Tontogolul cromozomial
ibmartin
Mă uitam la un meci de fotbal al Stelei cu Real, la Madrid.
Eram foarte concentrat, nevastă-mea mima şi ea că este la fel de interesată ca şi mine.
—Auzi, dragă, dar de ce nu iau, odată, mingea aia în mână? Le-ar fi mai uşor şi nici n-ar mai da-o aşa de des afară.
—Pentru că... Dar ce sens avea să-i explic cum e cu fotbalul! M-ar fi distras şi mai mult, tocmai acum când Nicoliţă mânca pământul pe extrema dreaptă.
—Ştii că fata noastră a intrat la... N-am mai auzit continuarea pentru că exact în acel moment Nicoliţă trimite un balon acasă, adică, spre poarta proprie şi înscrie un... tontogol de toată frumuseţea! Am dat cu pumnul în masă, am scos un urlet îngrozitor şi i-am aruncat telecomanda soţiei. În cap.
Dar dintr-o dată m-am luminat şi pe faţă mi-a apărut un zâmbet larg. Îmi amintisem spusele soţiei „fata noastră a intrat la...” Eram fericit pentru că şi fetele unor amici de-ai mei intraseră de curând ba la drept, ba la medicină, numai fi-mea nu intrase nicăieri.
Am uitat de meci, de parcă nici n-ar fi fost. M-am îmbrăcat repede, nevastă-mea mă privea consternată, masându-şi cucuiul. Dar s-a întors fericită cu ochii pe teve pentru că acum putea să-l vadă, în sfârşit, pe Jamie Oliver prezentând o reţetă de peşte umplut cu guşă de veveriţă. Mi-am pus papucii şi am coborât la magazinul de la parterul blocului. Am cumpărat alune, prăjituri, o sticlă de whiskey şi una de şampanie.
M-am întors ca o furtună, am pus cumpărăturile pe masă, am prins gâtul sticlei de şampanie şi i-am răsucit dopul. Poc! Am turnat în pahare, timp în care soţia mea părea de pe altă lume, i-am întins un pahar şi am ciocnit cu putere. Probabil că încă o mai durea capul!
—Noroc, nevastă şi să ne trăiască!
—Noroc! Cine să ne...
—Cum cine?! Fiica noastră. N-ai spus tu că a intrat la... Da’ chiar, la ce-a intrat, dragă?
—Voiam să-ţi spun că a intrat la ovulaţie şi că trebuie să nu o mai lăsăm să iasă cu băiatul ăla, dar nu ştiam că asta se sărbătoreşte!?
Mi-a ieşit toată şampania pe nas.
Şi numai din cauza lui Nicoliţă, fost purtător al tricoului cu cromozomi „y”!
Moştenirea mă-ti-marii!
sâmbătă, decembrie 19, 2009
miercuri, decembrie 09, 2009
La vânătoare de râşi - articol Săptămâna Financiară
Râzi şi respiri uşor
de Horia Gârbea
4 Decembrie 2009, 17:33
La Târgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului „La vânătoare de râşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin.
Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrând cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrisă tot de tine. Ca să poţi îndura această luptă ca o scară fără sfârşit pe care se duelează muschetarii glumei îţi trebuie seninătate şi o nesfârşită resursă de autoironie.
Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amândouă, adică izbuteşte să combine luciditatea în faţa lumii cu o doză bine cântărită de nepăsare. A reuşi să râzi de lume şi de tine însuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. În prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atât de tîrziu, acum, când autorul este un bărbat matur, un împlinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare, ci însuşi hazul ca resursă de nemurire.
Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărât, după multe pagini de scheciuri TV, dar şi de teatru, să-şi adune textele între două coperte nu înseamnă că a îmbătrânit, ci că refuză bătrâneţea. De altfel, umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor în patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune că mor în ale altora. Însă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blândeţea şi înţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi, dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că însuşi autorul nu şi-a pus problema, dacă volumul acesta de început va rămâne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit în legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, încât vă propun să ne bucurăm râzând din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.
Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit în literatură pentru că e de mult acolo (aici) şi se mişcă firesc în undele ei.
de Horia Gârbea
4 Decembrie 2009, 17:33
La Târgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului „La vânătoare de râşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin.
Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrând cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrisă tot de tine. Ca să poţi îndura această luptă ca o scară fără sfârşit pe care se duelează muschetarii glumei îţi trebuie seninătate şi o nesfârşită resursă de autoironie.
Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amândouă, adică izbuteşte să combine luciditatea în faţa lumii cu o doză bine cântărită de nepăsare. A reuşi să râzi de lume şi de tine însuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. În prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atât de tîrziu, acum, când autorul este un bărbat matur, un împlinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare, ci însuşi hazul ca resursă de nemurire.
Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărât, după multe pagini de scheciuri TV, dar şi de teatru, să-şi adune textele între două coperte nu înseamnă că a îmbătrânit, ci că refuză bătrâneţea. De altfel, umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor în patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune că mor în ale altora. Însă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blândeţea şi înţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi, dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că însuşi autorul nu şi-a pus problema, dacă volumul acesta de început va rămâne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit în legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, încât vă propun să ne bucurăm râzând din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.
Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit în literatură pentru că e de mult acolo (aici) şi se mişcă firesc în undele ei.
luni, noiembrie 30, 2009
Despre lansarea cărţii "la vânătoare de râşi" - de pe blogul lui Horia Gârbea
De la Tîrg. Trăiască genurile "mici"
Azi, sîmbătă 28 noiembrie, am fost la tîrgul Gaudeamus unde am participat şi cuvîntat la lansările unor cărţi foarte frumoase:
1. Bookatăria, povestiri şi poeme pentru copii superb ilustrate de Stela Lie şi o echipă de plasticieni, textele fiind semnate de 21 de scriitori între care Florica Bud, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Grete Tartler, Elena Vlădăreanu. Coordonatori - Florin Bican şi Stela Lie. Volumul a apărut graţie sponsorizării generoase a unei singure persoane, un om de afaceri iubitor de literatură. Cinste lui!
2. La vînătoarea de rîşi, povestri umoristice de Ion Bogdan Martin, debut în literatură al unui talentat scenarist TV, la editura Coresi. La aproape 50 de ani, I.B. Martin a debutat cu succes în faţa unui public numeros şi cald.
Azi, sîmbătă 28 noiembrie, am fost la tîrgul Gaudeamus unde am participat şi cuvîntat la lansările unor cărţi foarte frumoase:
1. Bookatăria, povestiri şi poeme pentru copii superb ilustrate de Stela Lie şi o echipă de plasticieni, textele fiind semnate de 21 de scriitori între care Florica Bud, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Grete Tartler, Elena Vlădăreanu. Coordonatori - Florin Bican şi Stela Lie. Volumul a apărut graţie sponsorizării generoase a unei singure persoane, un om de afaceri iubitor de literatură. Cinste lui!
2. La vînătoarea de rîşi, povestri umoristice de Ion Bogdan Martin, debut în literatură al unui talentat scenarist TV, la editura Coresi. La aproape 50 de ani, I.B. Martin a debutat cu succes în faţa unui public numeros şi cald.
vineri, noiembrie 20, 2009
Secretul din adâncuri
Am primit acest text de la un prieten şi vi-l supun atenţiei dv.!
E posibil, oare?!
Oricum, ar fi interesant un punct de vedere al unor oameni ai Securităţii de atunci!
Pamantul viu de sub Capitala
Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut.
Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.
“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti. Pamantul era viu, la propriu. Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”.
Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar. Avea in jur de 2 metri si ceva si era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toti a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisi iar fata sa, desi cu trasaturi frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma si spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista. Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca si cum ceva ii explodase in interior”.
Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semana cu un baros mai mare terminat cu o secure cu doa taisuri. “Si nu atit arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator. “Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul. Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colegi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor. La disparitia unuia am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant:. Eu sunt singurul care am scapat pentru ca mi-am cerut transferul pe un alt santier”...
