sâmbătă, ianuarie 03, 2015

Goi, spre Paradis

              Ion Bogdan Martin

                                                                  Goi, spre Paradis
                                                                              T E A T R U

Bucureşti
Editura Ararat
2014

Violetei, soția mea.


Cuvânt înainte


Nici teatrului nu-i este uşor să reziste concurenţei acerbe
pe care i-o face acum, o societate a spectacolului nesfârşit. Câţi
autori în căutarea mult râvnitei glorii, a succesului la public, nu-şi
rup gâtul astăzi, în imitaţii agresiv-stridente ale unei realităţi de
altfel greu de înţeles.
Doamnelor,
Domnişoarelor,
Domnilor,
Stimaţi, viitori spectatori,
De data aceasta, ţineţi în mână cartea unui scriitor din stirpea 
dramaturgilor adevăraţi.
Ca autor, Ion Martin Bogdan s-a format prin asimilarea unor
lecturi esenţiale, baza de aplicare a talentului, inventivităţii şi umo -
rului personal. Maeştrii universali l-au învăţat ştiinţa construcţiei
dramatice, a dialogului care şerpuieşte viu, colorat, fără să încarce
structura de rezistenţă a poveştilor, metafore în care trăiesc per -
so naje credibile, oameni ca fiecare dintre noi, cu vieţile lor, aş tep tând,
zadarnic poate, să se împlinească profeţia lui Feodor Mihailovici
Dostoievski, anume că „Frumuseţea va schimba lumea”.
Sunt sigur că piesele acestea merită şi vor trezi interesul
multor directori de teatre, regizori, actori, am convingerea că ele
vor fi aplaudate, în spectacole reuşite, de succes.

Mihai Ispirescu – scriitor





                                                                      Goi, spre Paradis

Premiul pentru cea mai bună piesă la concursul
de Creație dramatică destinat piesei scurte
din cadrul Festivalului Internațional de Teatru
„Regina Maria” – Oradea
Ediția a XIX-a, 2013

PERSONAJELE:

Un tânăr, Alex, ALEX
O tânără, Miranda Ţintescu, MIRANDA


Scena 1

Alex.

Staţie de autobuz dotată cu un acoperiş simplu din policarbonat
şi o bancă. Acţiunea se poate petrece în Bucureşti, la Cluj, la Oradea, 
la Timişoara, la Giurgiu sau, la fel de bine, la Lehliu Gară!


ALEX: Vara, în general, este frumoasă, dar... în niciun caz în
seara asta... Nu, nu!
Şi autobuzul ăsta care nu mai vine! (Privind în lungul străzii.)
Ciudat nu este că nu mai vine autobuzul meu, ci faptul că nu
mai trece nicio altă maşină! (Studiază stâlpul cu plăcuţa indi -
catoare. Se plimbă, dă cu piciorul unei pietre, se aşază pe bancă.)
Tonya, Tonya!
Fi-r-ar mama ei de... de... de... M-a părăsit... M-a părăsit
pentru că nu eram varianta ei câştigătoare. Auzi: „Eu, de astăzi,
joc în altă ligă, dragule!”... „...Dragule!” Auziţi, oameni buni...
care mai sunteţi?! Hello! Domnişoara joacă în altă ligă...
Champions League! Daaa... Fată de fată!
Dar şi ea, are dreptate... Ce-i aia să te-ntorci acasă cu
autobuzul!? Alta-i să-ţi pui curul într-un „merţ”, într-un Audi sau
într-un Ford! Păi?

Se aude sunetul unui motor, se ridică, dar, dezamăgit, se
reaşază.

ALEX: Mi s-a părut!...
Mda... Mi s-a părut că mă iubeşte, că... Şi-aveam atâtea să-i
spun... Doream s-o fac fericită. Visam s-o iau de mână şi...
dezinhibaţi, să alergăm spre Paradis... La câte n-am visat...
Doamne, eu... eu o iubeam ca un nebun!... La ce bun?!
Şi dacă aş fi un tip optimist... Sunt?! Adică, sunt un tip care
să manifeste optimism... care să debordeze de... de... Să de bor -
deze! Daaa, de unde!? Sunt un fraier. Bun venit în lumea reală!
Realitatea crudă a vieţii care loveşte pân’ te nimereşte!
Optimist am mai fost eu şi... la alegeri... Am ieşit ca prostul
la vot, de fiecare dată crezând în promisiunile şi cuvintele
frumoase...
Că-i de dreapta, că-i de stânga, că-i din centru... tot un drac!
Care cade, când n-ai unde... (se ridică şi scutură cracul
pantalonului) taman după crac!!!
Sunt cam scabros astăzi.
Tonya! În fond, Tonya a procedat întocmai ca şi un
candidat... M-a dus cu preşul. Cu zăhărelu’. Eu, orbit de
dragoste... ce să văd?! S-a folosit de prietenia mea cu regizorul...
Cu Tommy. Şi.... Şi, odată intrată în gaşcă, fata a trecut la planul
B... S-a făcut simpatică, prietenoaaasă, pisicoaaasă... (Imitând
vocea personajului din desenul animat.) „Touche, mister
pussicat!” Iar Tommy atât a aşteptat... Touche! Mă rog, el este
bărbat şi, ca mai toţi bărbaţii... Ei, nu chiar ca toţi... Că mai sunt
şi eu p-aici!
Am crezut că mi-e prieten... (Se aude o altă maşină trecând
în viteză.) Naşpa!
Mama ei de viaţă! Şi dragostea adevărată... Ea, unde e? (Se
masează pe burtă.) În stomac, unde dracului să fie?! Vorba profei
mele de română, din liceu: „Ce păcat că florile nu se pot mânca!”
Deşi, am văzut pe „Travel” că sunt destule reţete unde se folosesc
fie în salate, fie chiar în „main course-uri”... Flori de muştar,
delicatele panseluţe... Gălbenele, flori de dovleac şi chiar lavanda
plăcut şi puternic mirositoare... Noi, cu grătaru’ şi cu micii, frate!
Da, da’ buni!
Am sărit de la una la alta!
Autobuzul mă-sii! Poate că după ora 12 vine autobuzul de
noapte... Poate!?
Şi, în fond, cine eram eu pentru Tonya?! Un actoraş care
nu-şi găseşte de lucru decât în nişte reclame idioate la cârnaţi sau
la detergent... „Mai alb, mai strălucitor...”
Un biet actor!
Un om măcinat de gânduri, de proiecte, de vise... de
Shakespeare...

În falnica Veronă se înfruntă
Două vechi neamuri. Ura nu se frânge.
Şi iar porni-va duşmănia cruntă,
Îşi vor păta iar mâinile cu sânge.
Din sânu-acestei vrăjmăşii străvechi
Ies doi îndrăgostiţi bătuţi de soartă”.

