am rezistat, dar tu mă ţii numai în dodii.
―Exact. Ce sunt alea dodii?
―Un fel de şaradă.
―Aha.
―Deci?
―Deci, ce este aia şaradă?
―Un fel de ghicitoare.
―Păi aşa spune, bre! Deci, vrei să facem sex.
―Într-un fel, dar nu mă aşteptam să...
―Atunci, la revedere!
―Păi şi cu sexu’?
―Dacă o să fie băiat o să-i zic Nelu! Eşti mulţumit?! Duduia face stânga-mprejur, şi-i aruncă un gest artistic cu mâna, în semn de adio. Nelu, intrigat din cale-afară, aleargă după Ionela.
―Stai, duduie! Cum adică, dacă este băiat o să-i pui numele meu!?
―Exact.
―„Exact-exact”! Că mă bagi în boală.
―Domnule, ai un telefon mobil?
―Da.
―Mi-l dai şi mie un pic!, Nelu i-l întinde cu grijă, iar duduia, la rândul său, îl preia cu multă graţie şi dă cu el de asfalt.
―Duduie! Dumneata eşti sănătoasă?
―Exact. Ai un prezervativ?
―N-am, ce să faci cu el aici?!
―Trebuie să-mi iau medicamentele şi nu am niciun pahar la îndemână.
―Ce medicamente?
―Exact.
―Măi, femeie, ce fel de medicamente?
―D-astea dă cap. De la căldura asta nu-l văd bine pe Boc.
―Pe Boc?! Pe primul-ministru?
―Îl cunoşti?
―Ete, de unde!? Dar ce treabă are Boc cu...
―Primul ministru este în toate, iar eu a trebuit să fug de la ospiciu...
―Duduie, aşa incredibilă întâmplare... De-de-de la ospiciu?!?
―Şi de aceea m-am hotărât să mă înscriu în Partidul lui Dănuţ.
―Ce ospiciu? Ce partid? Care Dănuţ?
―Cum, bre, nu-l ştii pe Dan Diaconescu?! Că, după prima externare, am fost invitată la el în emisune. În direct şi în reluare. Io i-am pus p-ăia de-au săpatără s-o caute pe Elodia pe toată Valea Argeşului.
―Şi-au găsit-o?
―Bre, mata eşti mai nebun decât mine, cum s-o găsească, dacă acolo îmi ascunsesem eu chiloţii când am fugit prima oară de la ospiciu. A fost o... cioacă!
―Aoleu, cu cine mi-am pierdut eu timpul!
―Nu ai pierdut nimic, uite, aici ai formularul de înscriere în partid, spunând acestea îi flutură hârtia prin faţă. Peste o săptămână o să sar din nou gardul, ne întâlnim tot pe peron. Pe banca noastră dragă.
―Duduie, o întrebare am şi eu...
―Exact.
―„Exact”! Zvârle-mâna Fandositu, ăsta, există?
―Bre, dar pe voi, ăştia, din civilie, tare v-a mai afectat criza asta financiară. Cum să existe aşa ceva?! Auzi, l-a doborât de pe cal pe Baiazid!!! Ce-or să se mai râdă colegele de salon. Nebunule, care eşti! Haide, pa! Duduia o rupe la fugă înapoi către gară. Nelu, descumpănit în mijlocul drumului, începe să murmure:
―„Exact”. Dar cât de exact? O fi fost chiar exact?! Duduie, duduie, ai uitat să-mi laşi formularul de înscriere...

matake: AU INFLORIT CIORILE

matake: AU INFLORIT CIORILE: "Locuiesc in apropierea Parcului Circului, un parc mititel cu numerosi platani si trec, aproape zilnic, pe-acolo, il traversez asa, de la e..."

joi, iunie 10, 2010

De la sine

De la sine


de ibmartin

Marţi,
Am simţit cum sinele evadează din mine
Şi asta încă era bine
Şi atunci, de la sine înţeles,
De la sine a devenit fără formă, fără fond.
Golit de sine.
Stăteam doar eu cu… mine,
În umbra ego-ului bonav,
Şi priveam în gol
În golul de sine
Şi toate acestea, pe fondul parataxei lipsei de sine
Peste conştinţa voalată şi abstractul din mine.
M-am speriat şi-am vrut să strig în… sinea mea
Dar nu mai era acolo ca să doară.
Circumstanţial, pentru sinele care mă părăsise,
M-am prins cu ochii minţii
De marcajul imaginar al globului ocular al sinelui
Şi orb, m-am scurs în mine
Murind normal, adică… de la sine!

luni, aprilie 05, 2010

CEASORNICUL

Ceasornicul
de Ion Bogdan Martin



Simt acele ceasului cum îmi zgârie pieptul
Şi-s axele, barilletul, roata de clichet şi
rubinele
Adânc înfipte în inima mea
Aud cum bate fiecare secundă
Bum, bum, bum!
Bate şi-mi zumzãie sternul,
Dar ora bate cel mai tare
E cea care mă doare
E împlinirea celor treimiişasesute de bătăi
E gongul
E tumultul clipelor de trăire
E ora care fixează destinul
Ne întânim la ora...
Sau...
Ne vedem la ora...
Dacă...
Dacă pieptul meu mai rezistă
La ora fixată voi fi sigur acolo
Să te întâlnesc pe tine
Singură,
Topită,
Precum un ceas de-al lui Dali
Să-ţi prind mâna
Şi să ţi-o pun pe minutar
Sã vrei sã râzi
Să vrei sã plângi
Iar eu să te port
Preţ de şaizeci de secunde
Prin întreaga operă umană
Să simţi timpul
Dar şi bărbatul
Cum bat la unison
Doar pentru tine...
Doar pentru tine draga mea...
Draga mea viaţă!