E posibil, oare?!
Oricum, ar fi interesant un punct de vedere al unor oameni ai Securităţii de atunci!
Pamantul viu de sub Capitala
Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut.
Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.
“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti. Pamantul era viu, la propriu. Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”.
Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar. Avea in jur de 2 metri si ceva si era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toti a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisi iar fata sa, desi cu trasaturi frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma si spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista. Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca si cum ceva ii explodase in interior”.
Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semana cu un baros mai mare terminat cu o secure cu doa taisuri. “Si nu atit arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator. “Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul. Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colegi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor. La disparitia unuia am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant:
vineri, noiembrie 13, 2009
Maestrul Gigi Dinică a dat ultima reprezentaţie
Maestrul, Gigi Dinică, a dat ultima reprezentaţie
Gigi Dinică, a avut astăzi ultima reprezentaţie şi, la fel ca la toate spectacolele sale, unde se juca numai cu sala plină, a venit multă lume, puhoi, să-l vadă şi să-l aplaude.
Şi să-l aplaude mai abitir ca niciodată, deşi a făcut cel mai slab rol al său. Un rol pe care nu-l mai repetase niciodată. S-a văzut că nu era pregătit.
S-a urcat pe scenă, ca deobicei, natural şi mândru, a făcut cu ochiul toamnei şi...
Şi-ntr-o clipită toate rolurile vieţii sale, multele şi grelele sale roluri, de la Teatrul de Comedie până la marele şi micul ecran, de la Şarpele Roşu până la Teatrul Naţional şi înapoi la Şarpele Roşu, s-au succedat prin faţa milioanelor de iubitori ai artei teatrale şi cinematografice. Iubitori de artişti sinceri, cu har şi cu charismă. Cu dragoste pentru unul dintre actorii români care nu şi-au înşelat niciodată publicul.
Augustul Gigi Dinică, cinicul uneori, MAESTRUL, cum rosteau mai tinerii săi parteneri de scenă, incomparabilul Gigi Dinică a avut astăzi o zi... mai proastă.
Unui mare artist, unui adevărat artist al poporului, i se iartă.
S-a retras pentru o clipă cosmică, să mai repete, alături de bunul său prieten Ştefan Iordache, vegheat de dincoace de către fratele său de suflet Marinuş Moraru.
Şarpele Roşu este departe acum, dar aproape, doar de la câţiva metri distanţă, o romanţă fără ecou parcă se aude...
Este vocea de aur a Mariei Tănase...
Îl petrece...
"Lume, lume, soră lume
Lume, lume, soră lume
Când să mă satur de tine
Când să mă satur de tine
Lume, soră lume
Când s-o lăsa sec de pâine
Şi păhăruşul de mine
Poate-atunci m-oi sătura
Poate-atunci m-oi sătura
Când o suna scândura
Când o suna scândura
Lume, soră lume
Când m-or băga în mormănt
Şi n-oi mai fi pe pământ
Lume, soră lume
Aşa-i lumea trecătoare
C-aşa-i lumea trecătoare
Unul naşte altul moare
Unul naşte altul moare
Lume, soră lume
Ăl de naşte necăjeşte
Ăl de moare putrezeşte
Lume, soră lume..."
Gigi Dinică, a avut astăzi ultima reprezentaţie şi, la fel ca la toate spectacolele sale, unde se juca numai cu sala plină, a venit multă lume, puhoi, să-l vadă şi să-l aplaude.
Şi să-l aplaude mai abitir ca niciodată, deşi a făcut cel mai slab rol al său. Un rol pe care nu-l mai repetase niciodată. S-a văzut că nu era pregătit.
S-a urcat pe scenă, ca deobicei, natural şi mândru, a făcut cu ochiul toamnei şi...
Şi-ntr-o clipită toate rolurile vieţii sale, multele şi grelele sale roluri, de la Teatrul de Comedie până la marele şi micul ecran, de la Şarpele Roşu până la Teatrul Naţional şi înapoi la Şarpele Roşu, s-au succedat prin faţa milioanelor de iubitori ai artei teatrale şi cinematografice. Iubitori de artişti sinceri, cu har şi cu charismă. Cu dragoste pentru unul dintre actorii români care nu şi-au înşelat niciodată publicul.
Augustul Gigi Dinică, cinicul uneori, MAESTRUL, cum rosteau mai tinerii săi parteneri de scenă, incomparabilul Gigi Dinică a avut astăzi o zi... mai proastă.
Unui mare artist, unui adevărat artist al poporului, i se iartă.
S-a retras pentru o clipă cosmică, să mai repete, alături de bunul său prieten Ştefan Iordache, vegheat de dincoace de către fratele său de suflet Marinuş Moraru.
Şarpele Roşu este departe acum, dar aproape, doar de la câţiva metri distanţă, o romanţă fără ecou parcă se aude...
Este vocea de aur a Mariei Tănase...
Îl petrece...
"Lume, lume, soră lume
Lume, lume, soră lume
Când să mă satur de tine
Când să mă satur de tine
Lume, soră lume
Când s-o lăsa sec de pâine
Şi păhăruşul de mine
Poate-atunci m-oi sătura
Poate-atunci m-oi sătura
Când o suna scândura
Când o suna scândura
Lume, soră lume
Când m-or băga în mormănt
Şi n-oi mai fi pe pământ
Lume, soră lume
Aşa-i lumea trecătoare
C-aşa-i lumea trecătoare
Unul naşte altul moare
Unul naşte altul moare
Lume, soră lume
Ăl de naşte necăjeşte
Ăl de moare putrezeşte
Lume, soră lume..."
miercuri, octombrie 28, 2009
Casa Vernescu din Micul Paris
Micul Paris
de i b martin
Calea Victoriei.
Doi tineri, el şi ea, îmbrăcaţi în ţinută de epocă. Domnişoara poartă o rochie amplă, brodată cu dantelă albă, mănuşi albe, pălărie cu dantelă şi umbrelă, îşi face “corent” cu un evantai, domnul este în frac, are baston, mănuşi albe, poartă pălărie înaltă şi “musteaţă”. Intră în curtea Casei Vernescu, se aşază la o masă albă, din fier forjat. Atmosferă idilică.
EL(vorbeşte graseiat): Domnişoară Lisaveta…
EA(răspunde ruşinată): Da, domnule Filip.
EL (îi ia mâna stângă în mâinile sale, o priveşte în ochi): Domnişoară, catadixiţi, prin vrerea şi pronia cerească şi prin consimţământul sfânt al familiilor noastre, a-mi deveni pe veci consoartă?
EA(coboară privirea): Domnule Filip… Domnule Filip, dar inima mea v-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziţi cum ea bate şi numele vă chiamă!?
EL: Aşadar?
EA: Da, consimţ a vă fi consoartă pe veci.
EL(îi sărută mâinile, zâmbeşte satisfăcut, cu efuziune): Domnişoară Lisaveta, ca semn al preţuirii şi dragostii ce vi-o port, voiesc a vă dărui acest mic palat. (Arată cu mâna spre casă) Această frumoasă casă este, de astăzi, a domniei voastre! Aici vor creşte pruncuţii noştri şi va înflori iubirea noastră, întru îndelunga fericire a neamului nost!
EA(Oftează): Oh, Domnule Filip…
Mă uit la casă, îmi întorc din nou privirea către masa unde cei doi… Dar scaunele sunt goale.
M-am întors în prezent.
Calea Victoria: maşini, oameni, zgomot asurzitor: secolul XXI.
CASA VERNESCU
Casa Vernescu, cum este cunoscută astăzi, s-a numit la început Casa Lenş. Această clădire a fost construită, în stilul eclectic pe care arhitecţii francezi au reuşit să-l impună într-o serie de ţări europene, la acea vreme. Edificiul are două nivele - parter şi etaj -, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică.