ALEX: Bietul Romeo!... Bătut de soartă sunt şi eu. Aşa a fost să
fie... să mă îndrăgostesc de cine nu mă merita.
Cineva spunea.... Stai, să-mi amintesc! Aşa! Că mai bine
iubeşti şi suferi, dacât să nu iubeşti şi să nu suferi niciodată... Ei,
păi, dacă ar fi să gândesc aşa...
Sau Tennesse Williams.... „Un tramvai numit dorinţă”, că
autobuz nu prea mai cred să văd aşa curând... „Tramvaiul” a luat
şi Premiul Pulitzer... Piesă de piesă!
Păcat că Tennesse nu şi-a iubit eroii-victime, el, la fiece
replică, le cânta prohodul... (Se ridică.)
Poate că mi s-ar fi potrivit rolul lui Stanley Kovalski... Un
tip banal, ca şi mine.
„Un autobuz numit dorinţă”... până va veni vreo maşină să mă
poarte şi pe mine undeva... Poate acasă sau... cine ştie?! (Se ridi -
că, face câţiva paşi.)
Cehov... Precursor al teatrului absurdului... Daaa... „Trei surori”...
„Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem
încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de
important, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de
nimic. (Pauză.) Interesant e că nu ne putem da seama dinainte
de ceea ce va trece mai târziu drept măreţ şi plin de însem -
nătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare
descoperirea lui Copernic, bună oară, sau a lui Columb n-au
părut la început inutile şi ridi cole, în timp ce scrierile neghioabe
ale unui smintit erau so cotite drept adevăruri de netăgăduit?
Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atât de
bine azi, mâine să treacă drept ciudată, fără rost, prost orga -
nizată şi chiar plină de păcate...”
ALEX: Ăsta a fost Verşinin Alexandr Ignatievici, locotenent-colonel,
comandant de baterie... Milităros al dracului! (Drept, bate
din călcâie şi salută ceremonios.)
La noi, ori eşti prea tânăr, ori prea frumos, ori prea înalt,
ori nu te agrează regizorii... Asta, de la urmă, e cea mai gravă!
Mai ales atunci când regizorul îţi fură iubita! Regizorul fiind şi
prietenul tău... Fostul, mă rog!
Acum, şi cu stupizenia asta de teatru de proiect, eşti la
mâna regizorului... Nu eşti în atenţia lui sau în gaşca lui de
prieteni... nu exişti. Nu intri în distribuţie, nu-ţi iei bănuţu’! Şi
nici de glorie nu ai parte. Sigur, nu toţi: regizori şi regizori!
În fine... La toţi dracii cu autobuzul ăsta şi cu... toţi ăia care
conduc ţara asta... Ţara asta!

Degeaba am fost şef de promoţie dacă nu ştiu să-mi
capacitez voinţa... să-mi etalez însuşirile. Să ies în faţă. Cică
trebuie să ai tupeu... Trebuie să fii născut pentru asta! Eu... Eu
aştept să fiu descoperit, apreciat şi distribuit... Să nu mă
distribuie, până la urmă, aia cu coasă... Ptiu, ptiu! Fugi dracului
cu coasa ta ruginită şi pătată de atâtea şi-atâtea destine curmate!
(Indexurile încrucişate.) Piei, satano! (Pauză, ia loc.)
Oare, în curgerea asta de milenii, lumea nu şi-a pus,
niciodată, întrebarea dacă moartea nu are şi o mamă... O mamă
care, de altfel, a crescut-o tare prost, dar care, finalmente, s-o
certe când vine târziu acasă pentru că umblă bramabura prin toate
colţurile pământului... Mama morţii... s-o ia p-aia mică de urechi
s-o dea de toţi pereţii şi s-o-nchidă într-o debara a timpului...
(Autoritar.) „Până nu înveţi să te porţi nu mai ieşi la joacă...”
Auzi ce tembel sunt!? „La joacă”!
Păi, dacă n-am lua-o în joacă, unde-am ajunge?! Dacă n-am
visa c-am putea fi nemuritori...

Pauză. Priveşte abătut în lungul drumului.

ALEX: Sunt un biet actor... cu mii şi mii de vise, care trăieşte
alături de zeci şi zeci de personaje imaginare... Îmi
interpretez viaţa în sute şi sute de roluri... Multe,
nereuşite... Încă mai caut, caut să-l găsesc pe cel care mi
se potriveşte... Bun, şi dac-o să-l caut toată viaţa?!... Trist,
poate că nu este această căutare îndelungată, ci faptul că
rolul acela va avea nevoie de un... regizor. (Zâmbind
laconic.) Sau de... o regizoare! (Se aude un motor, zgomot
de frâne, mers în marşarier. Pune mâna la ochi şi priveşte
în lumina farurilor. Din nou clar-obscur. Linişte. Paşi.)


Scena 2

Alex, Miranda.