duminică, martie 14, 2010

Zărzăreua cu pistrui

Zărzăreua cu pistrui




Într-o încăpere, modern utilată, la un birou oval imens stă un domn plinuţ şi uşor grizonat îmbrăcat într-un costum ultimul răgnet, sau strigăt, sau urlet, mă rog!, costum ale cărui linie şi tuşeu arată, fără putinţă de tăgadă, că face parte din colecţia „John Galliano” pe 2010, prezentată la Milano. Alături de acest domn, mai într-o rână, la unul dintre cele două birouri mai mici şi dreptunghiulare, stă un domn, la fel de puţin grizonat care poartă un costum tot de la Milano, numai că linia sa este, hăăăt, tocmai din colecţia de... anul trecut!!!

―Hai, hai mai repede, domnule Dimache! Intraţi!
―Să trăiţi, domnule Dilimache, de fapt, domnule ministru-secretar de stat!
―Să trăiesc, măi Dimache, să trăiesc! Dar dacă se întâmplă să mai întârzii o dată, s-a zis cu tine!
―Am înţeles, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat! S-a zis cu mine.
―Uite, Spirache cum a ajuns la timp?
―Mă scuzaţi, domnule ministru-secretar de stat! Cu el nu se va zice.
―Şi tot nu înţeleg, cum dracului v-am găsit taman pe voi: Dimache şi Spirache, şefi de departamente?!
―S-a întâmplat... S-a întâmplat să fim veri cu dumneavoastră, domnule ministru-secretar de stat.
―„Domnule ministru-secretar de stat”. Bine că s-a întâmplat, Spirache. Acum eu, de fapt, nu te cert Dimache, dar îmi place să aud cum îmi spuneţi voi: „domnule ministru-secretar de stat”! Da, mă, sunt ditamai directorul general cu rang de ministru-secretar de stat şi asta nu datorită vouă! M-aţi înţeles?
―Înţeles, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat! rostiră cei doi într-un glas.
―Aşa! Acum, stai jos Dimache, să trecem la oile noastre!
―Aveţi şi dumneavoastră, domnule ministru-secretar de stat?
―N-am, Dimache, n-am, dar aşa se spune! Sau o să am dacă îmi daţi voi! Că voi sunteţi tari în astea!
―Se poate domnule ministru-secretar de stat, nu v-am dat noi de fiecare Paşte câte 10-15 miei?!
―Ba da, măi Spirache, nu mă plâng. Să intrăm în probleme, doream să spun...
―Să intrăm, domnule ministru-secretar de stat!
―Că trebuie să ieşim şi noi în faţă cu ceva. Să vuiască presa. Să fim felicitaţi, mai ales eu. Tu, Dimache, de exemplu, ce ai făcut pentru ca sectorul de care răspunzi să nu mai aibă pierderi?
―Eu, ca sectorul de care răspund să nu mai aibă pierderi, domnule ministru- secretar de stat, deci, şi ca să vuiască presa, deci ca să nu mai aibă mari pierderi, pierderi datorate, în general, pierderilor neplanificate, domnule ministru-secretar de stat, eu, adică în departamentul pe care, cu onoare, îl conduc am dezvoltat o încrucişare a zarzărului de stepă cu cel de câmpie, iar rezultatul nu a întârziat să apară.
―Bravo! Ce a apărut?
―Zarzăre, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat!
―Cum, să trăiesc zarzăre, tembelule?!
―Adică, am obţinut un zarzăr care...
―Stai aşa, Dimache! În primul rând, spune-mi ce este zarzărul?
― Zarzărul, domnule ministru-secretar de stat, adică Armeniaca vulgaris, este un pom fructifer asemănător cu caisul.
―Bun! Zi mai departe!
―Fructele acestui exemplar obţinut prin încucişări multiple sunt mult mai rezistente decât cele ale zarzărului comun, cel de câmpie.
―Să zicem că nu sună rău. Ce facem noi cu fructele, Dimache? Cu zărzărelele!?
―Noi, cu fructele, domnule ministru-secretar de stat, ca să vuiască presa...
―Şi să ieşim în faţă, domnule ministru-secretar de stat, mai ales dumneavoastră.
―Exact aşa cum spune şi Spirache, şi pentru ca noi să ieşim în faţă, domnule ministru-secretar de stat, mai ales dumneavoastră, am obţinut zărzăreaua cu pistrui...
―Zărzăreaua cu pistrui?!?
―Zărzăreaua cu pistrui, domnule ministru-secretar de stat.
―Şi ce aduce nou zărzăreaua cu... pistrui?
―Pistruii, domnule ministru-secretar de stat.
―Pistruii!!! Extraordinaaar! Şi la ce sunt bun ăştia, Dimache?
―Pistruii, domnule ministru-secretar de stat, protejează mult mai bine fructul, oferindu-i, în cazul grindinei de câmpie, o protecţie de cu până la 15 minute mai mare, decât în cazul zarzărei comune, exact cât îi trebuie pentru ca grindina sa se oprească. Conferind astfel o producţie record pe cap de pom fructifer încrucişat.
―Măi, Dimache, cum să zic!? Sună... interesant. Bun, le-am obţinut şi ce facem cu ele? Aici e şpilu’!
―Domnule ministru-secretar de stat, şpilu’ este că după ce le-am obţinut intervine departamentul colegului meu Spirache.
―De la Ana la Caiafa. Ia, zi, Spirache!
―Dar nu le ştiu nici pe doamna Ana, nici pe doamna Caiafa!? Să sun la Resurse Umane să...
―Lasă!!! Spune mai departe!