Potrivit mărturiilor epocii, această construcţie a fost una dintre cele mai de şic din Bucureştii primului sfert de veac XIX.
Casa Vernescu, istorie şi tradiţie…
Urcarea din nou pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Racoviţă - fiu al lui Mihai Racoviţă -, s-a făcut, întocmai ca şi în cazul tatălui său, cu ajutorul grecilor, care i-au fost aliaţi şi tovarăşi la domnie. Însă cea de-a doua sa domnie nu avea să dureze prea mult, doar din 9 martie 1763 şi până la 8 februarie 1764, în principal din cauza birurilor apăsătoare ale nesătulului domnitor şi a abuzurilor acoliţilor săi greci. Ca un amănunt picant, Constantin Racoviţă, gurmand notoriu printre supuşii săi, a murit la Bucureşti, în anul 1764, din cauza unui ospăţ mult prea îmbelşugat. Se vede treaba că birurile grele nu i-au căzut bine la stomac!
Dar să mă întorc din scurtul meu excurs istoric la Casa Lenş - Vernescu, în anul 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviţă. Contele Jean-Baptiste Linche se îndrăgosteşte iremediabil de o frumoasă româncă, de viţă nobilă şi ea, cu care se căsătoreşte si cu care are un fiu, Filip. Cu timpul numele franţuzesc Linche dispare luându-i locul neaoşul românesc Lenş, scris cum se aude, şi, chiar mai mult decât atât, Filip Lenş, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăşte în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoşoaiei.
Filip Lenş, căruia i s-a mai spus în epocă şi Lenciu, mare logofăt al dreptăţii la acele timpuri şi mai apoi mare vistiernic al ţării Româneşti, se căsatoreşte cu Lisaveta Balotescu-Cărpinişanu şi îi oferă această casă ca dar de nuntă. Lucru care a făcut mare vâlvă la acea vreme în rândul familiilor cu fete de măritat. După incendiul din 1822, care a devastat o mare parte din palat, Filip reface clădirea transformand-o în cea mai
frumoasă casă bucureşteană a vremii.
Filip Lenş moare în 1853, în anul când începe razboiul Crimeei, perioadă în care casa găzduieste, pe rând, Colegiul Militar, Ministerul de Răzbel şi Statul Major al armatei ruseşti. Vreme în care chiar contele Lev Tolstoi, marele scriitor rus, autor al unora dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale, vizitează, pare-se, această casă. Clădirea are parte din nou de un incendiu, în 1882, iar în 1886 moştenitorii lui Filip Lenş hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis şi Gună Vernescu, bucureştean get-beget, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. (n. 1 iulie 1829, Bucureşti – d. 3 iulie 1900, Bucureşti)
La 24 mai 1875, George Vernescu, alături de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Anastase Stolojan ş.a. puneau bazele Partidului Naţional Liberal printr-un program publicat apoi la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber“
George Vernescu a deţinut, în Cabinetul din 1876, portofoliul Ministerului de Interne, alături de Mihail Kogălniceanu, titularul portofoliului Afacerilor Străine şi de I. C. Brătianu la Finanţe.
În luna a noua a anului 1878, în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului a proclamat independenţa ca expresie a dorintei întregului popor; a doua zi, pe 10 mai, hotărârea Camerelor Legiuitoare a fost sancţionată de către domnitorul Carol şi astfel, Europa a fost pusă de către români, în faţa faptului împlinit. La 11 mai 1877 guvernul român anulează tributul către Turcia, în valoare de 914.000 lei, sumă ce va fi pusă imediat la dispoziţia Ministerului de Război.
Pe acest fond, George Vernescu este însărcinat de domnitorul Carol I cu formarea unui nou guvern, dar rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor liberalilor şi a opoziţiei conservatoare.
În 1884 se întemeiază Partidul Liberal-Conservator prin unirea unei aripi liberale conduse de Gheorghe Vernescu cu Partidul Conservator condus de Lascăr Catargiu. Printre funcţiile politico-administrative deţinute de George Vernescu se mai numară: ministru al Justiţiei, Cultelor si Instrucţiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 - 19 ianuarie 1877), ministru Justitiei (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889), ad-interim în cadrul aceleaşi instituţii (21 februarie - 2 noiembrie 1891), ministru al Finanţelor (29 martie - 3 noiembrie 1889; 21 februarie - 26 noiembrie 1891) si ad-interim în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).
Şi, pentru a ne situa, cumva, tot în registrul politic, trebuie să mai spunem că în primăvara anului 1888, poetul Mihai Eminescu, adus la Bucureşti de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, ultimul text jurnalistic, datat la 13 ianuarie 1889, va zgudui guvernul din temelii determinându-l, pentru o clipa, pe George Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliţie destul de debilă a conservatorilor - care luaseră, în fine, puterea - cu liberalii. Se află, însă relativ repede, că autorul articolului este “bietul Eminescu”, acesta este căutat, găsit şi internat la Sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. Trebuie să recunoaştem că această casă, precum şi proprietarii săi au parcurs o epocă destul de agitată din punct de vedere politic şi nu numai.
Între 1887 şi 1889, George Vernescu îl angajează pe marele arhitect Ion Mincu ( n. Focşani, 1852 – d. Bucureşti, 1912) să refacă vila, aceasta devenind cea mai frumoasă şi faimoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri şi serate mondene.
Armonia marmurei cu decoraţii aurite, care înzestrează mai cu seamă tavanele şi pereţii, vitraliile, oglinzile massive şi fanteziile baroce i-au dat casei un fast fără seamăn. Stilul eclectic, cu mare grijă pentru amănunt, al acelor vremuri, este completat în 1890 cu picturile lui George Demetrescu Mirea. El a creat aici o lume a visului, cu nori cu chip de amoraşi, pictaţi luminos, într-un albastru ireal, translucid.
Mă aflu pe Calea Victoriei şi privesc cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, un bătrân se apropie de mine. Caut să intru în vorbă...
— Bună ziua, locuiţi în zonă?
— Bună ziua!, îmi răspunse cu o voce stinsă bătrânul.
— Vă întrebam dacă locuiţi în zonă!
— Ba da,domnule. Aici, aproape, colţ cu Moxa.
— Realizez un documentar despre istoria Casei Vernescu şi…
— Frumoasă casă.
— De cât timp locuiţi în cartier?
— Ai?
— De cât timp locuiţi aici?
— Domnule, să mă recomand: eu sunt colonel în rezervă, aviator Stamatescu…
— Încântat! Martin, şi i-am strâns mâna.
— Am slujit regele şi patria, în cel de-al doilea război mondial.
— Vă felicit!
— Domnule, de 80 de ani tot pe-aici, cu mici întreruperi: războiul, închisoarea…
— De 80 de ani!? Mulţi înainte, dar nu-i arătaţi!
— Mai beau câte-o bere la Capşa, domnule…
— Deci, ca să revenim la subiectul nostru, ştiţi câte ceva despre Casa Vernescu…
— Mai înainte nu se numea aşa. Pe timpul comuniştilor a fost un fel de Casă de protocol. Cine ştie ce se învârtea pe acolo! Dar mai ştiu de la bunica mea că, mult mai înainte, pe la omieoptsutecincizeci şi ceva, acolo fiinţa Statul Major al Armatei Ruse…
— Deci, şi bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
— Păi, da! Şi bunica, pe-atunci o domnişoară, ieşise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoşoaii, la un moment dat, se opreşte la poarta casei acesteia pentru a lăsa o trăsură să iasă, dar vizitiul struneşte bidivii să se oprească şi, din trăsură, se dă jos un bărbat îmbrăcat într-o frumoasă uniform militară cu nasturi, epoleţi şi fireturi de aur. Un bărbat arătos care se apropie de fata care vindea flori la poarta casei, ia din coşul fetei un bucheţel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, îşi scoate chipiul, apucă mâna bunicii, i-o sărută şi îi oferă bucheţelul, recomandându-se scurt: conte Lev Nikolaevici Tolstoi.