ALEX (se ridică, din întuneric apare Miranda): Şi dumnea voas -
tră aţi pierdut...
MIRANDA: N-am de un’ să ştiu!? Bună seara!
ALEX: Iertaţi-mă, dar la ora asta... Plus că... dumneavoastră
sunteţi o... doamnă... sau o domnişoară... Singură... Nu este
ora potrivită... Bună seara spre noapte bună!
MIRANDA (îl cercetează insistent cu privirea): Ora potrivită,
domnule?
ALEX (scoate mobilul din buzunar): E trecut de unu...
MIRANDA: Şi aştepţi de mult?
ALEX: Ce?
MIRANDA: Păi, de unde să ştiu ce-aştepţi dumneata?!
ALEX: Pe aici nu trece decât autobuzul... Mai degrabă, trecea!
Probabil că s-au retras toate... Sper să vină cel de noapte...
Sunt şi autobuze de noapte, pe litere... Astea circulă din oră-n oră.
MIRANDA: Dacă circulă... Ai un foc?
ALEX: N-am, pentru că nu fumez...
MIRANDA: Sau pentru că nu eşti piroman!?
ALEX: Nu, nu sunt... Îmi pare rău!
MIRANDA (se amuză): De fapt, trebuie să-ţi pară bine! Iar
tutunul ăsta nu-i bun deloc...
ALEX: Ş-atunci de ce...
MIRANDA: Îmi dai voie?
ALEX: Să ce...
MIRANDA: Să mă aşez. Domnule, dumneata ori eşti beat ori
eşti drogat?
ALEX: Nici una, nici alta. (Miranda ia loc.) Acum câteva ore,
am băut 200 de vodcă... Un Bloody Mary, dar m-am trezit de mult...
MIRANDA: Şi, cum de eşti singur la ora asta? E sâmbătă. Lumea
este în cluburi, figuri, fiţe prin Centrul Vechi...
ALEX: Aceeaşi întrebare aş putea să... Dar... În fine, ce rost...
MIRANDA: Domnule, dumneata eşti cam abătut sau mi se pare?
Ai o faţă de zici c-ai dat ochii cu moartea...
ALEX (surprins): Da?! Asta chiar... Chiar aberasem mai devreme
pe subiectul acesta...
MIRANDA (ironică): Aoleu! Voiai să te sinucizi! Bărbat tânăr...
prezentabil... Mă rog, acceptabil!
ALEX: Nu, nu! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?
MIRANDA: Eu nu, dar mai sunt destui năpăstuiţi ai soartei...
ALEX: Aşa ceva nu se face! N-ai dreptul să-ţi curmi viaţa, oricât
de grea ar fi ea!
MIRANDA: Să înţeleg că eşti şi împotriva eutanasierii...
ALEX: Dezaprob total! Trebuie să ne ducem firul vieţii până la
capăt, indiferent cât de subţire ar fi!
MIRANDA: Să te chinui cu nenumărate boli, să fii imobil,
catatonic, o legumă practic şi să nu ai acest drept?! Eu consider că...
ALEX (ridică tonul): Nuuu...
MIRANDA: Nu mai ţipa, că trezeşti lumea! Sună careva la 112...
ALEX: Nu avem acest drept! Şi un om chinuit poate să mai aibă
parte de priveliştea vieţii... De verdele pomilor, de florile
primăverii... Poate ultima, dar de ce să le răpim acest drept?!
Dreptul de a se minuna de neîntrecuta măiestrie a naturii...
Să privească dimineaţa, o nouă dimineaţă, o nouă seară şi
să mulţumească Domnului că a mai apucat încă una... Să-i
privească pe cei dragi care îi sunt alături... Copiii, nepoţii,
soţul, soţia...
MIRANDA: Ţinut în viaţă de aparate, de morfină...
ALEX: Da, societatea îi este datoare măcar cu atât. Ceva, ceva a
făcut şi el pe lumea asta! Măcar că a perpetuat specia...
MIRANDA: Prea puţin. Eu, categoric, sunt pentru eutanasiere!
ALEX: Mă minunez că o domnişoară, atât de tânără şi de
frumoasă, poate să gândescă în tonuri atât de... apăsate?!
E prea mult... Pentru mine, este dincolo de imaginabil.
MIRANDA: Sunt o tipă pragamtică... Sau, mai degrabă, realistă.
De ce să trăieşti chinuit? La ce te ajută să visezi, să ai mii
şi mii de idealuri...
ALEX: Eu cred că bravezi! Este bine să ai idealuri şi să tinzi către
ele... Un om fără idealuri... un om fără idealuri este o
legumă, na! Şi tot nu ar avea dreptul să-şi hotărască sfârşitul...
MIRANDA: E părerea mea.
ALEX: Cred că n-ai iubit... N-ai cunoscut dragostea...
MIRANDA: Mă abţin să comentez. Şi zici că n-ai un foc!?
N-ai! Naşpa! D-asta mă oprisem...
ALEX: A, deci nu aştepţi autobuzul!?
MIRANDA: Ce să fac eu cu autobuzu’?
ALEX: Să te ducă acolo unde ai nevoie...
MIRANDA: Că ştie autobuzul nevoile mele?! Nu ştie!
ALEX: Da, nu ştie! Asta-i clar!
MIRANDA: Şi ce faci?
ALEX: Aştept!
MIRANDA: De mult?
ALEX: Cred că s-au făcut două ore.
MIRANDA: Domnule, dumneata nu eşti sănătos...
ALEX: Şi eu cred asta... Pentru că în ultimul timp mă cam supără
stomacul... Ce-i trist, că astăzi, toate trec prin stomac.
MIRANDA (îl priveşte lung): Nu despre asta... Uite cu cine stau
eu de vorbă?! Pe ce subiecte!? Oi fi vreun homeless...
ALEX: Domnişoară! Cum îţi permiţi?!
MIRANDA: Te-ai ofuscat? E bine! Oamenii trebuie să fie
mândri. Stai liniştit! Am vrut să fiu un pic răutăcioasă...
Deci, aştepţi de două ore în staţia asta? Şi dacă o luai pe
jos, cam cât făceai până acasă?
ALEX: Vreo 40 de minute.
MIRANDA: Pe bune, nu eşti în toate apele teritoriale!
ALEX: Da, dar ştii cum e? Stai un minut, două, trei, zece...
poate-poate vine şi... timpul, implacabil, trece!
MIRANDA: Ca şi viaţa... Trece! (Zgomot de motor.)
ALEX (se ridică, dar nu era autobuzul): Alarmă falsă.
MIRANDA: Greu fără o ţigară... Domnule, (se ridică, îi întinde
mâna) Miranda!
ALEX (surprins): Ce? A! Eu sunt... Mă numesc Alex!
MIRANDA: Ia loc, Alex!
ALEX: Interesant nume. America Latină...
MIRANDA: Nu! Miranda este şi numele unuia dintre sateliții lui
Uranus... tata a fost cu ideea.
ALEX: Un visător.
MIRANDA: Poate! Şi cât mai ai de gând să aştepţi?
ALEX (ia loc): Nu ştiu! Poate aştept să văd câtă răbdare am... ca
s-aştept!
MIRANDA (ironică): Din puţul gândirii. Adânc... filosofic!
Şi autobuzul, de fapt, este doar un motiv... Unul superfluu...
Ineficient, adică.
ALEX: Ştiu ce înseamnă superfluu! (Sună mobilul Mirandei.)
MIRANDA: Da, tati! Nu, nu mai întârzii mult, sunt aproape. Voi,
culcaţi-vă, totul este ok cu mine! Te pup. Pa! Şi eu te
iubesc! Somn uşor! (Închide.) Era tata.
ALEX: Eu, în locul lui, îmi făceam griji...
MIRANDA: De ce? Eşti periculos? Ai scăpat de undeva?!
ALEX: Domnişoară!
MIRANDA: Iar te îmbăţoşezi? Şi nu mai trece nimeni să-mi dea
un foc...
ALEX: Şi eu am fumat... În anul întâi... Mai mulţi colegi am
făcut tâmpenia asta, ne-am apucat de pacostea asta ca să ni
se formeze vocea... Să avem un timbru grav... Mai ales fetele.
MIRANDA: Ce prostie e asta!? Cum adică... să-ţi facă vocea
gravă? Eşti procuror, judecător...
ALEX: Actor...
MIRANDA (izbucneşte în râs): Actor!?
ALEX: Râzi, râzi, că de-asta mai sunt buni actorii în ţara asta!
Fie că-i tânăr, că-i prea tânăr, fie că-i bătrân, că-i prea
bătrân... Acum, lumea face performing arts prin cluburi...
Cică e teatru?!
MIRANDA: Show-uri de improvizaţie, stand up comedy... Sunt
un compromis. Bine că sunt şi astea. Tinerii, trebuie şi ei
să trăiască... Ca şi la Drept, ca şi la alte facultăţi, şi la voi,
la Teatru, este o inflaţieee...
ALEX: Just. Dar talentul nu poate fi decât unul: aptitudinea
deosebită a actorului de a râspândi harul criptului dramatic
către inima şi sufletul spectatorului sau telespectatorului şi
de a fixa, odată pentru totdeauna, arta ca plus valoare
intelectuală...
MIRANDA: Oau! Daţi-vă de la geamuri!!! Am crezut că
glumeşti! Dar tu chiar eşti actor... Până la proba contrarie,
cel puţin, unul cu diplomă.
ALEX: Poţi fi cât de sarcastică vrei. Nimic nu mă mai atacă.
MIRANDA: Ar trebui! Ori nu e ora potrivită?!
ALEX: Poate că ar fi potrivit pentru dumneavoastră să chemaţi
un taxi... Să nu se impacienteze părinţii.
MIRANDA: Acum, nu ne mai tutuim? Păi, acelaşi lucru îl poţi
face şi tu. Ce te reţine?
ALEX: M-am ambiţionat. Vreau să văd după cât timp îmi vine
autobuzul...
MIRANDA: Ambiţia asta a ta ar putea fi canalizată mai bine...
către ceva concret. Ţi-a venit bâţu’ pe maşina ăsta.
ALEX: Autobuzul nu este un obiect lipsit de importanţă... Este
mai mult decât un morman de fiare, cauciucuri şi sticlă...
MIRANDA: Uimeşte-mă!
ALEX: Autobuzul nu este doar un mijloc de locomoţie...
MIRANDA (ironică): Ai, nu spune?!
ALEX: Autobuzul este un loc unde foarte mulţi pensionari,
oameni singuri, socializează... Îşi caută preopinent sau
camarad pentru dialog. Se leagă de orice pentru a intra în
discuţie cu cineva... Îmi place să-i urmăresc sau să văd
reacţia celor din jur...
MIRANDA: Te ajută în profesie...
ALEX: Şi asta. Dar mă uit la ei cu înţelegere, aş vrea să pot face
mai mult pentru ei... Copiii, probabil, au treabă, sunt la
serviciu sau...
MIRANDA: Sunt la muncă în Spania, în Italia, în Anglia...
ALEX: Sau în „state”.
MIRANDA: Da, autobuzul este un... un mijloc de socializare,
dar la ora aceasta ai putea fi numai tu în el... Ş-atunci?
ALEX: Doar eu cu mine. Introspectiv.
MIRANDA: Cu tribulaţiile tale fără de sfârşit. Probabil şi cu
personajele pe care visezi să le joci... Tu cu tine.
ALEX: Se întâmplă de foarte multe ori. În fond, şi monologul
este tot o formă de dialog... Rugăciunea, şi ea, tot un
dialog...

Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele Tău
Vie împără ţia Ta
Facă-se voia Ta...

MIRANDA: Precum în cer aşa şi pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi...
ALEX: Şi ne iartă nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...

MIRANDA: Hm...
ALEX: Da, ne raportăm şi suntem într-un dialog cu divinitatea!
Mo nologul adresat, monologul interior, fluxul conştiinţei...
Solilocviu. Solilocviul celebru al lui Hamlet, bunăoară!
MIRANDA: Voi, actorii, riscaţi să trăiţi în lumi paralele! Iar,
uneori, chiar să vă rătăciţi, precum, odinioară, cretanii în
labirintul lui Dedal...
ALEX: Iar eu aş putea fi... minotaurul?! Ia uite, domnişoara ştie...
Ai auzit de Dedal, de Minos, de...
MIRANDA: Acum, mă faci proastă?
ALEX: Iartă-mă! Dar ce om normal la cap şi-ar putea închipui
că o domnişoară, educată şi cu un chip angelic, ar putea să
se rătăcească la această oră înaintată din noapte, într-o staţie
în care nici măcar autobuzul nu mai vine?!
MIRANDA: Este, trebuie să recunosc, o întrebare logică. Logică
pentru că de la 1 mai s-a modificat traseul... De-o lună şi
jumătate, p-aici nu mai trece nicio maşină.
ALEX (intrigat, se ridică): Cum aşa? Păi, aici, nu este nimic afişat...
MIRANDA: Copiii... or fi luat anunţul. Era o plăcuţă pe stâlp.
ALEX: Ş-atunci, dumneata... de ce...
MIRANDA: Aveam nevoie de un foc, de aceea am... O ultimă
ţigară înainte să intru în casă. Nu fumez acasă, îl supăr pe
tata. El crede că m-am lăsat... Nu reuşesc...
ALEX: Prietenii, ambianţa, job-ul... Şi eu? Eu am stat ca un prost,
să aştept ce?!
MIRANDA: Chemi un taxi...
ALEX: La-ş chema...
MIRANDA: Eşti lefter! Ţi-ai băut toţi banii.
ALEX: Observaţia ta este foarte corectă. Mai ales când aceşti
bani... toţi româneşti, sunt de pe-o zi pe alta.
MIRANDA: Abonament ai? Asta, ca idee...
ALEX: De două luni merg... „moca!”
MIRANDA: Eşti în labirint, frate!
ALEX: Iarăşi cred că observaţia ta este de bun simţ. Pe vremuri
mai era una care făcea astfel de observaţii pertinente:
„mama Omida”. Cică ghicea asta şi ce n-ai făcut...
MIRANDA: De rămâneai fără bani, fără maşină, fără casă...
Mulţam de analogie!
ALEX: Lume necăjită, traumatizată pishic... Capitalism bram -
bura! Haos... Cu plăcere!
MIRANDA: Mda! Şi care-i deal-ul?
ALEX: Păi, pot eu singur să schimb lumea?! Să îndrept neajun -
surile?
MIRANDA: Voiam să te întreb, ce faci acum?
ALEX: Acum?! Stau de vorbă cu o reprezentantă de seamă a
sexului frumos şi mă întreb cum de n-a fugit până acum?!
MIRANDA: Acum, dacă tot te-am întâlnit... Ţigara e problema
cea mai mare.
ALEX: Tu... cu ce te ocupi? Adică, ai vreun job?
MIRANDA: Mă întrebi ca să socializăm sau chiar te intere -
sează?! Un job, da! Stai un pic... (Miranda se întinde pe bancă.)
ALEX: Ce vrei să faci!?
MIRANDA: Să mă întind... ca să mă destind. Stai, omule! Unde
te duci?! Vreau să-mi pun capul în poala ta... (Se aşază
comod cu capul în poală.) Sper să nu mă strângi de gât!
ALEX (cu mâinile întinse pe spătarul băncii): Ca să... Bine, dacă
tu... Şi dacă vine cineva şi ne vede?
MIRANDA: O să spună că suntem doi îndrăgostiţi, eventual ciu -
daţi, care stau de vorbă într-o staţie unde nu mai vine şi de
unde nu mai pleacă nimic.
Da, am un job. Am terminat Dreptul, am vrut s-o bucur pe
mama, ea este jurist şi... În fine, mie nu mi-a plăcut. De vreo doi
ani am început un business care îmi ocupă foarte mult timp şi mă
pasionează foarte tare. Fac bijuuri, am un site şi vând bijuterii
realizate din tuf vulcanic de Ecuador, din agate şi din alte pietre
semipreţioase... din inox, lemn sau chiar din piele...
ALEX: Frumos! Este foarte important ca business-ul să se
intersecteze cu pasiunea. Ies lucruri mişto. Şi merge?
Adică, ai piaţă? La noi, lumea se cam fereşte de afacerile
şi magazinele on-line...
MIRANDA: Îţi dai seama, la început a fost extrem de greu, dar
părinţii m-au susţinut... Mai ales tata.
ALEX: Taţii cu fiicele şi mamele cu băieţii, e firesc.
MIRANDA: Mda, dar poate şi faptul că el este artist, asta să fi
contat.
ALEX: Lucrează în branşă, e artist plastic?
MIRANDA: Nu, nu... De vreo cinci ani s-a pensionat. Cum
spuneam, a mers greu la început, dar cu multă muncă şi
imaginaţie... har Domnului, a început să se mişte treaba.
Acum o lună, am prins un contract cu o firmă germană, eu
le fac, iar ei le vând sub brand-ul lor. 100.000 de euro...
ALEX: Ooo....
MIRANDA: O!
ALEX: O sută de mii...
MIRANDA: Da, dar aici intră şi materialele, manopera, plus
salariile celor trei angajaţi... Cu ce mai vând pe la târguri
ocazionale, pe net sau pe la cunoştinţe şi prieteni... Nu mă plâng!
ALEX: Felicitări!
MIRANDA: Sunt o tipă ambiţioasă. Vreu să transform numele
de Ţintescu într-un brand de referinţă...
ALEX: Vezi că ai un ideal?! Nu se poate trăi altfel! Trebuie să ai
o ţintă... Ţintescu... Ţintescu?! Am avut şi eu, în ultimii doi
ani de facultate, un profesor care se numea Ţintescu... Da,
maestrul Ţintescu, făceam cu el improvizaţie şi mişcare scenică...
MIRANDA: Regizorul Horea Ţintescu, întâmplător, tatăl meu.
ALEX (siderat, se ridică brusc): Extraordinar!
MIRANDA: Atât de extraordinar încât riscam să-mi sparg capul
de bancă. Anunţă şi tu când o iei razna! Ce este atât de
extraordinar?! Omul a fost, la rândul lui, pasionat de
această frumoasă meserie: pedagogia teatrală. Prin mâinile
lui au trecut zeci de generaţii...
ALEX: Dar... Miranda, omul este... dumnezeiesc. De la el am
învăţat aproape tot ce ştiu. Maestrul avea o gentileţe a cu -
vântului, a gestului tandru-profesoral, avea o mare pasiune
de a-i iniţia pe tineri... Un dascăl adevărat. Teatrul ro mâ -
nesc a avut parte de oameni minunaţi...
Sărut mâna, domnişoară. Mulţumesc că mi-ai adus aminte
de acest mare om. Felicitări! Ai un tată cum rar mai găseşti...
MIRANDA: Mda, sunt mulţumită de el, nu m-am gândit să-l
schimb...
ALEX: Şi această ironie... Ironia aceasta...
MIRANDA: Această ironie sau ironia aceasta, chestie de topică.
Foarte importantă în construirea unei replici curgătoare...
Tu ştii mai bine. Dar aşează-te la loc, că mi se duce naibii
sternocleidomastoidianul!
ALEX: Maestrul Horea Ţintescu... Fantastic!
MIRANDA: Vezi? Şi spuneai că tutunul nu e bun?! Dacă nu
opream să cer un foc...
ALEX: Cu maestrul Ţintescu am construit multe personaje la
Studioul Casandra...