―Domnule ministru-secretar de stat, aşa obţinute cum sunt, oamenii din departamentul meu culeg aceste zarzăre, cu mare grijă, după care le pun în lădiţe din lemn de bambus tailandez, decorat cu intarsii de fildeş şi le livrează, contra-cost, departamentului colegului meu Dimache.
―Contra-cost?!
―Păi, da, domnule ministru-secretar de stat, să creăm plus-valoare.
―Aşa, şi? Acum mingea este în terenul tău, Dimache.
―Da? Mă apropii de minge, o plimb un pic, după care o şutez şi dacă dau gol... este gol, dacă nu, nu!
―Dimache, era vorba de a relua discuţia despre zarzăre!
―Exact, domnule ministru-secretar de stat, iar în departamentul meu, printr-o tehnică specială aplicată de utilajele pe care tocmai le-aţi importat, le scoatem sâmburii, după care le livrăm, frumos ambalate în pergament japonez, departamentului colegului meu. Evident...
―Contra-cost.
―Ca să creăm...
―Plus-valoare.
―Exact, domnule ministru-secretar de stat, eu preiau, de la colegul meu Dimache, fac un proces-verbal de constatare...
―Pentru ce?!
―Pentru că pe timpul transportului sigur s-au depreciat câteva zarzăre, domnule ministru-secretar de stat.
―În cinci metri!? Ei, dar dacă sunt numai câteva zarzăre, zi mai departe, Spirache!
―Aşa, le preluăm la departamentul meu, le facem o baie cu apă distilată, după care le punem la fiert în cazanul sub presiune, Siemens-Martin, pe care l-aţi adus cu mari sacrificii din Germania. Timpul de fierbere şi de coagulare al zaharurilor este de circa 120 de minute, aşa scrie la manual. Luăm zarzărele fierte şi le punem la borcan şi le mai lăsăm două zile la bain-marie. La trei zile de la răcirea controlată, punem capacul, facem pasteurizarea şi trimitem întreaga producţie la departamentul colegului meu, Dimache.
―Contra-cost, desigur!?
―Bineînţeles, domnule ministru-secretar de stat.
―Ca să creăm...
―Plus-valoare.
―Bine, tu ce faci Dimache, că mingea este în terenul tău?
―Vreţi să spuneţi... borcanul!?
―Ce borcan, Dimache?!
―Borcanul cu producţia pe care colegul meu, Spirache, a obţinut-o din fierberea zarzărelor, domnule ministru-secretar de stat.
―Cum, doar un borcan?! Adică voi vreţi să spuneţi că eu am adus toată această aparatură, de peste două milioane de euro, ca să obţinem un singur şi unic borcan?! Şi ăla de zarzăre!? spunând acestea trase un pumn zdravăn în biroul oval.
―Să nu stricaţi decorul, domnule ministru-secretar de stat. V-aţi lovit şi la mână.
―Asta nu-i treaba ta, Spirache. Cum dracului pot eu să ies în faţa presei?! Ce le spun eu?! Că după o investiţie de peste două milioane de euro, am reuşit să obţinem un borcan de aşa-zise caise!
―Zărzărele cu pistrui, domnule ministru-secretar de stat, nu orişice!
―Zărzărele timpurii de stepă, domnule ministru-secretar de stat.
―Un borcan, auzi! Voi aţi tâmpit! Şi cam câte bucăţi intră, aşa, într-un borcan?
―Domnule ministru-secretar de stat, am reuşit, prin eforturile conjugate şi ale celorlalte departamente externalizate, să introducem, aşa, fix 36 de zărzărele.
―Fix, Spirache!? Fix 36?!
―Fix, domnule ministru-secretar de stat. Niciuna în minus.
―Mă, voi mă omorâţi! Şi cam care sunt costurile per zărzărea?
―Serviciul Operaţional-Financiar-Contabil-Administrativ-PSI, adică doamna Tăsica, ne-a făcut o calculaţie per zărzărea de circa 1000 de euro...
―Ceee? O mie de euro?!
―Vedeţi, domnule ministru-secretar de stat, că sunteţi surprins! Păi dar când va afla presa. O să vuiască exact cum v-aţi dorit.
―O să vuiască idiotule, iar eu o să zbor de aici vuit gata, cu voi legat de picioare. Trebuie neapărat să inventăm ceva...
―Ceva... Ceva, ce, domnule ministru-secretar de...
―Mai lăsaţi-mă cu linguşeala!
―Dacă trebuie să inventaţi ceva, atunci noi am plecat, domnule mini...
―Nu plecaţi nicăieri. Mi-a venit...
―Dumneavoastră?!
―Ideea, Spirache! Ce-ar fi să le spunem că sunt zărzărele islandeze cultivate la umbra cocotierilor de stâncă, pasteurizate cu lapte de capră tibetană şi stropite cu pulbere de cristale Swarovski...
―Domnule ministru-secretar de stat, numai dumneavoastră putea să vă iasă o asemenea idee genială!
―Păi, sigur că numai mie că de aia sunt...
―Ministru-secretar de stat.
―Exact! 5000 de euro per zărzărea. Depăşim planul, în 100 de ani amortizăm investiţia şi iau şi primă specială. 50% din salariul pe ultimele 12 luni, dar tocmai în acel moment, în cadrul uşii, se ivi un căpşor brunet cu multe moaţe-n păr.
―Domnule Dilimache, puteţi să opriţi repetiţia! Au sunat de la Cabinetul domnului prim-ministru, postul de director general cu rang de ministru-secretar de stat a fost ocupat de un reprezentant de la UDMR.
―De la UDMR?!
―Da, de la UDMR!
―Ete, al dracu’, să-l văd eu cum o scoate la capăt cu zarzărele tâmpiţilor ăstora!
Ăsta-i şpilu’!!!

