Noapte de vară


de i.b.martin




Mişunam.
Seară. O seară înnourată.
Nu-mi găseam locul.
Stătea să plouă de vreo trei zile. Cine ştie ce fronturi atmosferice se tot învârtoşau prin înalturi!
Iau un ziar. Ce să citesc?! Poze cu femei goale! Şi pline! Să citesc despre scandaluri, cu iz de high-life, între „bumbalurinele“ aşa-zis vedete?!
Tabloidizarea presei este un fenomen care ne sufocă din ce în ce mai mult. Mintea, în special. Mercantilul în straie de greaţă... Trusturile care duc o viaţă duplicitară din punct de vedere publicitsic. Marile trusturi tipăresc în tandem presă de tip quality cu presă de tip tabloid. Mai servesc şi nişte interese... L-am aruncat. Cineva m-a strigat că mi-a căzut ziarul, m-am făcut că n-aud.
Aveam chef să mă plimb.
Un parc. Intru. Părea că aleile luaseră locul pajiştilor cu iarbă.
Este luni noaptea. Parcul, eminamente gol. Cu câteva excepţii: eu şi câţiva câini de pripas. Câinii se iau după mine. Mă încearcă. Mă amuşină. Mă întorc către ei şi, cu voce caldă, le plâng de milă. În momentul acela un căţelandru bălţat se culcă pe spate, iar un altul, mai negricios, vine lângă mine şi începe să se gudure la picioare.
Biete suflete în căutare de afecţiune şi de stăpân.
M-am aşezat pe o bancă şi am început să le vorbesc.
Cu câtă duioşie se uitau în ochii mei bietele animale. Acei câini fără vină. Câte speranţe îşi puneau în mine. Şi dacă au văzut că nu am să le dau ceva de mâncare, au început să se alerge în jurul meu. Să mă ignore.
Privindu-i aşa, un minut-două, poate zece... cred că am aţipit!
Lătratul viguros al câinilor m-a trezit instantaneu. La timp, pentru că în spatele meu, uitându-mă înspre direcţia în care lătrau şi se agitau câinii, am văzut un ins care venea cu o scândură mare, gata sa mă pocnească. Prietenii mei canini îşi făcuseră datoria, doar pentru cele câteva cuvinte rostite din compasiune.
L-am privit lung, ridicându-mă pe jumătate. A lăsat scândura jos şi m-a întrebat dacă nu am o ţigară! Tertipul îmi suna cunoscut. N-aveam!
S-a aşezat lângă mine. Ofta şi se scărpina energic în cap.
Insul avea un păr mare, şaten şi uşor cârlionţat. Părea o coamă de leu. De leu murdar. Pe umeri îi atârna un parpalac, un fel de fulgarin jegos şi crăpat pe la mâneci.
Tuşea des. Mă privea când şi când, vrând parcă să vadă dincolo de mine. Încerca oare să deschidă un dialog?!
Îl priveam suspicios.

― De mult, pe aici prin parc?, mă întrebă, tuşind puternic.
― Am coborât să iau aer.
― În seara asta, parcă e mai cald. Şi, mai stai?
― Foarte puţin.
― E bine.
― De ce este bine?!, l-am întrebat mirat.
― Pe banca asta dorm eu în nopţile de vară...

Noaptea-ncet, ticnit se lasă -Poezie, sau destin -Luna urcă, somnoroasă,Vino, vin!
Este linişte, răcoare,Codrul e de farmec plin -Pe sub teii încă-n floare,Poezie, sau destin.
În suavele parfumePoezie, sau destin -Ori pe unde-ai fi în lume,Vino, vin!
Îngerii deasupra noastrăVor cânta un imn divin -Ah, ce clară noapte-albastră,Poezie, sau destin.

― George Bacovia[1], Noapte de vară...
― Bravo! Ai citit ceva poezie.
― Să înţeleg că dormiţi aici pentru că nu aveţi casă?!
― Ha-ha-ha! „Poezie, sau destin.“
― Îmi cer scuze, încerc eu să o dreg repede.
― Păi, dumneata, crezi că o fac din pasiune?! Masochist? Nu, taică. Nu. Homeless, cum spuneţi voi astăzi.
― Îmi pare rău! Nu am vrut să vă...
― Nu-i nimic. M-am obişnuit, mai adăugă, în timp ce, cu ambele mâini, începu să se scarpine energic. Cu păduchii nu prea mă obişnuiesc, imediat am luat distanţă.