Astfel dar az-dimineaţă, coniţa mea, pe la şase ceasuri,
mă întorc acasă, la Didina; bat în uşe, se scoală somnoroasă
şi-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea... Dar,
când viu prea târziu, e totdeauna supărată şi-ncepe să mă
certe... Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu faţa la
perete şi tace. Zic eu (Miţa plictisită s-a sculat şi se plimbă) în
gândul meu: e supărată... s-o las să doarmă; când o vedea
mâine c-am câştigat trei poli, îi trece... Dau să mă dezbrac şi
văz jos lângă mescioară două hârtiuţe. M-aplec – cum le-am
văzut am simţit un fior rece, – m-aplec, le iau: ce era? Un bilet
de abonament la frizăria model a lui dom’ Nae Girimea...

MIRANDA: Stai jos, Pampon! Aici nu suntem în „D’ale
carnavalului”... (Îşi reia poziţia pe bancă.)
ALEX: Ai ghicit!
MIRANDA: Unde crezi că mi-am petrecut toate vacanţele?! În
culise, lângă tata.
ALEX: Şi cum de nu te-a cuprins catharsisul? Să te purifice, să
te înalţe... (Se ridică în picioare, se agită în jurul băncii.)
MIRANDA (se ridică în şezut): Mai stăteam şi la balcon, la unele
spectacole. Doar până acolo am reuşit... N-a fost să fie!
L-am văzut pe tata cât de mult se consuma. Cum venea
după fiecare repeţiţie livid, tras la faţă, fără glas şi cu vreo
trei kilograme în minus... Stătea câteva ore până îşi
revenea. Adormea abia spre dimineaţă.
ALEX: Aşa este! E un consum nervos fantastic... Să intri în pielea
personajului, să-i simţi fiecare cută a eului său, să-l faci să
vibreze sub ochii privitorilor... Să-i dai ceva din tine, din
emoţiile şi trăirile tale... Să transmiţi toată energia... Puţini
înţeleg cât de profund şi chinuitor-minunat este acest târg
pe care l-am făcut cu arta dramatică! Foarte puţini, dar cei
care înţeleg şi ne iubesc, merg cu noi de mână la altar...
Este precum o ceremonie de căsătorie în grup oficiată în
Catedrala Oamenilor Îndrăgostiţi de Frumos...
MIRANDA: Frumos! Mi-a plăcut asta! Tu scrii şi poezie?
ALEX: Se mai întâmplă... Rar. Dar nu-s... Adică, n-aş spune că
este chiar poezie...
MIRANDA: Aşa, de amorul artei, ai putea... Numai dacă...
ALEX (se plimbă gânditor): Bine! Să-mi amintesc una...

Lacustru... Ăsta este titlul...
Pâraie
Râuri
Fluvii
Mări şi oceane
Ciclic
Curg şi se evaporă
Şi se fac nouri
Şi din nouri grei
Furtuni se stârnesc
Iar în cale-mi tu nu mai vii
Nu mai vii căci ţi-e teamă
Ţi-e teamă de fulgerul
Ce-ar putea noaptea-ţi să lumineze
Noaptea dintre tine şi inima ta
Şi-ntr-o fasciculă de lumină
Tu ai putea să mă vezi
Pur şi simplu
Goi, spre Paradis 27
Lacustru
Şi dulce
Şi sărat
Şi năvalnic
Şi molcom
Şi-n valuri...
Şi-n valuri înotând către tine

MIRANDA: Domnule, eu zic că te înşeli! E chiar poezie... Îmi
place! Şi tot mai cred că eşti bântuit de ceva... Ai avut de
curând o neîmplinire, în dragoste...
ALEX: Încă una! Se intitulează Poate nu-i prea târziu...

Îţi simt privirea
Tentacule miriapode
Ale minţii tale fecunde
Şi-ale vorbelor nerostite
Îţi simt privirea
Arzând de dorinţi
În mii de clipe răsfrânte
Îţi simt privirea
Ce-mi cade peste pleoape
Şi-n drumul ei
Prin spectrul rogvaiv
Al datului celest
Mă şficuieşte fest
Şi roşu
Şi albastru
Şi oranj
Şi doare
Doare
Îţi simt privirea
Şi mă declar vinovat
În faţa instanţei divine
28 Ion Bogdan Martin
Pentru că preţ de o viaţă
Am ţinut pleoapele strâns
Strâns lipite
E târziu
Ştiu
Mă mai vrei...