duminică, februarie 21, 2010

SALVAŢI CASA MEMORIALĂ ELENA CUZA!



În comuna Soleşti, judeţul Vaslui, se află Casa Memorială Elena Cuza (vechiul Palat Rosetti-Solescu, după numele vechilor stăpânitori ai moşiei), aici fiind şi locul de naştere al Elenei Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1955 şi în cadrul său pot(puteau) fi vizitate casa Rosetti-Solescu, biserica, mormintele familiei Elenei Cuza şi obiecte aparţinând familiei domnitorului Al. I. Cuza.
Din nefericire, Casa Elena Cuza se află astăzi în ruină.
Fac un apel de bun simţ la Ministerul Culturii, la Secretariatul de Stat pt Protecţia Monumentelor, la Consiliul Judeţean Vaslui şi la toţi cei în drept sau... în stâng, depinde de culoarea politică (!), să dea o mână de ajutor pentru stoparea degradării acestor vestigii şi punerea Casei Memoriale Elena Cuza pe harta culturală a României!
Vasluienii, şi nu numai ei, trebuie să fie mândri că pe aceste meleaguri, alături de Alexandru Ioan Cuza şi Elena Cuza, s-au născut şi alte figuri proeminente care au marcat cu personalitatea lor puternică istoria zbuciumată a acestei ţări şi îi amintesc aici doar pe Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Nicolae Tonitza, Emil Racovitză, Teodor Rosetti, P.P. Carp, Felix Aderca, Constantin Tănase, Victor Ion Popa ş.a.

Salvaţi Conacul Elena Cuza cât mai stă în picioare, cât mai are pereţi şi se vede de la distanţă!