Stai liniştit! Stai liniştit! S-au obişnuit cu jegul meu. Le place. De aici nu mai pleacă ei. Ce să facă la dumneata!? La mine stau ca la Hotel Ritz. Cinci stele, all inclusiv, avea umor bătrânul. Trist. Făcea haz de necaz.
― Îmi pare rău, nu am nimic de mâncare, dacă aş...
― Nu-i bai! Am primit nişte colivă şi am mai găsit câte ceva pe la tomberoane. Am fost primul. Că dacă veneau jivinele astea nu mai apucam nimic. De-aia ţin scândura asta cu mine: să ma apăr.
― Nu vă este frică de microbi, de bacterii?
― În fond ce sunt acestea? Sunt nişte biete forme de viaţă! Microscopice, dar viaţă!
― Mda, bag mâna în buzunarul de la piept şi scot o bancnotă! Uite, aveţi aici 50 de lei.
― Noi?
― Da, noi.
― Adică, 500.000 vechi?
― Da! N-am mai mult.
― Să fie primit! Ai pe cineva plecat pe lumea ailaltă?
― Cine nu are!?
― Atunci, bogdaproste!, luă bancnota, o trecu pe sub bărbie şi o băgă în parpalac. Dumitale îţi place Brahms, mă întrebă fără nicio legătură cu ceea ce discutaserăm până atunci. Johannes Brahms, compozitorul. Născut în 1833, la Hamburg şi decedat în 1897, la Viena. Viena, capitala muzicii.
― Brahms!?, făcui eu aproape siderat. Ce-are a face Brahms cu...
― Brahms, un romantic. Unul dintre cei mai romantici profesionişti, dacă aş putea să mă exprim aşa!
― Aveţi cumva...
― Un compozitor magnific, dar şi un interpert genial şi, cu toate astea, Brahms a putut să-i aducă lui Strauss cel mai frumos şi inimaginabil compliment venit din partea unui confrate genial, acela că ar fi renunţat la orice, la toată opera sa, dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. Ce compliment fabulos! Ce om, nu? Aşa-s geniile adevărate!
― Mda! Iertaţi-mă că vă întreb, aveţi vreo legătură cu muzica?
― Cu muzica! Muzica, tinere, mă privi încruntat, aproape că îmi venea să mă ridic şi să o iau la fugă. Muzica, tinere, l-am văzut cum se ridică, cum îşi luă o ţinută gravă şi cum începu să fredoneze ceva. Mmmm... Dansurile ungare, tinere. Ai ascultat vreodată?
― Am auzit despre...
― La Ateneul Roman, în 1970, când am interpretat la pian Dansul numarul 5 în Fa diez minor, o sală întreagă m-a aclamat. Au scris şi ziarele.
― Păi şi de ce...
― Să nu întrebi! Să nu întrebi. Nu te uita aşa, că nu sunt nebun! Sunt doar scârbit de tot şi toate. Am ales libertatea. Freedom! Paul McCartney – „Freedom“! Începu să fredoneze...
― Bine, dar condiţiile în care trăiţi?!
― Am ales libertatea. Sigur, alţii au aflat-o în occident. O altfel de libertate, pentru că poţi fi liber chiar şi într-o închisoare. Steinhardt[2], „par exampăl“! Liber în regatul minţii şi al cugetului. Eu am fost prea fricos. Mi-a fost teamă de Securitate. Şi, nu că mi-ar fi fost, dar mama, săraca, ea ce vină ar fi avut! Ai auzit, poate, cum se comportau ai lui Postelnicu?! Şef al Securităţii, într-o perioadă.
― Bine, dar bănuiesc că aveţi copii...
― Copii?! Da! Mi-aş fi dorit, dar iubita mea, prima şi ultima mea dragoste, o colegă, violonistă, pe care o iubeam ca un nebun şi căreia îi dedicam toate concertele mele, a rămas în Germania, spunând acestea oftă îndelung, după care prinse a tuşi din nou. Aveam senzaţia că o face intenţionat.
― Bine, de ce nu v-aţi dus după ea?
― A rămas în Germania cu un violonist, coleg cu noi şi el. După ce ea a fugit, nu am mai primit viză nici pentru Bulgaria
― Dar chiar nu aveţi pe nimeni?