— Fantastic! Bunica dumneavoastră…
— Domnule, dacă ea m-a minţit, atunci şi eu vă mint.
— Iertaţi-mă! Nu ma gândeam, atunci când am purces la realizarea acestui documentar, că am să întâlnesc pe cineva care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă şi inedită!
— Pot să vă mai spun că în ceasul când bunica mea a trecut în lumea celor drepţi, ţinea în mâini o carte…
— Da…
— Anna Karenina…
— De Lev Tolstoi.
— Întocmai. Şi-atunci eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor.
— Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am una dintre cele mai plăcute întâlniri profesionale. O adevărată lecţie de istorie. Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut domnule colonel…
— În rezervă. Aviator Stamatescu.
— Vă mulţumesc din suflet pentru că v-aţi oprit să stăm de vorbă. Vă doresc mulţi ani de aici înainte!
— Mulţumesc! Câţi o da Domnul! Ziua bună, domnule!
— Să trăiţi, dom' colonel! Rămăsesem în mijlocul drumului bulversat. Nu ştiam dacă această întâlnire a fost aievea sau...
Dar să revin la Casa Vernescu, la sfârşitul vieţii, George Vernescu sărăceşte şi este obligat să scoată la vânzare casa de care se ataşase atât de mult, ea fiind cumpărată, printr-o hotarâre înţeleaptă, de către statul român. Gună Vernescu se stinge la Bucureşti, în 3 iulie 1900 şi este înhumat în Cavoul familiei de la Cimitirul Bellu.
Până la sfărşitul celui De-al Doilea Război Mondial, Casa Lenş – Vernescu a găzduit, pe rând, Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Industriei şi Comerţului şi chiar Guvernul României.
Mă întrebam, pe bună dreptate: cine ştie câte decizii importante pentru ţară s-au luat aici sau câte destine s-au născut şi frânt în această casă faimoasă?! Poate că dacăpereţii ar putea vorbi…
În fine, în anul 1944 Casa Lenş-Vernescu a fost rechiziţionată de către Armata Roşie, care distruge mare parte din picturile murale. Chestie de cultură, educaţie şi gust! Imediat după 1945, casa este preluată de către Guvernul dr. Petru Groza.
Până în anul 1990, aici a fiinţat Casa de Protocol a unor ministere, iar în 1990 devine sediul Uniunii Scriitorilor din România.
După 1993, printr-un remarcabil efort uman şi material, Casa Vernescu este refăcută, restaurată si modernizată, devenind sediul unui stabiliment de cinci stele.
Casa Vernescu, un monument istoric de marcă al secolului al XIX-lea, a devenit din anul 1995 un punct de referinţă al vieţii turistice şi mondene deopotrivă, iar restaurantul, cu varietatea opţiunilor din meniu, te poate răsfăţa cu reţete gastronomice dintre cele mai rafinate şi exotice. Un restaurant cu personalitate care reuşeşte să satisfacă chiar şi cele mai exigente gusturi.
Astăzi, Casa Vernescu te intampină cu o atmosferă irezistibilă, ce îmbină farmecul fascinant al orientului cu eleganţa provocatoare a saloanelor din Parisul de odinioara.
Nemaipunând la socoteală că, tot aici, poţi să-ţi încânţi ochiul şi să-ţi hrăneşti sufletul, fiindcă această casă găzduieşte şi Galeria de Artă Casa Vernescu.
Casa Lenş-Vernescu este proprietate a Uniunii Scriitorilor din România, uniune care se autofinanţează.
Şi, pentru că am făcut vorbire mai sus despre autofinanţare, una dintre cele mai mari resurse de finanţare ale USR este tocmai funcţionarea în interiorul Casei Vernescu a Restaurantului şi Cazinoului .
Sunet de paşi pe Cale Vitoriei…
În curtea casei, sunt surprins ca la masa din fier forjat din grădină să îi văd din nou pe cei doi tineri. Domnişoara îşi face vânt cu evantaiul, în timp ce domnul o soarbe din ochi...
de i b martin
Calea Victoriei.
Doi tineri, el şi ea, îmbrăcaţi în ţinută de epocă. Domnişoara poartă o rochie amplă, brodată cu dantelă albă, mănuşi albe, pălărie cu dantelă şi umbrelă, îşi face “corent” cu un evantai, domnul este în frac, are baston, mănuşi albe, poartă pălărie înaltă şi “musteaţă”. Intră în curtea Casei Vernescu, se aşază la o masă albă, din fier forjat. Atmosferă idilică.
EL(vorbeşte graseiat): Domnişoară Lisaveta…
EA(răspunde ruşinată): Da, domnule Filip.
EL (îi ia mâna stângă în mâinile sale, o priveşte în ochi): Domnişoară, catadixiţi, prin vrerea şi pronia cerească şi prin consimţământul sfânt al familiilor noastre, a-mi deveni pe veci consoartă?
EA(coboară privirea): Domnule Filip… Domnule Filip, dar inima mea v-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziţi cum ea bate şi numele vă chiamă!?
EL: Aşadar?
EA: Da, consimţ a vă fi consoartă pe veci.
EL(îi sărută mâinile, zâmbeşte satisfăcut, cu efuziune): Domnişoară Lisaveta, ca semn al preţuirii şi dragostii ce vi-o port, voiesc a vă dărui acest mic palat. (Arată cu mâna spre casă) Această frumoasă casă este, de astăzi, a domniei voastre! Aici vor creşte pruncuţii noştri şi va înflori iubirea noastră, întru îndelunga fericire a neamului nost!
EA(Oftează): Oh, Domnule Filip…
Mă uit la casă, îmi întorc din nou privirea către masa unde cei doi… Dar scaunele sunt goale.
M-am întors în prezent.
Calea Victoria: maşini, oameni, zgomot asurzitor: secolul XXI.
CASA VERNESCU
Casa Vernescu, cum este cunoscută astăzi, s-a numit la început Casa Lenş. Această clădire a fost construită, în stilul eclectic pe care arhitecţii francezi au reuşit să-l impună într-o serie de ţări europene, la acea vreme. Edificiul are două nivele - parter şi etaj -, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică.
Potrivit mărturiilor epocii, această construcţie a fost una dintre cele mai de şic din Bucureştii primului sfert de veac XIX.
Casa Vernescu, istorie şi tradiţie…
Urcarea din nou pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Racoviţă - fiu al lui Mihai Racoviţă -, s-a făcut, întocmai ca şi în cazul tatălui său, cu ajutorul grecilor, care i-au fost aliaţi şi tovarăşi la domnie. Însă cea de-a doua sa domnie nu avea să dureze prea mult, doar din 9 martie 1763 şi până la 8 februarie 1764, în principal din cauza birurilor apăsătoare ale nesătulului domnitor şi a abuzurilor acoliţilor săi greci. Ca un amănunt picant, Constantin Racoviţă, gurmand notoriu printre supuşii săi, a murit la Bucureşti, în anul 1764, din cauza unui ospăţ mult prea îmbelşugat. Se vede treaba că birurile grele nu i-au căzut bine la stomac!
Dar să mă întorc din scurtul meu excurs istoric la Casa Lenş - Vernescu, în anul 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviţă. Contele Jean-Baptiste Linche se îndrăgosteşte iremediabil de o frumoasă româncă, de viţă nobilă şi ea, cu care se căsătoreşte si cu care are un fiu, Filip. Cu timpul numele franţuzesc Linche dispare luându-i locul neaoşul românesc Lenş, scris cum se aude, şi, chiar mai mult decât atât, Filip Lenş, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăşte în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoşoaiei.