marți, februarie 09, 2010

NICU

Nicu


Unul dintre colegii mei, n-am să-i dau numele, se ştie el, avea replică la orice şi, mai ales, nu puteai să iei un pumn în gură că el luase, cândva, doi. Nu putea să-ţi iasă un neg pe undeva că lui îi ieşiseră pe tot corpul, orice ţi se întâmplase ţie la el se regăsea înzecit. Cunoaşteţi genul!
Mitoman şi megaloman!
Ajunsesem cu colegii, atunci când îl vedeam că se apropie de noi, să inventăm repede un subiect extraordinar, o întâmplare care să frapeze şi să-l incite.
Nicu, să-i spun aşa, prindea discuţia din zbor, asculta un minut, după care se lansa în ditirambicele lui întâmplări, oarecum asemănătoare. Leşinam de râs.
Culmea este că, de la un timp, chiar începuseră să i se întâmple fel şi fel de lucruri.
Răzbunare divină?! Cine ştie!
Drept este că părea condamnat la cele mai neverosimile accidente şi incidente.
În fine, Nicu îşi află jumătatea chiar printre colegele noastre. Nuntă mare la un restaurant din gura Oborului. Nuntă la care soacra-să, soacra mică, a fost prinsă în toaleta restaurantului cu socrul mare, adică, onor, tatăl lui Nicu.
Mică soacra, dar cu pofta mare!
A ieşit scandal monstru, din ce mi-au relatat colegii care fuseseră la nuntă, unele dintre rude, supărate, au plecat chiar fără să mai dea darul. Paranghelie, ce mai!
Ei bine, după nuntă, Nicu s-a mutat în apartamentul soţiei sale, pentru că, de la întâmplarea cu toaleta, rupsese iremediabil legăturile cu tatăl său.
Era vară şi ieşiseră el, soţia, soacra mică, divorţată acum şi cumnata, elevă în clasa a XII-a, toţi ocupanţi ai aceluiaşi apartament cu trei camere, să se răcorească pentru că în casă nu se mai putea sta de căldură. Locuiau undeva pe Avrig, într-un bloc la etajul VI. Pentru ca în casă să se facă mai răcoare deschiseseră şi uşa de la intrare. Şi, în timp ce stăteau pe balcon pălăvrăgind vrute şi nevrute, Nicu vede doi tineri care cărau cu mare dificultate un frigider.
„Săracii oameni, ce se mai chinuie!” făcu colegul meu.
„Oameni amărâţi, ce vrei!?” îi compătimi şi soacra mică.
„Dacă aveau bani, luau şi ei o maşină, dar aşa...” spuse şi cumnata.
„Auzi, nevastă, du-te şi tu şi adu o sticlă de suc, că o fi pe nord apartamentul, dar căldura asta este cotropitoare.”
Se duce soţia, dar se întoarce ţipând, roşie de furie.
„Ce-i, Nuţi? Ţi-e rău?”
„Frigiderul, Nicule!”
„E?!”
„E frigideru’ nostru.”
De n-a strigat colegul ăsta al meu, până ce i-au ieşit ochii din cap, iar ăia, speriaţi, au lăsat agregatul şi au luat-o la fugă, dispărând printre blocuri. Tupeu de borfaşi.
S-au chinuit o jumătate de ora cu doi vecini, să-l aducă până sus, căci era plin frigiderul şi congelatorul la fel.
O săptămână nu am râs decât pe seama întâmplării cu frigiderul. De cascadorii râsului, nu altceva.
Era de ajuns să vezi că apare Nicu pentru ca să stârnească zâmbetul, noroc că nu se supăra, ştia de glumă.
Tot aşa, o altă întâmplare, merge Nicu să cumpere ceva pentru casă, un aspirator, pare-mi-se, îl ducea în braţe ca pe sfintele moaşte, când, în dreptul unui bloc de pe şoseaua Mihai Bravu, la etajul unu, zăreşte prin geam o tânără dezbrăcată care se fâţâia de colo-colo, neatent, nu a văzut că unui canal îi lipsea capacul şi... dus a fost, cu tot cu aspirator.
S-a şi internat, săracul, îşi fracturase un braţ. Bine, măcar că aspiratorul nu păţise nimic!
Cel mai haios era faptul că toate detaliile întâmplărilor sale, reale de acum, le aveam chiar de la eroul nostru, Nicu.
După această întâmplare, bineînţeles că porecla lui a devenit „canal”!
Pe unde-l prindeam, îl întrebam: ce faci, măi, „canal”?
I-a trecut braţul.
I-a trecut braţul, dar a venit cutremurul. Cel din august 1986, cel mai mare după cele din 1940 şi 1977. 7,1 pe scara Richter.
Era miezul nopţii, se iubise cu soţia şi, amândoi aşezaţi de-a curmezişul patului, pălăvrăgeau şi admirau luna.
Linişte!
Când şi când îi mai spunea soţiei câte o dulcegărie...
Acea linişte avea ceva straniu în ea, părea că luna îngheţase, ca imediat să se pornească un uruit asurzitor şi să se mişte blocul în toate direcţiile.
Soacră-sa ţipa, în timp ce se apropia de sufragerie, acolo unde îi spusese ea cândva că este cel mai sigur loc în caz de cutremur, unde mai pui că ţipa şi cumnata, ăsta, Nicu, nu ştia ce să facă mai degrabă, să se îmbrace sau să fugă sub grindă, nevastă-sa trăgea de el, speriată, băgându-i unghiile în gât, aproape să-l sugrume.
Nu-şi găsea chiloţii, dar în clipa aceea, în fracţiunea care compune o secundă de cutremur, care poate părea cât un veac, a luat decizia să se salveze.
