Travaliul ducesei de Cambridge 

Premiul I

Concursul Naţional de Dramaturgie – Comedie

al Teatrului Dramatic „Fani Tardini”

                                                                               de Ion Bogdan Martin

Personajele:

            Dodi, Profesorul,                     PROFU’

            Absolventa, Despina,                 DESPINA

Vecinul, Nelu,                         VECINUL

             Vocea interioară a Profesorului,  VOCEA 1

            Vocea interioară a Despinei,        VOCEA 2

Iulie 2013. Cald, chiar foarte cald...

Decor: cameră de bloc: tv, computer, canapea, dulap, scaune, măsuţă joasă şi un bar foarte bine utilat.

          Se aud acordurile piesei What A Wonderful World (2’:20”) - Louis Armstrong. Doar primul minut, după care sunetul se filează uşor.

Scena 1

(Profu’)

PROFU’ (vine din interior, îmbrăcat lejer cu o pereche de blugi şi un tricou. Fredonează): What a wonderful world... Nu-mi mai stă părul ăsta de niciun fel! (Îşi înfige degetele în păr.) De parcă... mă alege cineva?! ...wonderful world... (Merge la bar, desface o sticlă de vin şi toarnă în pahar. Priveşte lung paharul.)    

Tămâioasă românească... Vinul meu preferat. (Soarbe din pahar.) Demidulce... Haaa... Bun! Ia, să-i pun şi un strop de minerală... (Din micul frigider, din bar, scoate sticla de apă şi toarnă în pahar.) Mai de vară, aşa... (Se aşază pe canapea.)

          Mda, astăzi e luni... trecut de mijlocul zilei. O nouă săptămână... Şi ce facem noi? Suntem în vacanţăăă... aia facem!

What a wonderful world...  

Trândăvim, frate, până în octombrie... Poate dau o fugă şi la mare, că mă tot ameninţă gaşca mea... (Fredonează.) „Gaşca mea nu poate să stea/liniştită, nicio clipă...” Cici, el e capul răutăţilor. Ăsta e cu marea, de zici că s-a născut în valuri. Probabil că mă-sa se dădea în bărci... Ce glumă tâmpită. (Soarbe.)

          Bun vinul, bun!

          Bine că s-a terminat şi cu licenţele astea... Cât sunt eu de rutinat, când stau în comisia aia, în faţa studenţilor, am... am emoţii. Uneori, cred că sunt mai mari decât ale lor... Când îi văd transpiraţi şi cum îşi freacă mâinile, cum respiră sacadat, unii aproape să se sufoce... Cum să nu te emoţioneze, frate, om să nu fii şi tot... (Ia o înghiţitură.)

          Din gaşcă, eu sunt singurul care beau demidulce... „Ce, bă, eşti femeie?!” Ăsta-i Cici. „Da, mă, beau dulce, că-i viaţa amară, na!”

          Viaţa asta... Heee... (Mai ia o înghiţitură. Priveşte prin pahar.) Viaţa! Suflet... Ştiinţă... Psihologie! (Încă o înghiţitură.) Iar eu... tot singur. Nu copii, nu familie, nu nevastă... În fine, cineva acolo...

          Cică la asta ajută psihoterapia: să înţelegi şi să dezlegi iraţionalul... ceea ce este ascuns... Ce am eu prin folder-ele neştiute ale minţii. Dracu’ ştie!? Deşi cred că nici măcar el! (Mai ia o înghiţitură, se ridică, se plimbă uşor.)

          Eu cred că psihoterapia constă în capacitatea de a-l învăţa pe individ să prindă curaj... Pur şi simplu: curaj. Curaj pentru a alege alte căi, noi modalităţi şi soluţii pentru a răzbi în viaţă. (Îşi reia locul.) Curajul meu... La ce-mi trebuie mie curaj?! Pur şi simplu! 

          Tămâioasă românească: pură şi simplă. Şi îmi dă şi curaj... Da, dar unul de moment, unul dedat subconştientului care tinde să scape boii-n porumb... Da, dar eu nu beau mult.... Mă rog, nu mai beau.  (Soneria la uşă.)

Scena 2

(Profu’, Nelu)

PROFU’: Intră, că-i deschis! (Vecinul Nelu, în pantaloni scurţi şi maiou.) Tu erai? Da un’ te duci, omule? Pleci la plajă?!