Filip Lenş, căruia i s-a mai spus în epocă şi Lenciu, mare logofăt al dreptăţii la acele timpuri şi mai apoi mare vistiernic al ţării Româneşti, se căsatoreşte cu Lisaveta Balotescu-Cărpinişanu şi îi oferă această casă ca dar de nuntă. Lucru care a făcut mare vâlvă la acea vreme în rândul familiilor cu fete de măritat. După incendiul din 1822, care a devastat o mare parte din palat, Filip reface clădirea transformand-o în cea mai
frumoasă casă bucureşteană a vremii.
Filip Lenş moare în 1853, în anul când începe razboiul Crimeei, perioadă în care casa găzduieste, pe rând, Colegiul Militar, Ministerul de Răzbel şi Statul Major al armatei ruseşti. Vreme în care chiar contele Lev Tolstoi, marele scriitor rus, autor al unora dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale, vizitează, pare-se, această casă. Clădirea are parte din nou de un incendiu, în 1882, iar în 1886 moştenitorii lui Filip Lenş hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis şi Gună Vernescu, bucureştean get-beget, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. (n. 1 iulie 1829, Bucureşti – d. 3 iulie 1900, Bucureşti)
La 24 mai 1875, George Vernescu, alături de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Anastase Stolojan ş.a. puneau bazele Partidului Naţional Liberal printr-un program publicat apoi la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber“
George Vernescu a deţinut, în Cabinetul din 1876, portofoliul Ministerului de Interne, alături de Mihail Kogălniceanu, titularul portofoliului Afacerilor Străine şi de I. C. Brătianu la Finanţe.
În luna a noua a anului 1878, în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului a proclamat independenţa ca expresie a dorintei întregului popor; a doua zi, pe 10 mai, hotărârea Camerelor Legiuitoare a fost sancţionată de către domnitorul Carol şi astfel, Europa a fost pusă de către români, în faţa faptului împlinit. La 11 mai 1877 guvernul român anulează tributul către Turcia, în valoare de 914.000 lei, sumă ce va fi pusă imediat la dispoziţia Ministerului de Război.
Pe acest fond, George Vernescu este însărcinat de domnitorul Carol I cu formarea unui nou guvern, dar rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor liberalilor şi a opoziţiei conservatoare.
În 1884 se întemeiază Partidul Liberal-Conservator prin unirea unei aripi liberale conduse de Gheorghe Vernescu cu Partidul Conservator condus de Lascăr Catargiu. Printre funcţiile politico-administrative deţinute de George Vernescu se mai numară: ministru al Justiţiei, Cultelor si Instrucţiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 - 19 ianuarie 1877), ministru Justitiei (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889), ad-interim în cadrul aceleaşi instituţii (21 februarie - 2 noiembrie 1891), ministru al Finanţelor (29 martie - 3 noiembrie 1889; 21 februarie - 26 noiembrie 1891) si ad-interim în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).
Şi, pentru a ne situa, cumva, tot în registrul politic, trebuie să mai spunem că în primăvara anului 1888, poetul Mihai Eminescu, adus la Bucureşti de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, ultimul text jurnalistic, datat la 13 ianuarie 1889, va zgudui guvernul din temelii determinându-l, pentru o clipa, pe George Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliţie destul de debilă a conservatorilor - care luaseră, în fine, puterea - cu liberalii. Se află, însă relativ repede, că autorul articolului este “bietul Eminescu”, acesta este căutat, găsit şi internat la Sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. Trebuie să recunoaştem că această casă, precum şi proprietarii săi au parcurs o epocă destul de agitată din punct de vedere politic şi nu numai.
Între 1887 şi 1889, George Vernescu îl angajează pe marele arhitect Ion Mincu ( n. Focşani, 1852 – d. Bucureşti, 1912) să refacă vila, aceasta devenind cea mai frumoasă şi faimoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri şi serate mondene.
Armonia marmurei cu decoraţii aurite, care înzestrează mai cu seamă tavanele şi pereţii, vitraliile, oglinzile massive şi fanteziile baroce i-au dat casei un fast fără seamăn. Stilul eclectic, cu mare grijă pentru amănunt, al acelor vremuri, este completat în 1890 cu picturile lui George Demetrescu Mirea. El a creat aici o lume a visului, cu nori cu chip de amoraşi, pictaţi luminos, într-un albastru ireal, translucid.
Mă aflu pe Calea Victoriei şi privesc cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, un bătrân se apropie de mine. Caut să intru în vorbă...
— Bună ziua, locuiţi în zonă?
— Bună ziua!, îmi răspunse cu o voce stinsă bătrânul.
— Vă întrebam dacă locuiţi în zonă!
— Ba da,domnule. Aici, aproape, colţ cu Moxa.
— Realizez un documentar despre istoria Casei Vernescu şi…
— Frumoasă casă.
— De cât timp locuiţi în cartier?
— Ai?
— De cât timp locuiţi aici?
— Domnule, să mă recomand: eu sunt colonel în rezervă, aviator Stamatescu…
— Încântat! Martin, şi i-am strâns mâna.
— Am slujit regele şi patria, în cel de-al doilea război mondial.
— Vă felicit!
— Domnule, de 80 de ani tot pe-aici, cu mici întreruperi: războiul, închisoarea…
— De 80 de ani!? Mulţi înainte, dar nu-i arătaţi!
— Mai beau câte-o bere la Capşa, domnule…
— Deci, ca să revenim la subiectul nostru, ştiţi câte ceva despre Casa Vernescu…
— Mai înainte nu se numea aşa. Pe timpul comuniştilor a fost un fel de Casă de protocol. Cine ştie ce se învârtea pe acolo! Dar mai ştiu de la bunica mea că, mult mai înainte, pe la omieoptsutecincizeci şi ceva, acolo fiinţa Statul Major al Armatei Ruse…
— Deci, şi bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
— Păi, da! Şi bunica, pe-atunci o domnişoară, ieşise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoşoaii, la un moment dat, se opreşte la poarta casei acesteia pentru a lăsa o trăsură să iasă, dar vizitiul struneşte bidivii să se oprească şi, din trăsură, se dă jos un bărbat îmbrăcat într-o frumoasă uniform militară cu nasturi, epoleţi şi fireturi de aur. Un bărbat arătos care se apropie de fata care vindea flori la poarta casei, ia din coşul fetei un bucheţel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, îşi scoate chipiul, apucă mâna bunicii, i-o sărută şi îi oferă bucheţelul, recomandându-se scurt: conte Lev Nikolaevici Tolstoi.
— Fantastic! Bunica dumneavoastră…
— Domnule, dacă ea m-a minţit, atunci şi eu vă mint.
— Iertaţi-mă! Nu ma gândeam, atunci când am purces la realizarea acestui documentar, că am să întâlnesc pe cineva care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă şi inedită!
— Pot să vă mai spun că în ceasul când bunica mea a trecut în lumea celor drepţi, ţinea în mâini o carte…
— Da…
— Anna Karenina…
— De Lev Tolstoi.
— Întocmai. Şi-atunci eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor.
— Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am una dintre cele mai plăcute întâlniri profesionale. O adevărată lecţie de istorie. Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut domnule colonel…
— În rezervă. Aviator Stamatescu.
— Vă mulţumesc din suflet pentru că v-aţi oprit să stăm de vorbă. Vă doresc mulţi ani de aici înainte!
— Mulţumesc! Câţi o da Domnul! Ziua bună, domnule!
— Să trăiţi, dom' colonel! Rămăsesem în mijlocul drumului bulversat. Nu ştiam dacă această întâlnire a fost aievea sau...
Dar să revin la Casa Vernescu, la sfârşitul vieţii, George Vernescu sărăceşte şi este obligat să scoată la vânzare casa de care se ataşase atât de mult, ea fiind cumpărată, printr-o hotarâre înţeleaptă, de către statul român. Gună Vernescu se stinge la Bucureşti, în 3 iulie 1900 şi este înhumat în Cavoul familiei de la Cimitirul Bellu.