Şi-a luat soţia de o aripă şi s-a tras sub grinda din hol, moment în care, lângă el, au ajuns soacra şi cumnata. Noroc că lumina era stinsă.
O replică se făcu simţită din nou, speriată, soacra se băgă şi mai tare în Nicu şi, pentru a se suţine mai bine, a vrut să-l apuce de mână, dar l-a apucat de...
Că doar nu era omul cu trei mâini!
Nicu a tras un ţipăt sfâşietor de soprană, fapt ce a determinat-o pe soacră să leşine. De ruşine.
Le-a lăsat pe soţie şi cumnată să aibă grijă de femeia leşinată şi şi-a tras repede un pantalon de pijama.
I-au dat cu oţet pe la nas, mă rog, într-un final, femeia şi-a revenit.
După care din nou linişte.
Soţia şi cumnata lui Nicu au crezut că din cauza cutremurului leşinase mama.
Mult timp de la acea întâmplare Nicu nu mai putea să se uite în ochii soacrei. Dar soacra putea. Şi zâmbea ori de câte ori acesta trecea pe lângă ea sau i se adresa.
Bineînţeles că noua poreclă al lui Nicu era „cutremur”.
La un an după cutremur, aflu de la Nicuşor că divorţează.
„Eşti nebun, Nicule? Aveai o căsnicie aşa de frumoasă!” ce să zic şi eu.
„Am prins-o cu unu’!”
„Băi, cum dracu’...”
„Lasă, Bogdane, mai bine!”
„Dar ce s-a întâmplat, dacă poţi să...”
„În vara asta am fost la mare, la Mamaia, am stat la hotel Majestic. Frumos, patru stele, piscină, plajă, bere, discotecă, zic: să o distrez pe doamna! Am cheltuit cât o făceam într-un an.”
„Aşa?!”
„Măi şi, dimineaţă, mă duc la pescuit, eu, ştii sunt maniac cu pescuitul, de obicei stăteam până la masa de prânz, dar a venit un paznic sau miliţian ce era şi mi-a spus că acolo se pescuieşte doar cu permis. Am strâns sculele şi am plecat spre hotel. Intru în cameră, las sculele şi dau să mă duc la plajă după Nuţi.
Ies pe balcon să-mi iau prosopul şi aud din camera vecină oftaturi şi miorlăieli. Zic: ei, lumea nu vine doar pentru bronz la mare. Numai că, de la un timp, văicărelile semănau cu ale lui Nuţi, adică, ce mai, erau identice. Mă urc pe balustradă şi trec dincolo, uşa de la balcon dechisă, dau perdeaua la o parte şi o văd pe Nuţi, trântită pe spate, iar peste ea un bărbat. Simţeam că se învârte pământul cu mine. Iau un şezlong de pe balcon şi îl trântesc cu putere în spatele bărbatului care se răstoarnă şi îi văd faţa...”
„E?” fac eu nerebdător.
„E?!”
„Păi, e? Cine era? Că mă fierbi ca pe fasole, în şapte ape!”
„Taică-miu, Bogdane! Pramatia de taică-miu. Venise special la hotel şi, în fiecare dimineaţă când eu plecam la pescuit, animalul ăsta şi-o trăgea cu nevastă-mea. Cine ştie de cât timp dura situaţia asta!?”
„Măi, Nicule, am râs noi ce am râs de aventurile prin care ai trecut, dar acum este prea groasă. Îmi pare rău!”
„În toată întâmplarea asta a fost şi un lucru pozitiv, ca să zic aşa.”
„Ca să zici! Atunci spune!”
„Ei, m-am cuplat cu soacră-mea, iar când ea pleacă la serviciu, o am pe cumată-mea care... îmi ţine de urât!”
„Ca să vezi, numai ţie ţi se puteau întâmpla toate astea.”
„Bogdane, m-am convins, însă, de un lucru, că trebuie să cauţi în tot răul şi un bine. Acum mi-e foarte bine. Mă simt iubit!”
La scurt timp după această nouă poveste a lui Nicu m-am transferat şi nu am mai auzit nimic despre el.
Pe la începutul anilor ’90, prin ’92 parcă, mă reîntâlnesc cu Nicu. Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat, ne-am adus aminte de trecut...
„Auzi, Bogdane, ştii, ce-am făcut?!”
„Ce-ai mai făcut, omule?”
„Am reuşit să o determin pe soacră-mea să treacă apartamentul pe numele meu, de fapt, am făcut contract de vânzare-cumpărare!”
„Bravo!”
„Da, după care am trimis-o să stea cu fi-sa şi taică-miu.”
„Şi cu cumnata?”
„Pe 7 noiembrie avem nunta. Eşti invitat de onoare.”
„Măi, Nicule, pentru mine este o onoare, dar...”
„Dar tu ştii cine ne sunt naşii?” de unde dracu era să ştiu, că doar nu eram Mafalda!
„Cine sunt? Că la tine zici că eşti la Surprize-surprize!”
„Taică-miu cu fosta mea soţie, cu Nuţi”
„Ceasu’ rău-pisica neagră! Cum Doamne, iartă-mă? Adică, fosta ta soţie şi tatăl tău vor fi naşii tăi de cununie?”
„Da! Ce înţelegi aşa de greu!?”
„Inimaginabil! Măi, Nicule, la aşa un eveniment să ştii că vreau să fiu şi eu prezent! Vin cu mare plăcere.”
Am schimbat numere de telefon, ne-am strâns din nou în braţe.
Pe 7 noiembrie am fost la nuntă.
Inevitabil, a ieşit din nou un scandal de pomină.
Ăsta este Nicu!
Pe deasupra, m-am ales şi cu un ochi vânăt.
Şi pentru ce?
Doar pentru simplul fapt că am fost prins cu mireasa în toaleta doamnelor!?
Ăsta este Nicu, numai lui i se putea întâmpla aşa ceva!