― Casa, ca să-i demonstrez cât de mult o iubesc, o trecusem pe numele ei. A vândut-o înainte să fugă. Eu eram într-un turneu la Moscova cu Filarmonica din Iaşi.
― Ce să spun!?
― Dragostea, tinere, uneori, are gust de cucută. De otravă. Aşa a fost să fie.
― Dar, bine, ceva rude care să vă ajute, în van am întrebat pentru că bătrânul şi-a continuat povestea ca şi când nici nu m-ar fi auzit.
― Pe urmă a venit lovitura de rebeliune din ’89. Eram corepetitor la Conservator, dar de la un timp nu m-au mai primit. S-or fi redus posturile, cine ştie!? Nu mai aveam nimic.
― Dar rudele, am insistat eu.
― Rudele!? Dacă nu aveau ce să ia de la mine nu eram interesant. Un bătrân decrepit.
― Dar aveţi pensie şi vă puteaţi duce la un...
― Azil, nu? Eu, la azil! Tinere, se uită din nou urât la mine, dar de data aceasta nu-mi mai era frică. Eu m-am ataşat de Brahms. Cu Brahms nu poţi merge la azil! Ştii că prima
sa simfonie a fost considerată de Hans von Bülow[3] drept „a zecea a lui Beethoven“ . Un romantic, domnule. Prin excelenţă.
― Va compătimesc sincer!
― Nu ai de ce! Nu am datorii la stat, ci statul are datorii şi restanţe la mine. Am învins statul. Caracatiţa. Nu am datorii la nimeni. Nu sunt constrâns de nimeni şi nimic. Supărări? Da, supărări mai am. Atunci cand mă mai necajesc copiii, unii oameni care mă scot în viscol din holul blocului sau poliţiştii când mă gonesc de prin parc. Atât.
― Dar ăsta nu este un mod de a trăi, cred!
― Nu! Dar mi s-a facut scârbă de societatea asta în care fiecare încearcă să-l bage pe celălalt la fund pentru a mai lua o gură de aer. Sau o pungă cu galbeni. Ne înecăm cu toţii. Voi. Că eu, aici, pe tărâmul meu, pe tărâmul meu imaginar, sunt precum Alice în ţara minunilor. Îl priveam pe acel ins şi nu îmi venea să cred ce dialog purtam. Oare cu cine stăteam de vorbă? Dihotomia părea că disparuse. Eram, oare, pe aceaşi frecvenţă?!
― Este trist.
― Ce anume, tinere?
― Modul dumneavoastră de a trăi. De a refuza să ieşiţi la lumină. Mai ales că nu sunteţi un... Un neica-nimeni. Iertaţi-mă! Aţi fost solist, muzician, profesor la Conservator...
― Şi ce? Le iau după mine?
― Dar o baie caldă, un aşternut cred că v-ar prinde bine!
― O, da! Mă duc o dată pe lună la Baie. E una pe Griviţei, aproape de Liceul Bulgar. Lângă biserică. Mă duc acolo să mă mai lumesc. Să redevin boul din gloată. Dar revin cu plăcere aici. Aici nu am nevoie de paşaport biometric! Aici, sub cerul acesta apăsat. Trist, în aparenţă, dar dacă îl priveşti îi simţi nemurirea şi te mai înveseleşti un pic. Te crezi parte din el. Eşti mai aproape de Dumnezeire. Iar atunci când este senin îţi cauţi o stea, steaua ta, îţi muţi sufletul şi speranţele acolo şi îi urmăreşti vieţuirea până ce soarele, malefic şi lacom, o cuprinde în braţe şi ziua îţi distruge toate visele. De aceea ziua mă ascund. Ziua îmi arată urâciunea traiului diurn. Diurn şi macabru. Mă asculţi, tinere?
― Da, vă ascult!
― Una dintre cele mai frumoase piese pe care am interpretat-o la pian a fost Visul. Eduard Grieg[4] – Ein Traum. În germană „traum” este vis, la noi trauma este traumă. Am glumit. Este o lucrare pentru pian şi voce. O lucrare pe versuri de Friederich von Bodenstedt[5] în care leitmotivul este, ce altceva?, decât, dragostea! Leitmotivul ultimilor 5000 de ani. Un vis care devine realitate. Ca la afroamericanii din SUA: Obama. O lucrare în care emoţiile interpretării şi acum îmi trimit cuţite reci pe şira spinării. Pasiunea transpusă cu o subtilă tensiune. Persuasiune. Atingere angelică. Am interpretat pe un pianoforte fabricat de Stein[6]. Sculă, tinere! Virtuozitate. Arta mea interpretativă consta în eleganţă, supleţe şi precizie, în elemente bine măsurate, în claritate, totul fiind învăluit într-o atmosferă sonoră fină, plină de gingăşie... Oh, Doamne, ce mult am mai iubit pianul!