Până la sfărşitul celui De-al Doilea Război Mondial, Casa Lenş – Vernescu a găzduit, pe rând, Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Industriei şi Comerţului şi chiar Guvernul României.
Mă întrebam, pe bună dreptate: cine ştie câte decizii importante pentru ţară s-au luat aici sau câte destine s-au născut şi frânt în această casă faimoasă?! Poate că dacăpereţii ar putea vorbi…
În fine, în anul 1944 Casa Lenş-Vernescu a fost rechiziţionată de către Armata Roşie, care distruge mare parte din picturile murale. Chestie de cultură, educaţie şi gust! Imediat după 1945, casa este preluată de către Guvernul dr. Petru Groza.
Până în anul 1990, aici a fiinţat Casa de Protocol a unor ministere, iar în 1990 devine sediul Uniunii Scriitorilor din România.
După 1993, printr-un remarcabil efort uman şi material, Casa Vernescu este refăcută, restaurată si modernizată, devenind sediul unui stabiliment de cinci stele.
Casa Vernescu, un monument istoric de marcă al secolului al XIX-lea, a devenit din anul 1995 un punct de referinţă al vieţii turistice şi mondene deopotrivă, iar restaurantul, cu varietatea opţiunilor din meniu, te poate răsfăţa cu reţete gastronomice dintre cele mai rafinate şi exotice. Un restaurant cu personalitate care reuşeşte să satisfacă chiar şi cele mai exigente gusturi.
Astăzi, Casa Vernescu te intampină cu o atmosferă irezistibilă, ce îmbină farmecul fascinant al orientului cu eleganţa provocatoare a saloanelor din Parisul de odinioara.
Nemaipunând la socoteală că, tot aici, poţi să-ţi încânţi ochiul şi să-ţi hrăneşti sufletul, fiindcă această casă găzduieşte şi Galeria de Artă Casa Vernescu.
Casa Lenş-Vernescu este proprietate a Uniunii Scriitorilor din România, uniune care se autofinanţează.
Şi, pentru că am făcut vorbire mai sus despre autofinanţare, una dintre cele mai mari resurse de finanţare ale USR este tocmai funcţionarea în interiorul Casei Vernescu a Restaurantului şi Cazinoului .
Sunet de paşi pe Cale Vitoriei…
În curtea casei, sunt surprins ca la masa din fier forjat din grădină să îi văd din nou pe cei doi tineri. Domnişoara îşi face vânt cu evantaiul, în timp ce domnul o soarbe din ochi...
sâmbătă, octombrie 24, 2009
O lume nebuna, nebuna...
NEBUNI CARE AU STĂPÂNIT LUMEA
Unul dintre argumentele cel mai des folosite de către adepţii sistemului republican pentru a-şi apăra punctele de vedere este nebunia unor regi sau împăraţi din Antichitate şi Evul Mediu.
Împăratul Caligula şi-a ucis tatăl, mama şi doi fraţi pentru a ajunge pe tronul Romei, şi pe deasupra şi-a ridicat armăsarul favorit la rangul de senator.
Împăratul Nero şi-a ucis mama şi prima soţie.
Primul rege al Franţei, Clovis, a înnebunit după ce a furat o relicvă - braţul unui sfânt (!!!).
Strănepotul său, Childeric al III-lea, era poreclit Idiotul.
Mama regelui Ludovic al IX-lea se plângea că fiul său ”nu este tocmai întreg la minte”.
Robert de Clermont, fiul cel mai mic al regelui mai sus menţionat, a înnebunit şi el după ce a fost lovit în cap cu un ciocan.
Carol al VI-lea (1380-1415), supranumit Nebunul, se credea a fi din... sticlă. De frică să nu se spargă, îşi întărea hainele cu bare subţiri de oţel.
Ramura spaniolă a Casei de Habsburg descindea din regina Ioana cea Nebună a Castiliei, a cărei stare psihică lăsa de dorit, iar această moştenire genetică dezastruoasă a fost agravată prin endogamie, ceea ce ar putea explica şi nepotolita sete de sânge a lui Filip al II-lea.
Anglia a avut şi ea regi cu probleme, fiind binecunoscut cazul regelui George al III-lea, care suferea de profirie, o boală a sângelui care sfârşeşte prin a afecta şi creierul. A murit în 1820 la castelul Windsor, orb, surd şi nebun.
Statele Unite al Americii au avut şi ele un “ cap încoronat”, autoproclamat împărat Norton I, care din 1859, când a fost “ încoronat”, şi-a publicat “decretele imperiale” în ziarele din San Francisco. Unul dintre ele, care prevede dizolvarea Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor “din cauza corupţiei”, a fost chiar aplaudat de către cetăţeni, care au început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să renunţe la sistemul republican. Din nefericire pentru el, Norton I a publicat şi un decret imperial prin care ordona construirea unui imens pod peste Golful San Francisco, motiv pentru care a fost etichetat ca nebun. Ceea ce este mai interesant este că ideea sa a fost pusă în practică, ceva mai târziu, în secolul XX, mai exact pe data de 27 mai 1937, când a fost inaugurat faimosul pod Golden Gate. Nu întâmplător preşedintele american Abraham Lincoln şi regina Victoria a Marii Britanii au luat foarte în serios “decretele imperiale” ale lui Norton I. În cazul lui Norton I se pune totuşi întrebarea, a fost oare chiar atât de nebun!?
Unul dintre argumentele cel mai des folosite de către adepţii sistemului republican pentru a-şi apăra punctele de vedere este nebunia unor regi sau împăraţi din Antichitate şi Evul Mediu.
Împăratul Caligula şi-a ucis tatăl, mama şi doi fraţi pentru a ajunge pe tronul Romei, şi pe deasupra şi-a ridicat armăsarul favorit la rangul de senator.
Împăratul Nero şi-a ucis mama şi prima soţie.
Primul rege al Franţei, Clovis, a înnebunit după ce a furat o relicvă - braţul unui sfânt (!!!).
Strănepotul său, Childeric al III-lea, era poreclit Idiotul.
Mama regelui Ludovic al IX-lea se plângea că fiul său ”nu este tocmai întreg la minte”.
Robert de Clermont, fiul cel mai mic al regelui mai sus menţionat, a înnebunit şi el după ce a fost lovit în cap cu un ciocan.
Carol al VI-lea (1380-1415), supranumit Nebunul, se credea a fi din... sticlă. De frică să nu se spargă, îşi întărea hainele cu bare subţiri de oţel.
Ramura spaniolă a Casei de Habsburg descindea din regina Ioana cea Nebună a Castiliei, a cărei stare psihică lăsa de dorit, iar această moştenire genetică dezastruoasă a fost agravată prin endogamie, ceea ce ar putea explica şi nepotolita sete de sânge a lui Filip al II-lea.
Anglia a avut şi ea regi cu probleme, fiind binecunoscut cazul regelui George al III-lea, care suferea de profirie, o boală a sângelui care sfârşeşte prin a afecta şi creierul. A murit în 1820 la castelul Windsor, orb, surd şi nebun.
Statele Unite al Americii au avut şi ele un “ cap încoronat”, autoproclamat împărat Norton I, care din 1859, când a fost “ încoronat”, şi-a publicat “decretele imperiale” în ziarele din San Francisco. Unul dintre ele, care prevede dizolvarea Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor “din cauza corupţiei”, a fost chiar aplaudat de către cetăţeni, care au început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să renunţe la sistemul republican. Din nefericire pentru el, Norton I a publicat şi un decret imperial prin care ordona construirea unui imens pod peste Golful San Francisco, motiv pentru care a fost etichetat ca nebun. Ceea ce este mai interesant este că ideea sa a fost pusă în practică, ceva mai târziu, în secolul XX, mai exact pe data de 27 mai 1937, când a fost inaugurat faimosul pod Golden Gate. Nu întâmplător preşedintele american Abraham Lincoln şi regina Victoria a Marii Britanii au luat foarte în serios “decretele imperiale” ale lui Norton I. În cazul lui Norton I se pune totuşi întrebarea, a fost oare chiar atât de nebun!?