sâmbătă, ianuarie 23, 2010

Malpraxis 1

Malpraxis peste ocean
(banc american)



La Spitalul Militar din Washington DC, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.


Domnule, vă felicit pentru curajul şi rezistenţa dumneavoastră! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de viteaz. Cu cât stoicism aţi îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar...
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 200. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! OK, sergent, dar nu puteai să spui!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad şi nu am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! SUA, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele şi ordinele militare.
―Vă mulţumesc!
―Îmi cer scuze! Dacă nu raportezi malpraxis-ul, am să te propun spre avansare! Locotenent, e bine?
―Domnule doctor, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, căpitane!
―OK, doc! Ştiţi, dar n-aş vrea să avansez pre amult! Vreau să mai şi trăiesc!

Malpraxis 2

Malpraxis în Balcani
(banc românesc)



La Spitalul Militar din oraşul X, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.


Flăcăule, aş vrea să te felicit pentru curajul şi rezistenţa dumitale! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de rezistent. Cu cât stoicism ai îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar era nu era vaccinul contra AH1N1?!
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 16 bis. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! Bine, măi, amărâtule, dar nu puteai să vorbeşti!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad, aţi ţipat la mine şi n-am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! România, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele, ordinele şi cutumele militare.
―Am înţeles!
―Trebuia să fii mai vigilent, totuşi!
―Am încercat, dar...
―Şi-apoi, dacă nu eram mai atent puteai să dai ortu-popii.
―Vă mulţumesc, domnule doctor!
―Şi, ca să nu te raportez superiorilor tăi, poţi să aduci şi tu o sticlă de whisky, un cartuş-două de ţigări, nişte cafea şi ceva la asistente!
―Domnule doctor, am uitat să vă spun, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, soldat! Cinci sute de euro şi se rezolvă!
―?!
―Următorul, vă rog!

miercuri, ianuarie 20, 2010


I.B. Martin - "La vanatoare de rasi"
Ed. CNI Coresi




Autorul unora dintre scenariile emisiunilor romanesti de umor, Bogdan Ion Martin debuteaza abia acum, in literatura oferita in forma imprimabila, prin volumul de umor "La vanatoare de rasi". Volumul are aceeasi savoare (sau, poate, chiar mai mare) pentru aceia dintre noi care se deconecteaza cu o carte buna de umor. Autorul spune despre produsul sau ca reprezinta o carte menita sa fie rasfoita pe fuga in tren, la coafor, in salile de asteptare ale maternitatilor sau prin refugiile montane aflate in paragina. Conform lui Bogdan Martin, volumul este la fel de adecvat si la rand la plata impozitelor dar si in timpul sedintelor lungi din Parlamentul Romaniei.


Pret: 14.99 RON

duminică, ianuarie 03, 2010

Făt-Frumos cu ombilicul de aur

(poveste cu tâlc politic – ediţie revăzută şi adăugită)

de ibmartin




Bine v-am găsit copii!
Nu, nu vă speriaţi de faţa mea! Vin de la un parastas cu dar... în natură!
În seara aceasta veţi asculta povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”. Adaptare şi piercing după marele succes internaţional „Hai, vino-n gara noastră mică, să-l vezi pe-al nostru cum mai pică!”, piesă scrisă şi regizată de marele cantautor Wiorel Hrebenschmidt.
Trebuie să vă spun, însă, că absolut fără voie, am fost martor la această fantastică întâmplare fiindcă fusesem angajat de primarul „care este” să anunţ poporul că, din cauză flăcărilor violet din soba ţarului Ignatenko, „Vanghelionul” 2010 nu va mai avea loc. SS indescifrabil: Marean... Goagăl şi Asociaţii.
Deci, a fost odată, chiar de mai multe ori, a fost un Sexi-Club în zona Ferentari, colţ cu strada Veseliei, un stabiliment notoriu unde îşi ducea existenţa Făt-Frumos împreună cu Ileana-Ozânzeana pe care i-o furase Zmeului-Zmeilor de la Sexi-Clubul din Plevnei via Kiseleff. În fiecare seară ei se uitau la Manele Tv şi la OTV până când Făt-Frumos s-a îndrăgostit subit de o faimoasă actriţă nominalizată la Premiile „HunterVip” pentru tatoo-ul de pe coapsa stângă unde sta scris cu litere de-o şchioapă: „Pepe: dragoste şi regrete eterne”. Făt-Frumos hotărî pe loc să-i întreprindă o vizită inopinată de tip „blitzkrieg”. Şi, în loc să încalece armăsarul regal, luă tramvaiul 32, în principal pentru faptul că în secolul, de mare graţie şi actualitate, XXI tramvaiele merg fără încasator, iar blatul şi şmenul erau specialitatea sa.
Făt-Frumos, nervos din cale-afară datorită sau, mai bine spus, din cauza rezultatului de la alegerile prezidenţiale, s-a aruncat buluc peste vatman care, la vederea ombilicului de aur cu incrustaţii multiple, a făcut infarct şi a sucombat intempestiv şi, dacă tramvaiul nu s-ar fi oprit, povestea ar mai fi continuat şi astăzi. Maximum (Prigoană) până mâine!
Şi-am încălecat pe un LOGAN şi m-am aruncat la rândul meu pe geam şi... ce să vezi?! Pe refugiul staţiei de tramvai de pe Calea Rahovei strălucea în soare ombilicul de aur al lui Făt-Frumos, cunoscut în zonă drept... „Fane-Dichiseanu cu buricu’ dă goldeanu”! L-am ridicat cu evlavie şi l-am pocnit cu putere de caldarâm. Deodată, din praful produs la impactul cu asfaltul foarte bine întreţinut cu plombe, a ieşit în „carne şi oase” duhul Nicoletei Luciu. Se făcea că era la ProTv şi dansa pentru mine! Băi, frate, când i-am tras un şut... m-am trezit.
M-am trezit din somn! M-am trezit şi de durere pentru că dădusem cu piciorul în servanta vieneză pe care mama mea o avea moştenire de la stră-străbunica ei, împărăteasa Maria Teresa şi calul. M-am dus repede la baie, mi-am tras un pumn peste ochi şi m-am culcat la loc. Doream sa văd ce se întâmplă mai departe.
Eram curios, mai ales, să aflu cum se pune şaua. Ca să încalec.
Nu, nu pe Nicoleta, ci pe Logan, pentru că eram înscris la programul „Rabla”.
Şi pentru că povestea noastră are happy-end, trebuie să vă spun că Făt-Frumos a primit un loc de veci în Cimitirul Politic SRL, iar Ileana... Ileana-Osânzeana a plecat la Roma, chemată urgent de însuşi premierul Berlusconi. Silvio Berlusconi.
Şi povestea ar mai putea continua, dar îl văd pe poetul Dinescu cum se apropie, iute ca Vântu, să ia, în sfârşit, cuvântu’.
Noapte bună copii! Aţi ascultat povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”, ediţie revăzută şi adăugită.
Că, dacă n-ar fi fost aşa, Dino Pattricio s-ar fi suit în şa...