― Şi-atunci de ce aţi părăsit...
― Dragostea neconsumată, tinere. Dezamăgirea. Nu mi-am putut închipui că lângă mine pot fi oameni, vezi că le mai spun oameni, de genul acesta! Nu am crezut şi pace.
― Aceasta este lumea, maestre, i-am spus „maestre“, iar atunci când am rostit acest apelativ s-a uitat la mine cu un zâmbet trist şi a dat din cap a lehamite.
― Trece. Mă hrănesc cu aplauzele pe care le-am primit la atâtea şi-atâtea concerte. I-auzi! Auzi?
― Ce? Ce, fac eu surprins.
― Aplauzele! Sunt la al treilea bis. Da, ştiu că nu le auzi. Trebuie să evoluezi ca să le auzi. Să ai stil. Clasă. Mă aclamă lumea tinere, în momentul acela s-a ridicat în picioare pe bancă. A băgat mâna în parpalacul rupt, a scos bancnota de 50 de lei şi mi-a întins-o. Ia-o tinere, noi nu primim bacşiş! Noi facem artă. Arta noastră expiră prin toţi porii. Artă, de dragul artei.
Ascultă! Acum ma îndrept apoteotic spre finalul piesei.
Din poignet, tinere, fii atent, acesta este un staccato[7]! Îşi lasă capul pe spate.
Priveşte câtă lume îşi ţine răsuflarea!
Sunt la Filarmonica Regală din Londra. Herbert von Karajan este la pupitru. Doamne, este şi regina în lojă! Sviatoslav Richter este alături de mine, cântăm la două piane. Concert pentru doua piane de Johann Sebastian Bach... Lumea este în delir, privim unul la celalalt şi atacăm partea de final. Deasupra capetelor noastre, a celor doi pianişti, străluceşte puternic o aură. Regina este în picioare, publicul o priveşte înmărmurit, se ridică toţi... Da! Daaaaaaaaaaa..., mai spuse şi se prăbuşi aproape inert.
M-am ridicat repede. Spectacolul se terminase. Cortina unei lumi perverse căzu peste reprezantaţia maestrului. L-am ridicat şi l-am aşezat uşor pe bancă. Respira cu greutate.
― Să vă duc undeva, la un spital.
― Cine se uită la mine, reuşi să îngaime cu greu. Păţesc ca în „Moartea domnului Lăzărescu”, pe stil nou. Lasă asta! Ţi-a plăcut finalul?
― Da! Mai ales când regina s-a ridicat să vă aplaude.
― Ai văzut-o şi tu?
― Sigur! Eram în rândul cinci, răspunsei, încercând să-i fac jocul. Îmi devenise simpatic bătrânul.
― Dacă ai şti câţi colegi de-ai mei mă invidiază!? Parcă îi văd cum îmi aruncă iar cafeaua peste partituri. Îmi dezacordează pianul...
― Lume rea.
― Tinere, îţi mulţumesc! Uite, mâine, după miezul nopţii, mai ţin un concert. Mai am o singură invitaţie. La strapontină. Îmi pare rău, altceva mai bun nu mai am!
― Nu-i nimic, mă mulţumesc cu atât. Bine că am mai apucat.
― Te aştept, să nu mă dezamăgeşti!
― Maestre, totuşi, luaţi banii aceştia, pentru invitaţie!
― Mă jigneşti, tinere! Dacă este invitaţie asta înseamnă că nu costă nimic.
― Vă mulţumesc. Am uitat să facem cunoştinţă, încerc eu să-i aflu numele.
― Aici în parc, noaptea, numai eu ţin concerte. Sunt prim-solist. Vii, da?
― Maestre, plăcerea va fi de partea mea. Nu puteam refuza, cine ştie când mai aveam ocazia!?