MIRANDA (aplaudă): Bravo! E la fel de frumoasă! Recunoaşte
sincer, ai iubit-o?
ALEX (o priveşte prelung, după un timp de gândire): Da, am
iubit-o. Mult. Dar ce a fost... a fost. A trecut.
MIRANDA: Şi dacă ea s-ar întoarce la tine?! Să presupunem!
Pentru că poezia se termină cu întrebarea „Mă mai vrei?”
Adică, laşi loc, nu? Asta...
ALEX: A, era doar de dragul fiorului retoric... E clar că nu mă
cunoşti şi... nici nu ai fi avut când... Nu mă cunoşti. Eu mă
dedic cu totul, trup şi suflet. Şi cer doar... reciprocitate.
Nimic mai mult.
MIRANDA: „Nimic mai mult”. Crudul adevăr. Rar auzi din gura
unui bărbat... Dar e frumos ce aud. Cum dracului m-am
oprit eu tocmai la tine, omule?! Cum?
ALEX: Un foc.
MIRANDA: Pentru un foc... da!
Vezi cum este lumea asta clădită? Se caută oameni de-o
seamă, sufleteşte vorbind, şi nu se întâlnesc aproape o viaţă...
Ş-apoi, o întâmplare banală... (Îşi corectează vocea.)
De fapt, voiam să spun că oamenii de lângă noi devin tot
mai glaciali. Societatea asta capitalist-consumatoristă ne aruncă
în vârtejul ameţitor al lipsei de sine, al abandonării eului de
dragul mimetismului...
ALEX: Corect. Ăla are o vilă cu piscină, eu de ce n-aş avea?!
N-are importanţă modul cum a dobândit-o!
MIRANDA: Exact!
ALEX: Reţelele de aşa-zisă socializare, şi ele, distrug limbajul,
tradiţiile şi frumosul din oameni. Devenim facili. Căutăm
shortcut-uri...
MIRANDA: Toată lumea caută shortcuturi pentru a ajunge cât
mai repede la bunăstare...
ALEX: Ceea ce, în practică, nu este rău...
MIRANDA: Da, dar numai atunci când armele folosite sunt
inteligenţa, imaginaţia, muncă şi respectul faţă de valorile
individuale ale celui de lângă tine... Fugim, nu mai privim
alături, suntem într-o continuă goană...
ALEX: Tot acolo.
MIRANDA: Da, dar contează şi ce laşi în urmă, ce clădeşti cu
ade vărat... Românilor le trebuie mult curaj ca să se redes -
copere, să reinventăm omul din noi.
ALEX: Curaj, tupeu...
MIRANDA: Poate şi tupeu, deşi nu-i totuna. Uneori, ca să reu -
şeşti îţi mai trebuie şi o doză de nebunie... Una fru moasă.
Marii chirurgi sunt, de obicei, uşor ţăcăniţi...
ALEX: Marii portari de fotbal...
MIRANDA: La fel şi pictorii, poeţii, actorii sau regizorii... Cei
mari. Sunt ieşiţi din tipare.... Stai jos că-mi dai corneea
peste cap! (Se conformează.) Tu, ce lucru nebunesc ai făcut
până acum?
ALEX: Lucru nebunesc... Când eram mic, cred că eram prin clasa
a VIII-a, am furat cireşe şi dude din curtea vecinului... A
ie şit un scandal!... (Miranda izbucneşte în râs.)
MIRANDA: Ai, nu mă-nnebuni! Du...de, domnule, d-aici! Ai fu -
rat cireşe din... Şi nu te-au chemat la DNA?! Să te trimită la
completul de cinci judecători. Ooo... beleai pe de-a-ntregul,
scuză-mi expresia!
ALEX: Nu-i aşa că-i nebunesc şi amuzant, în acelaşi timp?
MIRANDA: Amuzant, daaa... Râdeam de nervi... De tâmpită. Ai
furat dude. N-ai înţeles, omule?! Ceva nebunesc! Ceva ce...
n-a văzut Parisu’... Ai fugit de-acasă, ai dat foc la casă, ai
spart geamul de la cofetăria de vizavi... I-ai pus piedică
poliţaiului din colţ...
ALEX: Cum să fac aşa ceva?! Sau să-mi arăt curul la lume, din
maşină, cum a mai făcut unul...
MIRANDA: Mă rog, nici chiar aşa! Dar cum să reuşeşti să iei
marile roluri dacă nu te lupţi să te remarci. Ca să ieşi în
evidenţă trebuie să creezi un eveniment în jurul tău... Să
inventezi ceva... Uite, de exemplu, Dunlop... Toată lumea
a auzit de John Dunlop...
ALEX: Anvelopa pneumatică...
MIRANDA: Corect. Dunlop era un veterinar scoţian şi, pe la anul
1888, în timp ce-şi privea fiul cum se plimba cu bicicleta
şi cum se plângea când lua câte un hop sub roţi... paaac,
beculeţul! S-a dus, a tăiat furtunul cu care uda grădina, l-a
lipit la capete, l-a umplut cu aer şi a înclocuit cauciucul tare
de la bicicletă...
ALEX: N-am ştiut de unde...
MIRANDA: Bine, nu trebuie să inventezi! Dar... o idee trăsnită.
Să vuiască presa, televiziunile...
ALEX: Şi să mă aresteze?!
MIRANDA: Cu atât mai bine, apari pe sticlă imediat. N-ai văzut?
La noi, asistentele teve au rang de vedete şi de dive...
ALEX: A-nnebunit lumea.
MIRANDA: Ei bine, eu am dat foc la casă, am spart geamul cofe -
tăriei de vizavi, i-am pus piedică poliţaiului...
ALEX: Doaaamne! Tu?
MIRANDA: Cum mă vezi şi cum te văd! Amenzi, palme, admo -
nestări, dar şi dragoste şi înţelegere din partea părinţilor.
Adulţii nu trebuie să uite niciodată că au fost copii! Uite,
acum am ce povesti, frate!
Evenimentul, oricare ar fi el, te-ajută să-ţi defineşti perso -
nalitatea. Lupta dintre bine şi rău din jurul tău te determină să
înveţi să-ţi faci alegerile, să discerni... Sigur, pentru asta trebuie
să ai şi ceva neuroni. Tu...
ALEX: Am! Am luat premiul I până în ultimul an de liceu, iar la
teatru am fost şef de promoţie...
MIRANDA: Iar acum ai fost părăsit de iubită şi joci rolul lui
Romeo pe o bancă părăsită! Na, c-am făcut un vers cu
rimă!
ALEX (se ridică, se plimbă în jurul băncii): Eu văd şi partea
plină a paharului...
MIRANDA: Uimeşte-mă din nou!
ALEX: Am avut privilegiul... Dar... nu-i nimic important. Lasă!
MIRANDA: Lipsit de curaj, ce-am spus!?
ALEX: Poate că ai dreptate! (Pauză lungă. Cei doi se privesc,
când şi când, pe furiş.)
MIRANDA: Ce-ar fi să spargem becul ăsta?! Să rămânem în
întuneric...
ALEX: Nu eşti sănătoasă!?!
MIRANDA: Bine, dacă nu vrei, nu-l sparg, dar spune-mi ceva
vesel! Dă o mică reprezentaţie!
ALEX: Aţi cumpărat bilet, domnişoară?
MIRANDA: Am invitaţie... (Îl sărută pe obraz.) E bună?
ALEX: Se putea şi mai bună... Mă rog, poftiţi în rândul întâi!
MIRANDA (se aşază pe jos, în faţa băncii): E mai bine aici, pe
scândura scenei. Simt mai bine suflul actorului şi-i ascult
inima cum bate...
ALEX: În lumea teatrului, mai ales în perioada interbelică, actorii
îşi făceau o groază de farse, unele rămase în antologia ve -
selă a culiselor... S-au transmis prin viu grai, acum nu prea
mai sunt permise, poţi fi amendat sau chiar retro gradat,