Pacaleli, de 1 Aprilie, de-a lungul timpului...
1 Aprilie, Ziua pacalelilor
Pacaleli de-a lungul timpului si de-a latul globului
Este greu de stabilit un palmares, dar e posibil ca medalia credulitatii sa trebuiasca sa le fie acordata acelor belgieni care au postat mesaje de indignare si protest pe site-ul celui mai mare provider de internet din Belgia, Skynet, care pe 1 aprilie 2006 a anuntat, in cele trei limbi nationale, ca date fiind tensiunile crescande dintre flamanzi si valoni, umorul in public va fi interzis prin lege.
Pacaleli de-a lungul timpului si de-a latul globului
Este greu de stabilit un palmares, dar e posibil ca medalia credulitatii sa trebuiasca sa le fie acordata acelor belgieni care au postat mesaje de indignare si protest pe site-ul celui mai mare provider de internet din Belgia, Skynet, care pe 1 aprilie 2006 a anuntat, in cele trei limbi nationale, ca date fiind tensiunile crescande dintre flamanzi si valoni, umorul in public va fi interzis prin lege.
Specialistii ar putea insa argumenta ca marele premiu le-ar reveni de fapt americanilor care in 1998 au crezut anuntul publicat de catre lantul de restaurante fast food Burger King, prin care se facea cunoscuta lansarea unui hamburger pentru stangaci, conceput astfel incat ingredientele sa curga numai spre dreapta. (Ulterior, unii clienti au fost chiar auziti comandand: "Un hamburger normal, pentru dreptaci, va rog!".)
Se poate insa argumenta ca nimeni nu a depasit inventivitatea BBC-ului, care pe 1 aprilie 1957 a difuzat un reportaj in care puteau fi vazuti elvetieni care culegeau recolta de spaghetti, excelenta in acel an. Asa cum putea fi prevazut, multi telespectatori au telefonat intreband cum ar putea obtine si ei seminte pentru un arbore de spaghetti.
BBC-ul si-a depasit insa performanta, difuzand un reportaj despre migratia anuala a pinguinilor zburatori din Antarctica pana in jungla amazoniana.
In 1985, revista "Sports Illustrated" a scris despre povestea unui jucator de baseball care a reusit sa arunce o minge cu viteza de 270 km/ora si care ar putea sa joace la echipa New York Mets. Jucatorul Finch ar fi reusit sa ajunga la aceasta performanta dupa ce s-ar fi antrenat intr-o manastire tibetana.
In 1996, lantul de restaurante fast-food Taco Bell din America a anuntat ca a cumparat "Liberty Bell" din Philadelphia, simbol al independentei americane, pe care ar vrea sa il redenumeasca Clopotul Libertatii de la Taco, ceea ce a stirnit indignarea cetatenilor.
In anul 1977, ziarul britanic "The Guardian" publica un supliment de sapte pagini, pentru sarbatorirea celei de-a zecea aniversari a asa-zisei republici San Seriffe, situata in Oceanul Indian si compusa din mai multe insule. O serie de articole descriau arta si natura celor doua insule mai mari din componenta republicii, numite "Haute-Caisse" ("Lovele multe"- n.r.) si "Basse-Caisse" ("Lovele putine"- n.r.).
In 1992, radioul public american a anuntat ca Richard Nixon va candida la presedintie cu un nou slogan: "Nu am facut nimic rau si nu o sa fac nici data viitoare". Nixon era chiar imitat la radio si spunea acest lucru intr-un spot publicitar.
In 1998, in publicatia "Noii mexicani in slujba stiintei si a adevarului" a aparut un articol care spunea ca statul Alabama a schimbat, in urma unui scrutin, valoarea numarului Pi, din 3,14159, in 3,0, atribuindu-i "o valoare biblica".
In 1995, revista "Discover" anuntase ca un biolog renumit, Aprile Pazzo, a descoperit specii noi in Antarctica, printre care un animal al carui cap, cu un craniu plat, se putea incalzi si putea astfel sa strapunga gheata in viteza, tehnica folosita pentru a vina pinguini.
In 1976, astronomul britanic Patrick Moore a anuntat la radio ca, la ora 9.47, pe 1 aprilie, se va produce un eveniment exceptional, planeta Pluto va trece in spatele lui Jupiter. Aceasta noua aliniere a planetelor urma sa schimbe gravitatia pe Terra. Moore le-a spus ascultatorilor ca, daca la ora respectiva vor face salturi, vor avea impresia ca plutesc. Mai multe persoane au sunat la postul de radio ca sa spuna ca au avut aceasta senzatie.
Cea mai palpitanta legendă a monstrului din Loch Ness a fost detronată de o mărturisire. Cea mai cunoscută fotografie a creaturii, datînd din 1934, momeala care a făcut pe toată lumea să creadă în existenţa unui monstru în lacul scoţian, s-a dovedit un fals. 60 de ani mai tîrziu, pe patul de moarte, Christian Spurling, prietenul autorului, a recunoscut că Nessie era de fapt de cauciuc. Totul fusese o farsă pe care o pusese la cale împreună cu colonelul Robert Wilson, cel care fotografiase monstruleţul pentru a pune pe jar presa.
La fel s-a întîmplat şi în cazul autopsiei extraterestrului de la Roswell, filmată de Ray Santilli. Producătorul a mărturisit că filmul era o făcătură, dar numai după ce s-a umplut de bani din vînzarea lui. N-ar fi recunoscut dacă nişte ochi atenţi n-ar fi descoperit că extraterestrul era încheiat la gît cu un fermoar made... in China.
Nici Yeti n-a scăpat nepăcălit. Mai bine zis, amatorii de întîmplări inexplicabile au fost fraieriţi cu legenda maimuţei uriaşe nord-americane. După moartea lui Ray Wallace (în 2002), s-a aflat cum acesta imprima în noroi labele gigantice, iar în rolul lui Big Foot din scenele surprinse pe peliculă a jucat soţia acestuia.
Presa a reuşit de-a lungul timpului să facă farsele cele mai multe şi mai reuşite. Unele însă, cu voia sau fără voia jurnaliştilor, au fost de-a dreptul macabre.
Dramatizarea radiofonică a piesei „Războiul lumilor“, în lectura lui Orson Welles, a creat panică în America anului 1938. Ascultătorii au crezut că e o emisiune de ştiri care anunţa invazia marţienilor. Şase milioane de oameni şi-au părăsit casele ca să nu fie prinşi de invadatori. A fost o reacţie neprevăzută, scăpată de sub control.
La 31 martie 1940, Institutul Franklin din Philadelphia, SUA, a dat publicităţii un comunicat prin care anunţa că a doua zi va veni sfîrşitul lumii. Radio KYW a transmis: „Cele mai mari temeri ale noastre privind sfîrşitul lumii sînt confirmate de astronomii de la Institutul Franklin. Mîine, la ora 15:00, vine apocalipsa. Nu e o păcăleală de 1 aprilie“. Panica a luat sfîrşit abia după ce astronomii au negat teribila predicţie. Autorul farsei, ofiţerul de presă al Institutului Franklin, William Castellini, a fost demis.
Singurul post de televiziune din Suedia, emitea alb-negru în 1962. La 1 aprilie, Kjell Stensson, şeful departamentului tehnic, a apărut la ştiri anunţînd că, erau în posesia unei tehnologii care permitea telespectatorilor să vadă color dacă puneau în faţa ecranului o folie de celofan colorat. A doua zi, nu se mai găsea în toată Suedia o coală de celofan. Prima emisiune în culori a fost transmisă în Suedia opt ani mai tîrziu, dar tot pe 1 aprilie.