― Mă bucur, tinere, că mai sunt oameni, ca tine, care iubesc muzica clasică şi care nu-şi uită artiştii. O naţiune fără artişti, este searbădă. Inodoră. Da fapt, ea nici nu există. Muzicienii, scriitorii, actorii, artiştii, în general, sunt partea ludică şi luminată a spiritului unei naţiuni. Te aştept, mai adăugă cu o voce stinsă. Tristă. Mă mira cât de ancorat în realitate era bătrânul, deşi trăia atât de izolat! Am iertat-o, simţi nevoia să mai spună.
― Pe cine aţi iertat, maestre?
― Violonista. Tinereţea, uneori, este ca un dar pe care anii puţini n-o pot susţine.
― Mda! Eu... am plecat. Bună seara, maestre!
― Ia şi câinii, că-mi strică liniştea! Concentrarea.
― Da, maestre, am fluierat şi i-am chemat la mine pe dulăii care, pe tot timpul reprezentaţiei, se aciuaseră într-un tufiş din spatele băncii.
M-am îndepartat uşor privind, când şi când, în urmă. Maestrul se întinsese pe toată banca. Murmura. Privea cerul şi fredona vreunul din concertele sale. Era fericit, acolo, în lumea lui. Cu steaua lui. Poate mult mai fericit decât noi în, aşa-zisa, lume reală!

Ajuns acasă, am adormit foarte greu. Uitasem de toate grijile mele şi ale pământului. Figura maestrului m-a bântuit toată noaptea. Avea ceva maiestuos, dar cald în ţinuta sa. Mă trimitea cu gândul la icoanele bizantine.
Dimineaţa m-am luat cu treabă şi până la urmă nici nu ştiu când a trecut timpul. A venit seara, obosit m-am aşezat într-un fotoliu în faţa teveului. Mă luase somnul. Când, m-am uitat la ceas, era trecut de miezul nopţii.
Maestrul!
Reprezentaţia!
M-am îmbrăcat în grabă. Am luat o sticlă de vin alb demi-dulce, o bucată de carne friptă, pe care am pus-o în folie de aluminiu şi direct la lift.
Parcul.
Banca din seara precedentă.
Aceaşi câini.
Aceaşi atmosferă.
Aştept.
Nimic!
Aştept.
Încep să-mi pierd răbdarea.
Câinii au simţit friptura şi-mi dau târcoale agitaţi.
Şi maestrul nu mai vine.
La un moment data aud paşi pe alee... Vai! Era doar un tânăr de la Poliţia Comunitară. Mult prea plinuţ pentru a putea alerga după un eventual infractor, am gândit imediat.
― Nu este prea tarziu, domnule, să staţi în parc?!
― Ba da, am încercat eu un sentiment de vinovăţie! Dar... Ştiţi, de fapt, seara trecută am cunoscut, aici în parc, un domn, spunea că a fost pianist...
― A, nebunul. Dom’ „profesor“!
― Da! Mă rog, eu nu aş spune că este atât de ne...
― A fost găsit azi-dimineaţă mort. Exact pe banca unde staţi dumneavostră, m-am ridicat ca electrocutat.
― Îl ştiaţi de mult?
― Da, am avut multe meciuri cu dânsul... Dar, acum s-a dus.
― Uite, adusesem o sticlă de vin pentru dom’ profesor, ia-o dumneata şi zi bogdaproste!
― Să fie de sufletul domnului profesor! Bogdaproste, luă sticla şi plecă.
― Seară bună, nu mă mai auzi. Am dezvelit bucata de friptură, am făcut-o bucăţi şi am aruncat-o câinilor. Spuneţi şi voi bogdaproste, pentru sufletul chinuit al unui artist!
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ieşire, câinii după mine. După ce m-am certat un pic cu ei, i-am convins să rămână în parc.
Ajuns în faţa intrării blocului meu, de undeva de la etajele superioare se auzea muzică. Semăna foarte tare cu ceea ce îmi fredonase bătrânul maestru cu o seară înainte. „Dansurile ungare“!
M-am dus cu liftul până la etajul zece şi am luat-o pe scări în jos pentru a găsi sursa acelor acorduri muzicale.

La etajul opt, chiar la apartamentul de lângă lift, o uşă, probabil împinsă de curent, se lovea întruna de prag. O perdea îngălbenită de vreme ieşea, când şi când, din cadrul uşii.
Şi muzica!
Nu erau niciun dubiu, era exact aceaşi piesă pe care o fredonase maestrul.
Uşa stătea întredeschisă. M-am şi mirat, mai ales la o oră atât de târzie!
Am bătut uşor... Nimic. Am dat perdeaua la o parte. Mă gândeam că nici nu avea cum să audă bătăile în uşă. Am apăsat pe butonul soneriei: nimic!
Intrigat, am împinş uşor uşa de perete. Păşeam cu teamă, dar curiozitatea mă împingea înainte. Tot înainte! Probabil către o infracţiune, gândeam...
― Da, tinere, auzind vocea m-am speriat îngrozitor. Dacă aş fi fost suferind cu inima eram dus. Îmi îndrept privirea spre direcţia de unde venise. O doamnă în vârstă, cu o pereche de ochelari cu ramă groasă maronie, stătea cufundată într-un fotoliu cenuşiu, ros de molii. Ai venit să furi? Era atâta candoare în întrebarea ei că aproape mă podidi plânsul.
― Iertaţi-mă, doamnă! Nu, nici prin gând nu mi-ar fi trecut, dar am auzit muzica... Această piesă şi...
― Am crezut că ai venit să furi! Oricum, n-ai mai avea ce. Doar pick-up-ul ăsta hodorogit cu care îmi alin ultimele zile. Dar voi, acuma, cu CD-uri, cu internetul...
― Dar muzica aceasta, doamnă... Am ridicat privirea, instinctiv, ceva nu-mi dădea pace, simţeam ca o apăsare în plexul solar. Pe peretele din dreapta era o fotografie alb-negru înrămată, luminată de o veioză cu abajurul spart. Din fotografie, un bărbat, destul de tânăr şi arătos, mă fixa melancolic.
― Îţi place muzica, tinere?
― Ddddoamnă, eeu...
― Eşti bâlbâit?
― Nu, doamnă! Scuzaţi-mă!
― Hei! Dar, acum dacă tot ai intrat, ia loc! Priveşti la poza aceea!? Este, adică a fost marea mea dragoste... Ce auzi dumneata acum, el este, cântă la pian unul dintre „Dansurile Ungare“ ale lui Brahms.
― Nu se poate, îngăimai eu. Şi-mi spun în gând: tânărul acela din tablou este maestrul. Nu se poate, doamnă!
― Cum să nu se poată, tinere! Scrie şi pe disc. Voi ascultaţi acum pe CD-uri din alea... El nu a mai apucat, săracu! Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Aşa o coincidenţă!? Fantastic!
― Dar ce s-a întâmplat, reuşesc să articulez.
― Poveste lungă, domnule. Lungă şi urâtă. Ei, na, acum dacă tot ai invadat capela asta, am să-ţi spun, pe scurt, deşi nu te cunosc, făcu o scurtă pauză. Stai aici pe scară?, dar nu mai aşteptă răspunsul. Eram amândoi colegi la Filarmonica George Enescu, el era unul dintre cei mai promiţători pianişti ai Europei. Cu o tehnică admirabilă. Căutat şi dorit de marile filarmonici ale lumii. Un pianist fantastic... Eram ca şi căsătoriţi. Nesăbuit, suflet de artist, ca semn al iubirii ce-mi purta şi-a trecut apartamentul pe numele meu...
― Senzational!
― Senzational, zici? Într-adevăr, ce bărbat ar mai proceda astăzi aşa? Iar eu, el nu avea de unde să ştie, pe vremea aceea îmi desfăşuram activitatea ca agent acoperit al Securitatii lui Ceauşescu, eram în misiune. A trebuit să vând casa, din bani, jumate mi-a luat securitatea, iar eu trebuia să „fug“ în Germania. Tot în misiune. Trebuia să pătrund în cercurile intelectualilor... La postul de radio Europa Liberă! Nestor Rateş, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.
― Secu...
― ‘Ristă, da! Alte vremuri, tinere. Absolvisem Şcoala de Ofiţeri de la Băneasa, dar cum făcusem de mică vioara... Mă rog, vremuri tulburi. Iar dupa ‘89, m-am repatriat. Mi s-a dat acest apartament şi-mi plâng de milă.
― Dar nu aţi încercat să-l găsiţi? Dumneavoastră, adică, securitatea, aveaţi instrumente.
― Ba da, dar nu am vrut să apelez la foştii mei colegi. Astăzi, mulţi dintre ei mari oameni de afaceri... Eram scârbită. De mine în primul rând. L-am căutat o vreme. Am întrebat la Filarmonică. Nu ştia nimeni nimic despre el, nici măcar dacă mai era în viaţă!
― O adevarată dramă, doamnă!
― Avatarurile tinereţii, stimate domn. Mi-am spus atunci ca îmi fac datoria faţă de ţară. Nu ştiu dacă poate fi o scuză tinereţea! Asta era meseria pe care mi-o alesesem. Citisem prea multe romane poliţiste. Spioni, enigme rezolvate, tehnică avansată... Mi-a plăcut. Visam să-mi apăr ţara. Şi aşa am ajuns să ma duc la... Tatăl meu fusese ofiţer de armată, probabil că şi de-aici. Plus mirajul uniformei. Da, ştiu, nu este o scuză.
― Şi cu... pianistul?
― O să-l ascult până ce Dumnezeu mă va lua şi mă va duce să ma întâlnesc cu el. Să-mi dea şi mie o stea mică, acolo, să stau în umbra stralucitoarei lui stele, cea a iubitului meu. Iar dacă el mai trăieşte, oricum, sper să ne întâlnim acolo, cândva. Voi avea o eternitate la îndemână pentru a-mi cere iertare.
― Doamnă, eu, cu permisiunea dumneavoastră... Eram tulburat şi simţeam că nu mai rezist mult pe acel fundal sonor al „Dansurilor Ungare“. Simţeam că mă sufoc. Şi povestea aceasta. Devenisem, dintr-o dată, confuz. O clipă l-am văzut pe bătrân, cocoţat pe bancă, dirijând... După care mă privea din nou din fotografie.
― Du-te, tinere! Du-te! Aici nu mai este nimic de făcut. Eu doar aştept marea întâlnire! Du-te şi mergi sănatos! Iar de va fi să cunoşti iubirea... De va fi să o întâlneşti... Du-te, tinere, mergi şi aruncă-te cu toata puterea în mrejele ei! Nu lăsa pe nimeni şi nimic să-ţi îngrădească sentimentele. Alt sentiment mai frumos decât iubirea nu există pe lume.
― Mulţumesc de sfat! Noapte bună, doamnă!
― Bine spus: „noapte bună“!
― Sărut mâna, am ieşit cu spatele, privind când la poza din rama care stătea să cadă, când la doamna din fotoliu. La fel de obosită sau, mai degrabă, plictisită de viaţă. De sine. Oare aveam dreptul să-i zgândăr trecutul, aminitirile!? Să-i spun că iubirea vieţii ei a respirat acelaşi aer cu ea, că a trăit doar la câţiva paşi distanţă! Că au şi trecut unul pe lângă celălalt! Cine ştie!? Probabil s-au şi atins!? Poate coliva pe care maestrul o mâncase...
E târziu în noapte. Stau aşezat pe trepte şi nu-mi revin.
Doamne, ce poveste! Viaţa...
Aş fi vrut să povestec cuiva tot ce mi se întâmplase, tot ce trăisem în aceste două zile.
S-ar putea face chiar un scenariu de film.
Doar este vorba despre Brahms.
Şi despre o stea...
Despre o stea ce-a strălucit într-o noapte de vară.
















[1] Pe numele său real: George Andone Vasiliu, (n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957, Bucureşti), s-a spus iniţial că este un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că îşi depăşise cu mult epoca, aparţinând, mai degrabă, poeziei române moderne. Criticul George Călinescu catalogându-l chiar ca neosimbolist. Volume: Plumb, Bucureşti, 1916; Scîntei galbene, Bacău, 1926; Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1929; Cu voi..., Bucureşti, 1930 ş.a.

[2] Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989) scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. Steinhardt a urmat cursurile Liceului Spiru Haret, unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat etc.
[3]Hans von Bülow, 1830-1894, dirijor, pianist, compozitor, pedagog şi critic german.

[4] Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843 Bergen - d. 4 septembrie 1907 Bergen), compozitor şi pianist norvegian. Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din şcoala naţională norvegiană şi unul din reprezentanţii de frunte ai muzicii romantice europene.

[5] Friedrich Martin von Bodenstedt (1819-1892), scriitor şi traducător german.
[6] După inventatorul pianului, Bartolomeu Cristofori, care a creat în 1698 un mic clavecin cu ciocănele, iar în 1710 primul pian, J. A. Stein a fost cel care a adus importante inovaţii în construcţia pianelor, în anul anul 1789 inventând pedala pianului.
[7] lb. it.; parte dintr-o compoziție muzicală executată în mod sacadat.