ceea ce...
MIRANDA: Oameni fără umor.
ALEX: Se întâmplă ca în unele piese, atunci când se aduce în
scenă o scrisoare ce trebuie citită, actorul nu mai învaţă
textul, ia pur şi simplu foaia şi citeşte... Şi ce s-a gândit un
coleg sau cineva din colectivul tehnic, să facă o farsă, când
a venit momentul, i-au dat o foaie goală actorului...
Personajul, mi se pare, era un rege sau ceva în genul ăsta
şi... ia el foaia, se uită pe ambele feţe şi, realizând farsa, i-o
înmânează unui slujbaş spunându-i: „Sunt prea bătrân, nu
mă mai ajută ochii, citeşte-o tu”, ăla, şi el nedus la biserică,
i-a replicat: „Majestate, dar eu sunt analfabet...”
MIRANDA (Miranda se amuză): Bună!
ALEX: Sau, tracul debutului... Era o piesă cu dacii şi romanii...
Un actor, care debuta, la finalul piesei intra în scenă şi îl
anunţa pe Decebal că romanii au cucerit cetatea sau că au
venit romanii, cam p-acolo... Ş-atunci, Decebal cu toţi ai
lui se aruncau într-un butoi imens cu otravă şi cădea
cortina. În fine, era iarnă, târziu, actorii voiau să se termine
cât mai repede şi să se grăbească spre casă... Vine scena cu
pricina, debutantul intră în scenă, transfigurat, uită textul,
se adună o clipă şi spune:”Măria ta... Măria ta, romanii...
ăăă... n-au venit!” Cel care îl juca pe Decebal, actor cu
experienţă, a improvizat pe loc: „Minţi, trădătorule,
romanii sunt în curte!” Şi toţi au sărit uşuraţi în butoiul cu
otravă...
MIRANDA: Demenţial! Ce fază tareee...
ALEX: Alta! Un personaj moare, la jumătatea actului întâi, şi
cade cu picioarele goale lipite de cabina sufleurului... Pe
timpuri, cabina era o ridicătură ovală, în centrul scenei, la
rampă... Şi ce se gândeşte sufleurul?... Să-l gâdile în talpă...
Ăla, nemairezistând, începe să dea din picioare, se ridică, se
scuză şi cere permisiunea să moară într-un colţ mai ferit...
MIRANDA: Îţi dai seama ce hai a ieşit?! Oameni de spirit.
ALEX: Încă una... Nu-mi aduc aminte despre ce actor este vorba,
acesta trebuia să se sinucidă, cei care răspundeau de
sonorizare, întâmplarea se petrecea pe vremea magne -
tofoanelor, în momentul când personajul îşi punea pistolul
la tâmplă dădeau drumul la bandă cu înregistrarea
împuşcăturii, numai că... zgomotul nu mai venea şi... nu
mai venea! Exasperat, actorul aruncă pistolul „defect”, ia
un cuţitaş de corespondenţă de pe birou şi, în momentul
când şi-l apropie de inimă... se aude împuşcătura! Poooc!
MIRANDA: Şi asta a fost tare... Supeeeer!
ALEX: Sunt multe. Este o carte mai veche, a actorului Florin
Scărlătescu, „Din culisele teatrului”, unde sunt descrise
cele mai hazoase şi inedite farse... Poate o găseşti pe la
vreun anticariat...
MIRANDA: Lume subţire, cu simţul umorului.
ALEX (Alex îi întinde mâna): I-au făcut-o şi maestrului Radu
Beligan, chiar în teatru, deşi nu el era persoana vizată...
MIRANDA: Ştii cum se spune: nu-i pentru cine se potriveşte...
ALEX: Da! Şi când a deschis uşa i-a căzut o găleată cu apă în
cap... Pe-atunci era ditamai directorul Teatrului Naţional
din Bucureşti, putea să se enerveze şi să-i dea afară, dar nu
s-a supărat. Cică ar fi spus ceva de genul: „Cine m-a pus
să am de-a face cu nişte golani?!”
MIRANDA: Un om minunat şi un actor rasat... de viţă nobilă.
ALEX: Gata! Nu mai sta pe jos, să nu răceşti! Ridică-te! (Îi în -
tin de mâna.)
MIRANDA: Şi autobuzul nu mai vine!
ALEX: Păi, n-ai spus că şi-a modificat traseul?!
MIRANDA: Ba da. Şi ce? Observaţia nu era corectă? Să ne
aşezăm! (Iau loc pe bancă.) Şi-a modificat traseul... Multe
se modifică...
ALEX: Eu cred că şi omul se poate modifica... schimba în bine.
Iar teatrul este unul dintre instrumentele care pot aduce
beneficii enorme în structura individului. Sunt convins că
individul, prin natura sa umană, se poate schimba în bine.
MIRANDA: Chiar ne putem inspira din natură... Bunăoară, am
citit undeva că, în Marea Mânecii şi în celelalte mări
nordice, trăieşte un peşte, poate cel mai colorat din Europa,
Peştele buzat vărgat, care este extrem de posesiv şi de
agresiv pe bucăţica lui de mare, el are în grijă şi păstoreşte
până la şase femele, ce este interesant, în cazul în care
acesta moare, o femelă, cea mai bătrână dintre cele şase,
are capacitatea extraordinară de a se transforma în mascul...
ALEX: Extraordinar, într-adevăr! Nu ştiam!
MIRANDA: Dacă ei, peştii, reuşesc această formidabilă trans -
formare, omul de ce nu ar putea?!
ALEX: Raportându-ne la exemplul tău, să înţeleg că femeia eee...
MIRANDA: Sau că trebuie să-ţi faci operaţie de schimbare de
sex?... (Izbucneşte în râs.) Am glumit. Ştii bine ce-am vrut
să spun! Omul să fie util semenilor, societăţii... Aşa cum
este ea.
ALEX: Da! Aşa cum este ea, dar tot nouă ne revine rolul de a o
face mai bună şi nu mă refer la noi, la rolul actorului...
MIRANDA: Actorul este şi el unul dintre stâlpii importanţi ai
acestei societăţi...
ALEX: În România, stâlpii ăştia nu sunt bine văzuţi de către unii
dintre guvernanţi. Şi nu numai noi, ci tot ceea ce este
valoros în cultură. Sunt promovaţi semidocţii, farsorii...
MIRANDA: Mda! Vorbeai despre speranţă, mai devreme... Şi...
Ce faci?
ALEX: Nu mai ştiu!
MIRANDA: Nu metafizic.
ALEX: Cum nu am niciun plan pentru următoarele zile, o s-o iau
uşor pe jos... Bineînţeles după ce te conduc acasă...
MIRANDA: N-ai nicio obligaţie, omule... Dar cu viitorul tău în
teatru... ce faci? Un eveniment care să-ţi creeze notorietate,
un proiect...
ALEX: M-ai omorât... Nu ştiu, pe fond, cred că ai dreptate... O
să mă gândesc.
MIRANDA: Uite, de exemplu, eu nu cred că eşti în stare de un
gest nebunesc... Cât este ceasul?
ALEX (scoate telefonul din buzunar): Trei şi jumătate.
MIRANDA: Vrei să vedem amândoi răsăritul?
ALEX: Cred că nu mai e mult...
MIRANDA: La Mamaia...
ALEX: Ce să caut eu la bunica ta?! Eşti culmea!
MIRANDA: Hello... La Mamaia, la mare, puiule... Pe plajă.
ALEX (izbucneşte într-un râs coleric, se ridică din nou): Asta-i