Tot presa este de vină şi pentru alte farse, mai mult sau mai puţin nevinovate. Radio BBC îi sfătuia pe oameni în 1957 să cultive macaroane în borcane, fiindcă aşa făcuseră şi elveţienii şi obţinuseră o recoltă senzaţională. În 1980, tot britanicii au căzut în plasa jurnaliştilor de la BBC, luînd de bună ştirea că istoricul ceasornic mecanic devine electronic, pentru a ţine pasul cu timpurile moderne.
În 1994, postul american National Public Radio anunţa că toţi cei care îşi vor face un tatuaj cu Coca Cola vor primi un discount de 10% pe viaţă pentru orice produs cu acest logo. La adresa http:// www. snopes.com/humor/mediagoofs/cnnobits.asp, puteţi găsi o farsă macabră comisă de un celebru site de ştiri. Pe 16 aprilie 2003, www.cnn.com a publicat necrologul vicepreşedintelui Richard „Dick“ Cheney, aflat la acea oră în viaţă. CNN şi-a cerut scuze faţă de înaltul demnitar, precizînd că farsele erau pregătite pentru alte personalităţi proeminente aflate în viaţă la acel moment: Ronald Reagan, Bob Hope, Fidel Castro, Pope John Paul II, Nelson Mandela, Gerald Ford.
Revista New Mexicans for Science and Reason publica în 1998 un articol în care anunţa că autorităţile statului american Alabama intenţionează să schimbe valoarea numarului Pi din 3,14159 în 3,0. Autorităţile au fost bombardate cu scrisori şi telefoane de protest din întreaga lume.
În 1998, un ziar argentinian a anunţat că Diego Maradona a încheiat un contract cu clubul Spartak-Moscova, pentru şase milioane de dolari, farsă ce a şocat milioane de fani.
Agenţia Itar-Tass a făcut şi ea o farsă în 1996, rămasă de pomină. A anunţat că s-a început fabricarea de grenade de mînă încrustate cu diamante, pentru ca victimele să sfîrşească într-un cadru mai luxos.
Associated Press şi-a păcălit colegii de breaslă în 1983 anunţînd că împăratul Constantin a creat Ziua Păcălelilor. Ştirea a fost preluată de mai toate ziarele americane.
Irish Times glumea în 1995, scriind că proprietarii parcului Disneyland negociază cu guvernul rus pentru a cumpăra cadavrul lui Lenin.
În 1982, Daily Mail anunţa că toate angajatele trebuie să fie controlate de sutien pentru a face dovada că nu poartă catarame care blochează semnalele radio-tv, catarame intrate pe piaţă recent şi care produceau mari pagube instalaţiilor tehnice.
În martie 1997, Internetul a fost inundat de pozele unei zîne pe care un trecător a descoperit-o pe cînd se afla la plimbare în zona Derbyshire din Marea Britanie. Site-ul a avut zeci de mii de vizitatori în numai cîteva zile. Pe 1 aprilie, autorul farsei, Dan Baines, a mărturisit că nu există nicio zînă, a vrut doar să încurajeze oamenii să creadă în minuni.
La începutul anului 2008, pozele „înainte“ şi „după“ ale unei femei care făcuse o cură de fructe ale palmierului Açaí împînzeau internetul. Farsa a fost demascată de către proprii creatori pe 1 aprilie, după ce vînzările la fructul-minune atinseseră cifre record.
Călătoria pe Lună a echipajului Apollo în 1969 este pusă sub semnul întrebării. Adepţii teoriei conspiraţiei sînt convinşi că totul e o imensă păcăleală fabricată pe platourile de filmare. Ei aduc argumente dintre cele mai meticuloase: steagul nu poate flutura pe Lună, pentru că nu există vînt în lipsa atmosferei, modulul greu de cîteva de tone nu s-a afundat în sol mai mult de 1 centimetru, în timp ce bocancul lui Armstrong a lăsat urme adînci, în casca astronautului se zăresc lumini şi alte amănunte care scapă ochiului unui nespecialist.
Scriitorul Dan Brown s-a lăsat păcălit • În anii ’60 un individ numit Pierre Plantard s-a dat drept urmaş al Merovingienilor, drept pentru care a cerut tronul Franţei. El susţinea că aparţine unei organizaţii secrete numite Prioria Sionului care are drept scop protejarea secretului descendenţei lui Iisus Christos. Experţii au demonstrat că documentele lui Plantard sînt nişte falsuri. Dar Dan Brown a muşcat momeala şi, ferm convins că Iisus s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi au avut urmaşi în Franţa, a scris o carte care a păcălit o întreagă planetă!?
vineri, octombrie 23, 2009
Un parfum, o excursie...
Un parfum, o excursie…
ibmartin
Un tânăr simpatic şi decent îmbrăcat se plimba de colo- colo în zona hotelului Intercontinental din Bucureşti, la un moment dat, tânărul vede o domnişoară înaltă, uscată, nu prea frumoasă, spre care prinse a alearga disperat.
— Domnişoară, domnişoară, iertaţi-mă că vă deranjez…
— Dar nu este nici un deranj, îl contracară aceasta, măsurându-l din cap până-n sandale.
— Putem sta un pic de vorbă? Vă răpesc doar un minut!
— De ce doar un minut?, întrebă domnişoara, zâmbind complice.
— Pentru că eu, în general, sunt foarte rapid.
— Dar asta nu este bine, domnule! În chestii de genul acesta trebuie să ai răbdare... Preludiul este foarte important...
— Nu, că răbdare am. Iar despre preludiu, nici nu ştiu de când n-am mai fost la un concert! Cred că un preludiu de Bach ar fi o idee interesantă.
— Bine, că ai răbdare, că Bach s-a dus de mult! Vreau să-ţi spun, înainte ca dumneata să mă întrebi ceva, că azi-dimineaţă, Nety Sandu, de la ProTv, mi-a prezis că voi avea o întâlnire care s-ar putea să-mi schimbe viaţa...
— Fantastic! Şi câtă nevoie este de oameni de acest tip în societatea noastră! Care să previzioneze, să fie predictibili... Pe care guvernul să se bizuie!
— Gând-la-gând. Acum e rândul dumitale!
— Domnişoară, doream să vă întreb dacă vă place să frecventaţi discotecile şi cluburile de fiţe?
— Oau! Mă mai întrebaţi, răspunse plină de efuziune, lăsându-şi capul pe spate.
— Parfumurile scumpe, de firmă, vă plac?
— Ce întrebare! Cred c-a fost retorică, mai adăugă tânara, cuprinsă de un optimism aproape contagios. Tremura toată, iar privirea îi era umedă, semn că nu mai era mult până la plâns. Păşeau unul lângă celălalt. Părea că este gata să se producă un coupe-de-foudre1.
— Vă place să voiajaţi cu avionul?
— Enorm, spuse şi se îmbujoră din cap până-n genunchi, dându-şi ochii întruna peste cap, în timp ce, cu fruntea, din prea mult elan, lovi zdravăn un stâlp de iluminat stradal.
— O excursie, să zicem la New York, via Paris, v-ar crea plăcere?
— Mai în-în-încape vorbă, bâigui cu respiraţia sacadată, într-o stare vecină cu orgasmul.
— Mulţumesc, vă mulţumesc din suflet! Dacă aţi şti de când v-aştept!
— Daaaa...
— Da! Pentru că fac un studiu pentru Institutul Naţional de Statistică şi de o oră nu s-a mai oprit niciun fraier să-mi răspundă...
— Uuuă, nesimţitule! Asta-i hărţuire sexuală, să vină Poliiiţiaaa... Comunitaraaa... Al dracului, cu preludiul lui!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)