M A N A

de ibmartin


America a cunoscut o dezvoltare extraordinară odată cu valurile masive de imigraţie petrecute între anii 1800 şi 1860.
Datorită acestui factor s-a simţit nevoia înnoirii infrastructurii care era mult înapoiată şi insuficient dezvoltată. S-au deschis nenumărate şantiere care au vizat construcţia de drumuri şi poduri, de căi ferate ş.a.
Dar tot din cauza acestor valuri de imigranţi, care soseau întruna din Europa, triburile de indieni, băştinaşii americani, au avut enorm de suferit. Acestora luându-li-se teritoriile pe care le ocupau de mii de ani, fiind astfel forţaţi sa-şi caute noi pământuri unde să trăiască şi să vâneze. Pământuri nu la fel de primitoare şi cu o climă mult diferită de cea în care trăiseră până atunci. Ceea ce a condus aproape la un genocid.
Şi toate acestea s-au întâmplat mai cu seamă, culmea, din cauza sau datorită unui dăunător al cartofului: mana.
Mana a cauzat o secetă fără precedent în ţările germanice şi în Irlanda, unde cartoful era alimentul de bază al localnicilor, fapt ce a determinat un exod în masă al acestora către Lumea Nouă. Către un Eden al îndestulării, practic, al supravieţuirii.
Iată cum mana, o dramă a cartofului, a fost un factor de progres al unei lumi care mai târziu se va considera cea mai civilizată, modernă şi democratică ţară din lume: SUA!
Având aceste date, mă gândeam: oare ce dramă, ce mană ar putea să facă din România o ţară cel puţin ca America anilor ’60!? Dacă nu a anilor ’80!
Cu această întrebare în minte am coborât din pat, m-am dus la frigider, am scos trei sticle de bere, mi-am turnat în pahar şi m-am aşezat tacticos în fotoliu.
Bine, bine, dar unde să se instaleze aşa o mană? În ce ţară? Şi ce să atace?
După vreo două-trei pahare, ideile începură să-mi vină pe bandă rulantă. De-a valma!
Mana căpşunilor, să atace Spania, iar românii plecaţi acolo, plus câteva sute de mii de spanioli să dea buluc peste România şi să... Ce dracu să caute ăia aici? Ce să facă?! Plus că noi nu avem indieni!
Gata! Am găsit: mana autoturismelor germane! Asta mană! Milioane de nemţi, educaţi şi harnici să vină să muncească în... În... Unde naiba să mai muncească!? Că mai toate alea care mergeau s-au privatizat şi, mai târziu, s-au închis. Păcat! Ăştia erau buni. Plus că noi nu avem indieni!
Dar mana electronicelor Sony ?! Japonezi, tăticu. Milioane de omuleţi cu ochii oblici să descindă la Urziceni pentru a implementa... Ce c... să implementeze? Noi suntem contra dacă nu iese o şpăguţă, acolo. Un comision lăsat printr-un off-shore din Insulele Virgine. Plus că noi nu avem indieni!
Da! Mana virginelor! Vax! Cine a văzut aşa ceva?! Poate într-o ţară musulmană. Dar nu ne băgăm, pe motiv de Bin Laden. Aici indienii ar fi... Mă rog!
Mană? Mană...
Mana construcţiilor din Dubai! Asta, da! Că nu se mai opresc odată! Dar nu merge. Nu merge! Noi avem mitul Anei lui Manole, tot ce construim toamna se decopertează după prima ninsoare. Plus că la ăia... indienii lucrează. Iar noi nu avem indieni.
A naibii mană! Şi am terminat toată berea.
Mană? Mană...
Ştiu! Am găsit! Asta da mana! Asta da dramă!
Mana moluştelor din Arhipelagul Insuleleor Kurile!
Vin kurilezii la noi şi dezvoltă în bălţile apărute după ploaie, pe bulevardul Magheru, de exemplu, fructe de mare rare. Fructe de mare?! Astea ar putea salva economia României. Sunt scumpe şi merg la export. Am sunat la prietenul meu, istoricul Grămătic Astărăstoaie-Fântâneru dela Tâncăbeşti, pre numele său întreg, să-i spun despre ideea mea care ar putea revoluţiona piaţa muncii din România, săltând consistent PIB-ul ţării.
Şi ce-mi spune prietenul ăsta al meu, Grămătic, că arhipelagul ăsta este..., adică aparţine Federaţiei Ruse. Ce? Frate, o afacere nu poţi să faci! O mană, o catastrofă, că vin ruşii şi iau tot. Başca, faptul că ei au şi indieni!
Bere nu mai am, mana s-a dus, iar PIB-ul ţării...
Pe noi, românii, yoy, Doamne, nici măcar dramele altora nu ne mai ajută!!!