cea mai bună glumă pe care am auzit-o de la... Big Bang
încoace! Una amară. Da, da... A-nnebunit lumea!
MIRANDA: Ba, deloc. Maşina mea e după colţ. Am oprit pentru
că te-am văzut şi, cum doream să trag o ultimă ţigară
înainte să intru în casă, iar bricheta din maşină era defectă,
mi-am făcut curaj şi te-am abordat...
ALEX: Vreo maşină de fiţe...
MIRANDA: Nţ! Dacia Duster, mi-e bună şi la cărat materialele
pentru business. E chiar o maşină bună!
ALEX: Şi cum crezi tu că pot eu să merg, aşa... pe nepusă masă,
cu tine la mare?!
MIRANDA: Vezi că nu eşti în stare de o nebunie! În fond eu sunt
cea care mă expun.
ALEX: N-am costum, n-am... În general, n-am nimic.
MIRANDA: Mergem la nudişti...
ALEX: Ceee...
MIRANDA: Suntem şi ruşinoşi, pe deasupra. Am glumit. Dar cu
o singură condiţie... Ne luăm camere separate.
ALEX: Mamaia, nudişti, camere separate... Visez sau m-am
tâmpit?!
MIRANDA: Camere separate pentru că sunt... Adică, până
acum nu...
ALEX: Ceee... Cum aşa? Adică...
MIRANDA: Nu ţipa din nou! Poate că n-am iubit destul. Sau nu
am întâlnit omul care să mă merite... Am scăpat de vârsta
critică, după care... am gravitat pe orbită...
ALEX: Satelitul Miranda. Ce chestie! N-aş fi crezut că mai sunt...
Ce vârstă spuneai că ai?
MIRANDA: Nu spuneam, dar am 29...
ALEX: Destui.
MIRANDA: Ce vrei să spui?
ALEX: Nu, nu am vrut să... dar la 29 de ani! Astăzi, mai greu să...
Oho! Mă mir că n-ai luat-o razna!
MIRANDA: Miră-te şi aşează-te să mă mai lungesc un pic... (Îşi pu -
ne din nou capul în poală.)
ALEX: Şi cât o să stăm aşa? Mai e puţin şi se luminează de ziuă...
(Miranda îl priveşte lung, îi zâmbeşte.) Ce?
MIRANDA: Nimic. Te privesc... Ce-i asta?!
ALEX: Ce?
MIRANDA: Simt ceva... ceva tare. Ai cumva telefonul...
ALEX: Nu, telefonul îl ţin în mână acum...
MIRANDA: Deci aşa... Au! Stai, nu te mai mişca!
ALEX: Ce s-a întâmplat?
MIRANDA: Mi s-a prins părul în fermoarul de la blugii tăi... Stai
că-mi rupi o şuviţă întreagă!
ALEX: Dar cum naiba...
MIRANDA: Păi dacă te-ai excitat, eu ce vină am?
ALEX: Da’ ce, eu m-am excitat degeaba?
MIRANDA: Nuuu?... Şi-acum ce facem? Stai că încerc să bag
eu mâna... Aşa...
ALEX: Au!
MIRANDA: Ce „au”?
ALEX: M-ai lovit peste...
MIRANDA: Atunci, nu te mai mişca! S-a prins la baza fer mo a -
rului... Trage un pic în jos!
ALEX (se chinuie să bage mâna pe sub capul Mirandei): Am
reuşit s-o prind...
MIRANDA: Pe cine?!
ALEX: Pe cheiţă.
MIRANDA: Pă-i aşa de mică?!
ALEX: Cheiţa de la fermoar?!
MIRANDA: A! Stai, aia e urechea mea!
ALEX: Scuze!
MIRANDA: Nu te mai mişca, risc să rămân fără păr, dă-ţi jos
blugii!
ALEX: Cum să-mi dau jos... dacă vine cineva?! Dacă vine şi ne
vede? Ce crede?
MIRANDA: Nişte tineri care se giugiulesc...
ALEX: În boxeri?
MIRANDA: Porţi boxeri?
ALEX: Da! Contează?
MIRANDA: Cu push up?
ALEX: Boxeri-boxeri. Fără niciun push up!
MIRANDA: Domnule, mă mai ţii mult cu nasul în... Sau vrei să-mi
faci cunoştinţă cu „Tom Degeţel”?
ALEX: Blestemată fie clipa! ’Ţi-ar ţigara să-ţi fie! Ia, să te laşi
de fumat! (Se lasă pe spate şi trage un pic de ei în jos.)
MIRANDA: Jos pantalonii să-mi recuperez podoaba capilară!
Ce nu-nţelegi? (Alex reuşeşte cu greu să-şi scoată
pantalonii, cocoţându-se pe bancă. Miranda se ridică,
ţinând blugii lipiţi de cap.) Aaaa... Dar ce-avem noi aici?
Boxeri cu floricele, cu briz-brizuri... (Râde cu poftă.)
ALEX: Scoate-ţi părul mai repede şi dă-mi blugii!
MIRANDA: Ţi-am spus că nu eşti în stare de un gest ieşit din
comun? Ţi-am spus. (Lasă blugii jos.) N-a fost nicio clipă
părul prins în fermoar... Blugii sunt la mine în mână. Ai
două variante: ori eşti prost, ori eşti... prost dacă nu vii cu
mine să vedem răsăritul la Mamaia!
ALEX: Miranda, tu ai înnebunit?
MIRANDA: Un pic, e bine să fii uşor ţăcănit, nu?!... Eu plec uşor
spre maşină, e noapte şi e liberă autostrada, în două ore şi
ceva suntem acolo... Plajă, soare... Ce vârstă spuneai că ai?
ALEX: Ei, spuneam!? 35...
MIRANDA: Tembelule ce-ţi trebuie ca să te trezeşti din letargia
asta? Ai treizecişicinci de ani! Nu zvâcneşte sângele în
tine? Nu vrei să laşi endorfinele să-ţi inunde creierul?
Aruncă-ţi vălul de pe ochi!
ALEX: Eu... Tu eşti fiica reputatului... Maestrului...
MIRANDA: Nu! Eu sunt eu: Miranda Ţintescu! Zi-mi o replică
deşteaptă! Nu una din teatru, una din viaţă...
ALEX: Dă-mi pantalonii!
MIRANDA: Replica era altfel: „Dezdemona, dă-mi batista!”
ALEX: O replică din viaţă... Teatrul... viaţa, sunt totuna!
MIRANDA: Omule, trezeşte-te! Mă vezi? Fixează-mă! Sunt aici.
Frumoasă, virgină... Pe ce lume trăieşti?!
ALEX: Pe ce lume... O replică...
MIRANDA: Nu te inspir?
ALEX: Mi-a venit...
MIRANDA: Ţie?!
ALEX: Replica. De fapt, n-am o replică, mai degrabă o dorinţă...
MIRANDA: Poate este varianta câştigătoare!
ALEX: Am mai auzit asta...
MIRANDA: Nu sunt foarte originală...
ALEX (îşi scoate tricoul şi-l aruncă departe): Ei bine...
Miranda...
MIRANDA: Daaa...
ALEX: Miranda... vreau să ne luăm de mână şi să alergăm goi,
spre Paradis!
MIRANDA: Asta voiam s-aud! Haide să vedem răsăritul!
(Moment în care, de undeva din spate, fascicolul unei lan -
terne se opreşte pe Alex, se aude un fluier.)
ALEX: Ce-i asta?
MIRANDA: Poliţia comunitară, face rondul parcului şi cred că
te-a văzut cocoţat gol pe bancă...
VOCE OFF: Stai aşa!
MIRANDA: Eu am fugit la maşină. Ai grijă, obsedaţii sexuali
sunt duşi la „balamuc”!
ALEX: Dar eu...
VOCE OFF (fluier, lătrat de câine): Stai pe loc, fi-r-ai al dracului
de boschetar!
ALEX: Dar eu nu sunt boschetar, eu sunt... sunt doar un actor...
Un actor! (Miranda îi întoarce spatele şi o ia la fugă. Iese.)
Miranda... Nebunia vieţii mele! (Sare de pe bancă şi o rupe la
fugă după Miranda. Iese. În urma lui, pe scena goală,
„aterizează” perechea de boxeri!)

Se aud poliţişti strigând şi fluierând... zgomot de maşină
demarând în trombă.


Cortina

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu