Fragment din volumul în pregătire AVENTURILE UNUI ROMÂNAŞ ÎN OLANDA

          Gerrit mă roagă să stau 10 minute în showroom

          Dimineaţă... Montam nişte cupe în atelier când Gerrit vine la mine, cu nişte ochi bulbucaţi şi mă roagă să stau 10 minute în showroom că are o treabă urgentă...          De obicei în showroom nu stătea nimeni, numai că atunci când intra cineva, uşa avea un  sistem de avertizare şi imediat Gerrit sau Henny mergeau în magazin...           Ei, la acel moment, Henny era plecată la cumpărături şi fiindcă trebuia să vină un client important, Gerrit m-a rugat să merg eu să-l aştept... că pe el îl apucase stomacul... Se mai întâmplă... Chiar şi la olandezi.

          Eram în magazin şi mă uitam la toate mărfurile expuse... Articole dintre cele mai diverse numai bune de a fi inscripţionate, autocolantate sau imprimate.

          Pac!, soneria de la intrare...

          În magazin îşi face apariţia o domnişoară... micuţă, brunetă, cu ochii mici şi alungiţi, precum două boabe de orez. Nu, nu era ea clientul mult aşteptat.

          „Hello! You speak inglish?”

          „Yes, of course”, răspund eu. Ca tot românul nu?!

          Domnişoara era... „from Japan” şi se rătăcise. Făcuse autostopul şi nişte fete o lăsaseră în Roden... Căuta un hotel. Nu ştiam decât unul, în imediata apropiere a Roden-ului, „Fletcher Hotel”, inscripţionasem pentru manager nişte produse şi fusesem cu Gerrit acolo să le distribuim.

          Atsuko, c-aşa aveam să aflu că se numeşte, avea un breton haios care îi acoperea toată fruntea şi zâmbea întruna. De ce?... Nu ştiu!  

          Revine Gerrit, mai liniştit şi cu ochii la locul lor. Îi povestesc ce şi cum cu micuţa şi îl rog să mă lase să o conduc pe Atsuko la hotel. Zis şi făcut.

          Hotelul nu se afla chiar atât de aproape de casa prietenilor mei, aşa că pe drum am tot sporovăit. Am aflat că Atsuko era din oraşul Nagoya, centrul administrativ al prefecturii Aichi şi că era studentă la drept, iar acum era într-o binemeritată vacanţă prin Europa. Bine ai venit, mi-am spus în gând... Trebuia să fiu politicos, nu?

          La hotel, a plătit cu cardul şi s-a dus să-şi ia camera în primire. După un sfert de oră de aşteptare, revine Atsuko, schimbată în alte haine şi mai plăcut mirositoare. Semn că fusese la duş.

          Mă rugase dacă pot să-i arăt ceva interesant prin împrejurimi. Ia, uitaţi-vă, fraţi români, cine ajunsese ghid în Olanda! Eu?! Păi, să nu vă mândriţi cu mine!? Da, dar Atsuko chiar merita acest sacrificiu, părea aşa de neajutorată... Ş-apoi, ştiţi cum se spune: nu se ştie niciodată!?

          Am condus-o prin împrejurimi, prin locurile pe unde mai umblasem sau pe unde mă duseseră Gerrit şi Henny. I-am prezentat primăria oraşului, un mic muzeu cu specific etnografic... hala de peşte, magazine... Tâmpenii! Dacă atât ştiam!?

          La un moment dat, Atsuko, s-a uitat în sus la mine şi cu un zâmbet irezistibil, mi-a spus că şi-a dat seama că nu sunt olandez şi m-a întrebat dacă m-aş supăra să fiu invitat de către o fată la masă... Asta era culmea! Cum să se supere... nonolandezul din mine!?   

          Am mers la un restaurant cochet, din imediata apropiere a hotelului, Langewold se numea... Am mâncat ceva tradiţional olandez... Apoi o bere... Eu am mai luat una... Atmosfera se mai destinsese. Glumeam, i-am spus un banc cu samurai... Nu mi-l mai amintesc, dar cred că era unul în care îl înlocuisem pe Bulă, de fapt. Nu mai are importanţă acum, important era că domnişoara se simţea bine cu mine... Lângă mine... Din ce în ce mai bine.

          Am condus-o la hotel, am împins bunul simţ dincolo de limite şi am condus-o în cameră... Vezi, Doamne, să mai stăm de vorbă...

          Mi-a povestit cum este cu cutremurele pe la ei... Despre istoria samurailor... Despre yakuza, care a luat naştere în secolul al XVIII-lea şi care îşi are obârşia în trecutul dominat de înşişi acei neînfricaţi samurai, adică de cei care erau chemaţi să apere cele mai înalte valori etice şi morale...

          Aşa am ajuns să stăm pe pat... I-am pus mâna pe după umeri... Cu un gest, care nu s-a vrut deloc ofensator, Atsuko mi-a dat-o la o parte... I-am pus mână pe după mijloc, din nou s-a eschivat, dar nu spunea nimic. „Păi, ori.. ori!”, mi-am spus repede în gând.

          Eram precum doi surdo-muţi. Sângele mi se urcase în vârful capului, gata să-mi arunce părul în aer... Simţeam că trebuie s-o dau spate, căci altfel înnebuneam!

          Eram pregătit...

          Atsuko, mă priveşte din nou, zâmbeşte cu toţi dinţii şi-mi spune... „I'm a lesbian!...”

          „What?!” Şi mai repetă de două ori, să înţeleagă tot... nonolandezul.

          Era lesbiană, frate! Nu se poate!? Să cadă tavanul pe mine... Părul încă mai stătea să-mi explodeze...

          Bine, şi ce dacă eşti lesbiană...

          „I love women...”, mai susură ea printre dinţii ei mulţi şi albi.

          Şi mie îmi plac femeile, asta înseamnă că...

          „Martin, îmi plac foarte mult englezii, ca popor, dar eu agreez mai mult partea lor feminină...”

          Eram englez! La ce faţă aveam... cred!

          Şi tot îmi venea s-o dau cu cracii de tavan, dar n-am putut să-mi ies din calmul meu... englezesc. Plus că mi-era teamă să nu sune la recepţie, să ceară ajutor...

          Fi-ţi-ar lesbienele ale dracului... Păi... şi noi cum ne mai înmulţim?! Cum ducem mai departe omenirea asta?! Ai?

          Atsuko, Atsuko... Stăteam sub duş şi îi repetam numele întruna...