NELU: E cald, dom’ profesor. Cald al dracului... Aaa... noroc! Văd că aţi dat-o pe udeală...

PROFU’: Azi te-ai întors cam devreme?!

NELU: Nu mai era niciun client, dom’ profesor! Şi dacă nu era, de ce să mai stau la garaj?!

PROFU’: Ia-ţi din bar, vezi că-i sticla acolo... De fapt, cunoşti mai bine decât mine locaţia! (Nelu îşi face un şpriţ.)

NELU: Mie îmi place cu apă! (Ia loc pe canapaea, ciocneşte paharul cu Profu’.)

PROFU’: Păi, măi Nelule, dacă n-ar fi apa ce ne-am face noi?

NELU: Noi doi?!

PROFU’: Noi, omenirea, Nelule! Toată fauna planetei ăsteia... Şi fauna şi flora, căci toate sunt legate... interconectate. Nu se poate una fără alta.

NELU: Ba, se poate! Am auzit, la televizor, că şoarecii de casă nu beau apă...

PROFU’: „Mus musculus”... Şi-o iau din alimente, dacă acestea au umiditatea necesară, dacă nu... beau şi ei 3-4 mililitri pe zi.

NELU: Dă-i dracului dă... băzdâgănii!

PROFU’: Ştii, cu şoarecii ăştia...

NELU: Mus... musculos! Auzi, ce nume tâmpit?! Bâzdâgania aia!?

PROFU’: Voiam să spun că este un paradox... Mus-ul ăsta „musculos”, cum îi spui tu, deşi iubeşte curăţenia... (Nelu face grimasă.) Da, da, crede-mă! El este un vector extrem de periculos...

NELU: Eu sunt mecanic auto, dom’ profesor... Cutie de viteză, injecţie, cardan, chiulasă, bujii, alte alea... Vector?!...

PROFU’: Nelule... Uite, să presupunem că tu ai fost la femei...

NELU: Dar nu trebuie să presupunem... Eu chiar am fost. Am o prietenă din copilărie, am grijă de Fiat-ul ei şi de...

PROFU’: Deci, nu mai presupunem. După aia te mai duci şi la alta...

NELU: Ei, nu mai am 20 de ani! Da’, dacă găsesc mă duc, numai să nu afle nevastă-mea...

PROFU’: Era de exemplu. Dacă mai scoţi o vorbă te dau afară. (Nelu îşi acoperă gura cu palma.) Şi te tot duci, când la una când la alta... (Nelu fluieră a admiraţie.) Una dintre ele, la un moment dat, îţi transmite o boală sexuală...

NELU (se ridică o fracţiune de secundă): O omooor!

PROFU’: Dar tu nu ştii şi nu mergi la medic. După care îţi reiei periplul tău de Don Juan. (Nelu zâmbeşte.) Şi, încet-încet, ajungi să îmbolnăveşti şapte-opt femei...

NELU: 15-20...

PROFU’: Se cheamă că ai fost un vector... Un fel de transmiţător în serie care...

NELU: Vector de îmbolnăvire.

PROFU’: Bravo! Aceste rozătoare, şi nu numai ele, pot fi şi insecte, răspândesc  paraziţi, viruşi sau bacterii patogene... Şoarecii de casă...

NELU: Noroc! Pentru Mus musculus!

PROFU’: Cum să ciocnim pentru aşa ceva?!

NELU: Scuze!

PROFU’: Ei bine, şoarecii ăştia sunt purtători ai Virusului Hanta, ai Salmonellei şi ai Bolii Lyme...

NELU: Aoleu! Şi de asta am auzit la televizor... Săracu’... A fost actorul acela...

PROFU’: Şerban Ionescu.

NELU: Da! Bun actor! (Lasă să-i cadă câteva picături.) Dumnezeu să-l odihnească! (Beau amândoi în acelaşi timp.) Deci, vector poate fi oricine?

PROFU’: Exact! (Ia telecomanda şi deschide televizorul.)

NELU: Şi televizorul?

PROFU’: Televizorul!?!

NELU: Unele televiziuni transmit atâtea prostii... Dacă se ia!?

PROFU: Nelule... Nelule, pentru asta mai meriţi un pahar, mă!

NELU: Se cheamă că sunt un vector deştept.

PROFU’: Se cheamă, mă. Se cheamă. Şi ce noutăţi mai ai?

NELU: Eu, dom’ profesor? Se poate!?

PROFU’: Se poate, mă.

NELU: Uite, câte noutăţi aflai eu de la dumneavoastră. (Se ridică, merge la bar şi îşi umple paharul, rămânând pe loc.) De la nevastă-mea... ce să... Week-end-ul e cel mai greu: „Nelule, ai dus gunoiul?” „Dus!”; „Nelule, ai dat cu aspiratorul?” „Nţ”; „Şi când ai de gând să dai?” „Mâine!” „Mâine nu, că-i sărbătoare.” „Atunci, dau acum.” „Acum nu, că vine Georgeasca să-mi facă frecţie.”... Chestii academice, dom’ profesor. Şi tot aşa... Distracţie la maxim!

          Dar ia, să vezi, în timpul săptămânii, când vin acasă şi îi spun cât am făcut în ziua aia... Şpaga! Îi fac ochii precum elicea de la radiator... Turbo.

PROFU’: Ş-atunci...

NELU: Exact! Ş-atunci se mai miră unele de ce le înşală bărbaţii!

PROFU’: Nu-i numai asta. Eu cred că vina este împărţită, cu excepţiile de rigoare...

NELU: Multe, dom’ profesor. Uite, zău, când vin la dumneavoastră mă destind total. Vorbim fără să ridicăm tonul, schimbăm idei... Socializăm. Iar de la dumneavoastră am numai de învăţat...

          Poftim! Uite ştire! S-a îngălbenit ecranul. Breaking news! Ducesa Kate a intrat în travaliu... (Se închină.) Păi, asta ne intersează pe noi?! Să fie la ea acolo! Dar prin ce travaliu trece românul pe cine mai interesează?! La noi travaliul ţine din 1947 încoace... (Voce off: Neluuu...)

Nevastă-mea, dom’ profesor... Nici în mormânt nu scap de ea! (Dă paharul peste cap.)

Lung al dracului travaliul ăsta!

Heee... Eu... v-am salutat! O zi bună! (Iese.)

Scena 3

(Profu’)

PROFU’: Naştere uşoară! După inflexiunea din voce a nevesti-sii, cred că astăzi nu a fost mulţumită de cât a adus. E trist... E trist la ce ajunge să se rezume uneori o căsnicie! Ajungem să o cuantificăm în bunuri mobile şi imobile, în bani, în excursii exotice sau, chiar mai rău, în numărul de amante sau de amanţi... Ştiu, unii trăiesc după principiul: o viaţă am, ce-p... Ce-p... idioţenie! (Tastează pe mobil.)

          Salutare, Cici! Ce faci? Bine... Bravo! Ia zi, măi băiatule, când facem marea aia că m-am încins de tot şi ducesa nu mai naşte odată... Nu, n-am pisică! Aia era în „Pisicile aristocrate”, tembelule! Da! O ducesă-ducesă...  Spuneam şi eu aşa... Unde ziceai? În Grecia? 10 zile... Sună bine. La începutul lui septembrie, e ok. Pup-o pe Lori din partea mea! Bine, ne vedem la o bere în Centrul Vechi. Haide, pa! (Închide.)

          A-nnebunit toată lumea cu Centrul Vechi. (Se ridică, face câţiva paşi.) E de bonton... E! S-a umplut de gagici şi de fiţoşi. (Se reaşază pe canapea, îşi întinde picioarele pe măsuţă.) Dar mai mişto este să stai la o pensiune, să faci o scurtă drumeţie, să priveşti muntele, să adulmeci cetina... Să mânci o slană şi să dai pe gât o pălincuţă... Să te gâdile la limbuţă... Şi în bolta palatină, da! Ca la reclamă.

          Cool este şi-n Centrul Vechi, nu zic nu, dar n-aş putea ieşi zi de zi, frate! Însă, la munte aş sta toată viaţa... Şi să fie şi un lac în raza de acţiune. Linişteşte. Psihoterapie pentru spectrul tulburării de voinţă... Căci, uneori, voinţa... Pe mine, unul, mă încarcă. Mă motivează...  Lacul... Oglinda apei... Unduirea sălciilor...

Tresărind scânteie lacul
Şi se leagănă sub soare;
Eu, privindu-l din pădure,
Las aleanul să mă fure
Şi ascult de la răcoare
Pitpalacul.

Din izvoare şi din gârle
Apa sună somnoroasă;
Unde soarele pătrunde
Printre ramuri a ei unde,
Ea în valuri sperioase
Se azvârle.

Eminescu! Da, Eminescu! N-am uitat. Asta am spus-o la serbare, într-a patra: „Freamăt de codru”. La ultima strofă m-am încurcat... M-am bâlbâit, mai mare râsul. Dar poate că subconştientul a fost cel care refuza să termine acea strofă în care, practic, omuleţul din mine îşi lua la revedere de la natură... Poetul vorbeşte cu regret:

Ce frumos era în crânguri,
Când cu ea m-am prins tovarăş!
O poveste încântată
Care azi e-ntunecată...
De-unde eşti revino iarăşi,
Să fim singuri!

          Singur am rămas şi eu! Mă zbat să am o mie de activităţi: cursuri la două facultăţi, dau meditaţii, scriu, alerg în toate părţile şi... Şi când îmi adun gândurile... constat că sunt doar eu cu mine... Doare al dracului. (Sună mobilul.)      

          Da, vă rog! Cine? Despina? Despina... A, bună, Despina! Da, ce să fac... Acasă, da... Să treci... Să-mi aduci o carte?! Bine, treci! Astăzi? Eu stau în Piaţa Iancului... Asta ştiai, ok!  Numărul 10, bloc F 16, scara B... Faci 37 la interfon. Etajul patru. Da, apartament 37, uşa este deschisă în permanenţă, am vecini buni. În cât timp zici că... A-nchis?!

          O carte!? Aiurea! Am fost îndrumătorul ei de licenţă şi, mai mult ca sigur, vrea să mă cinstească. Toţi au acelaşi tertip: o carte. Dacă aş fi luat toate prezumtivele cărţi astăzi mă băteam cu Biblioteca Academiei. Zic şi eu... (Interfonul. Se ridică.) Da! (Voce off: Bună ziua! Sunt eu, Despina!)

          Ce iute-ai fost!? Urcă! (Voce subţiată.) „Sunt eu, Despina!” Cred că era în faţa blocului când m-a sunat... (Dă paharul peste cap şi-l aşază pe bar. Bătăi în uşă.)

          Scena 4

          (Profu’, Despina, Vocile 1 şi 2)

          Vocile înregistrate aparţin celor doi actori. Finalul fiecărei replici se va termina, întotdeauna, brusc, cu acel sunet strident de frânare, specific unui autoturism înainte de producerea unui accident.

PROFU’ (în picioare): Intră!

DESPINA (frumoasă, brunetă, blugi, tricou lung, rucasac în spate): Bună ziua, dom’ profesor! Iertaţi-mă că dau buzna, pe nepusă masă, dar eram în zonă şi...

PROFU’: Şi ce te-ai gândit!? Ia să-l sun pe dom’ profesor şi să-i spun că am o carte pentru „domnia sa”, când de fapt...

DESPINA: Ce înseamnă să fii un fin psiholog...

PROFU’: Şi psihoterapeut... nepracticant. Acum, doar profesor. Doamnişoara Despina... Despina?! Uite, în loc de bun venit, îţi spun că nu-mi place deloc numele tău. Iartă-mă că ţi-o spun! M-am abţinut toţi aceşti patru ani, dar acum că nu-mi mai eşti studentă... Nu ţi se potriveşte... Mai degrabă, despre asta e vorba. Ia loc! 

DESPINA (nu se aşază): Mda, poate. Nu mi l-am ales eu. Naşa...

PROFU’: Da, da, ştiu cum e cu onomastica la români. Dacă pe naşă o cheamă Cerasela, băiatul se va numi Cerasel şi aşa mai departe... O prostie!

DESPINA: Deşi, numele de Despina nu este unul banal... Bunăoară, soţia lui Neagoe Basarab s-a numit Miliţa Despina... Era fiică a unui înalt despot sârb, Brancovici...

PROFU’: Şi mai este un  satelit, interior al lui Neptun, numit aşa. Dar numele vine de la despot, da. Că tot aminteai. Asta este etimologia... Şi d-aia zic că nu ţi se potriveşte... Mai degrabă... (O măsoară lung.) Mai degrabă ţi s-ar potrivi... Cătălina. Da, Cătălina. Dar ia loc!

DESPINA(ia loc pe canapea, pune rucsacul la picioare): Puteţi să-mi spuneţi cum doriţi. Cătălina... e frumos!

PROFU’: Etimologia numelui nu este clară, dar sună tare frumos, mai ales în română: Cătălina! Iar ţie îţi vine... ca turnat!

DESPINA: În fine, v-am deranjat pentru că doream să vă mulţumesc foarte mult pentru sprijinul acordat... Fără dumneavoastră... lucrarea mea de licenţă...

PROFU’: Era de datoria mea! Am fost îndrumător şi...

DESPINA: Lăsaţi... alţii!... Şi, dacă tot eram în zonă, m-am gândit că v-ar făcea plăcere să vă dăruiesc o carte... „Inteligenţa emoţională”, a lui...

PROFU’: Daniel Goleman.

DESPINA: O aveţi?

PROFU’: Nu, chiar mi-o doream...

DESPINA (scoate din rucsac cartea împreună cu o cutie de whiskey, se ridică şi merge către Profu’): Şi mi-am spus că lângă o carte bună ar merge şi o... băutură fină. Nu vreau să vă supăraţi...

PROFU’: Stimulează inteligenţa emoţională! (Surâde.) Pentru că nu vreau la rândul tău să te superi... nu mă supăr. (Le ia şi merge la bar. Citeşte ce scrie pe cutie, aşază cutia pe blatul barului.) Bună marca asta. Single malt... Made in Scotland! Bună alegere. Deşi eu nu sunt un împătimit al spirtoaselor... Dar mai vine cineva, mai merg pe la vreun prieten... Sărut mâna. Cartea şi ea interesantă... (O ia, o întoarce pe cant, cu deschizătura foilor în jos şi răsfoieşte cartea. Din carte cade un plic.)

          Ia, uite! Cineva a uitat un plic aici şi poate îi trebuie! (Ridică plicul şi îl înmânează Despinei.) Vă rog, pe dumneavoastră, să căutaţi persoana căreia îi aparţine...

DESPINA(stânjenită): Daaa... Mă iertaţi! Nu ştiu cum a ajuns acolo!

PROFU’: Dacă dumneavoastră nu ştiţi, păi dar eu! Uite, gata, tu nu-mi mai eşti studentă, eu nu-ţi mai sunt profesor: tu, Despina, eu, Dodi. Simplu şi la obiect, da?

DESPINA (încurcată): Da, dar... Vă rog să mă scuzaţi pentru gestul cu...

PROFU’: Cartea? Despina, nu este un gest mai frumos pe lume, altul, decât acela de a dărui cuiva o carte! Apreciez gestul şi îţi mulţumesc! O s-o ţin ca amintire... Stai jos!

DESPINA (se aşază brusc): Eu... Lăsaţi!

VOCEA 1: Nu arată deloc rău! Acum şi fără ochelari... Parcă e şi mai frumoasă. Piept obraznic, ochi înstelaţi, buze senzuale...  

PROFU’: Ăăă... Spuneam că... (Priveşte în sus speriat.) Dodi. Eu... Uite, ca să trecem peste asta... Un pahar de suc de mandarine?

DESPINA: Da, da, chiar vă rog!

PROFU’: Hei, hei! Cum ne-a fost vorba?! Îţi dau cartea şi sticla înapoi... Dodi, te rog!

DESPINA: Da!

PROFU’: Of, of...

VOCEA 2: O să te ia de fraieră... Ca deobicei, spui şi faci numai prostii. Şi ce bine îi vine tricoul ăsta mulat... (Profu’ umple un pahar cu suc din frigider.)

PROFU’: Te uiţi la tricoul meu? E necălcat. Te rog să iei loc! (Îi înmânează paharul. Despina îl ia cu mâini tremurânde.) Ei, hai, domnişoară, ce naiba! Revino-ţi! Se mai întâmplă ca lumea să uite te miri ce prin cărţi sau prin alte lucruri... Au fost cazuri şi mai grave, de exemplu: o doamnă în vârstă s-a gândit să facă un gest caritabil şi i-a dat paltonul soţului unui om al străzii, iar soţul strânsese în timp, în căptuşeala paltonului, o mică avere, peste 100.000 de dolari... Noroc că asta s-a întâmplat la New York şi nu la noi.

DESPINA: Şi l-a mai găsit?

PROFU’: Nu ştiu, dar asta se întâmplă din cauza lipsei de comunicare şi a gradului de educaţie... Că tot ai învăţat despre asta în anul doi.

DESPINA: Bun sucul... Rece.

PROFU’: Bun, acum c-ai terminat, deşi, asta între noi fie vorba, puteai mai mult de 9,25... Ai fost unul dintre cei mai buni studenţi...

DESPINA: Nu-mi mai aduceţi aminte! (Profu’ îşi drege vocea.) Da, ştiu, dar mi-e greu...  

PROFU’: Acum, ce ai de gând?

VOCEA 2: Ce ai de gând?! O, Doamne, ce mult ţi-ai dori să-ţi odihneşti fruntea pe umărul lui...

PROFU’: Te întrebam ce ai de gând...

DESPINA: Da!... Ce am de gând?  În primul rând, mă înscriu la Master...

PROFU’: Altfel nici nu se putea!

DESPINA: Mi-aş dori să devin psihoterapeut. Cred că aş putea... Şi îmi şi place. Încă de pe băncile liceului visez la asta.

PROFU’: Pot să iau loc?

DESPINA: Vă rog... te rog! Doar sunteţi... E greu! Doar eşti la tine acasă!

PROFU’: Se poate şi mai bine!

Psihoterapia, draga mea, este una dintre cele mai frumoase ramuri ale psiholgiei, un domeniu interdisciplinar amplu. Psihoterapia, Despina, nu-i uşoară, necesită un consum energetic enorm pentru practician. Psihoterapia e un teritoriu extrem... extrem de vast, unde trebuie zi de zi să te pregăteşti, să fii cu un pas înaintea celorlalţi. O juxtapunere a psihologiei peste ştiinţa medicinei. În unele etape, chiar se întrepătrund adânc. Pentru asta trebuie să fii a dracului de bună... Ca să reuşeşti!

Acum e o modă... este în trend să faci psihologia!

Însă, la noi, ai grijă!, nu prea se câştigă din asta! Românii intră greu într-un cabinet. Mai este până să realizeze că dacă mergi la un psihoterapeut nu înseamnă că eşti dus cu capul, nu! Ci, este doar o modalitate... un mijloc ştiinţific, deliberat şi planificat, care ajută pacientul ca el singur să elimine unele simptome, tulburări mentale, stări de suferinţă psihosociale sau comportamentale disfuncţionale. Un tratament complet şi total nedureros.

DESPINA: Stabilim o relaţie cu pacientul... O relaţie interpersonală.

PROFU’: Corect! Cu scopul de a ajuta pacientul să-şi privească şi să realizeze adevăratele sale probleme de viaţă şi să treacă peste ele. Dar, cred că nu ai venit să discutăm despre asta...

DESPINA: M-aţi între... M-ai întrebat ce vreau să fac şi... (Bea suc.)

VOCEA 1: Şi ce mâini delicate! Cum stătea ea în aulă, în primul rând şi te privea... Te privea?! Sau doar era atentă la ce spuneai...

DESPINA: Şi, cum este în vacanţă?

PROFU’: Ce? În vacanţă! Da, în vacanţă... nu-i ca la şcoală.

DESPINA: O observaţie corectă.

PROFU’: Cum spunea cineva: iarna nu-i ca vara!

DESPINA: Nu e, da!

VOCEA 2: Şi aerul ăsta distrat al lui... îl prinde aşa de bine! La facultate era atât de sobru, iar acum... Acum îţi vine să-i sari în braţe...  

PROFU’: Toat lumea aşteaptă să nască!

DESPINA: Toată lumea naşte?! Adicăăă... Cine...  

PROFU’: La televizor. Nu vezi? Au chemat momâile alea, specializate în travaliu, să comenteze cum va naşte ducesa Kate.

DESPINA: A, ducesa Kate!... La televizor!? O să nască un copil. 

PROFU’: Corectă şi observaţia ta. Un bebeluş regal. Mai vrei un pahar?

DESPINA: Nu, vă mul... Îţi mulţumesc! Îmi vine greu după patru ani de...

PROFU’: De „domnie”! Da!

DESPINA: Eu... aş pleca! (Se ridică şi face câţiva paşi spre bar.)

PROFU’: Aşa repede?! Adică, sigur...

VOCEA 1: Boule! Ai 45 de ani, nu te comporta ca un adolescent mucos...

PROFU’: Eu, ca un adoles... (Priveşte în sus.) Scuze! Voiam să spun că... în psihoterapie se utilizează o gamă foarte largă de tehnici, dar, după cum spune şi Dafinoiu, „cel mai important element în psihoterapie, la ora actuală, este relaţia...”

VOCEA 2: Vorbeşte despre o relaţie?! Sau ţi se pare...

PROFU’: „...terapeutică, factor comun în toate orientările terapeutice.”

DESPINA: Aaa... Asta era relaţia! (Îşi pune micul rucsac pe bar şi plicul lângă el.)

PROFU’: Păi, da, pentru că în psihoterapie sunt cunoscute mai multe orientări: psihanaliza...

DESPINA: Care la rândul ei se împarte în cea de tip freudian, jungian şi aşa mai departe...

PROFU’: Psihoterapia adleriană...

DESPINA: Medicul Alfred Adler.

PROFU’: Non-directivă, comportamentală, cognitivă, transpersonală...

DESPINA: Stanislav şi Grof.

PROFU’: Dar iarăşi nu cred că ai venit, după absolvirea facultăţii, ca să iei parte la încă o prelegere, deşi văd că nu ţi-ai pierdut antrenamentul!?

DESPINA: V-am... Ţi-am spus că îmi place...

VOCEA 2: Îţi place din ce în ce mai mult! Şi cu părul ăsta al lui zbârlit... oare cum o arăta cu el ud... la duş... Broboane de apă care i se scurg molcom de pe fese...

DESPINA: De pe ce... (Priveşte speriată de jur-împrejur. Umblă în rucsac.)

PROFU’: De pe ce... ce? S-a întâmplat ceva, Despina?

DESPINA: Nu... Îmi căutam abonamentul RATB... Pe ce se bazează această ştiinţă a psihilogiei, în mare, ştim, dar niciodată nu vom şti totul... (Oftează.) Asta voiam să...

PROFU’: Aşa este. Din ce în ce avansăm, din aia ni se pare că ştim mai puţin. Niciodată nu ne vom cunoaşte limitele.

VOCERA 2: Şi nici nu-i aşa de în vărstă, are 45, tu 27...

PROFU: Ai dreptate. Şi, din curiozitate, ce vârstă spuneai că ai?

DESPINA: Doar v-am... ţi-am spus?! 27.

PROFU’: Nu, nu mi-ai spus! Şi de ce aşa de târziu la psihologie?  

DESPINA: Aici, este altă discuţie. Visul meu nu avea să se împlinească decât după ce, mai întâi, îndeplineam visul părinţilor: ASE-ul.

PROFU’: Uite, un subiect de studiu privitor la transmiterea tuturor angoaselor şi neîmplinirilor parentale în parcursul progeniturii. Ceea ce, în primă fază, nu este rău. Incipitul. După care apar complicaţiile structural psihologice...

DESPINA: Revolta interiorizată a copilului, care nu vrea să-şi supere părinţii, până la revolta extreriorizată care poate duce chiar la suicid.

PROFU’: Te rog, nu mai sta în picioare! Lasă rucsacul ăla şi ia loc pe undeva! Suicid? Da, pentru că fondul este deja afectat. Nu s-a detectat la timp pentru a merge la un...

DESPINA: Psihoterapeut. (Revine pe canapea. Profu’ se aşază lângă ea.)

PROFU’: Şi nu mai vrei un pahar?

VOCEA 1: Chiar este frumoasă! Abia acum îţi dai seama... Chiar...

DESPINA: Nu... a fost destul.

PROFU’: Chiar eşti... (Îşi drege vocea, cu ochii în tv.)

Uite că mai aflăm o ştire capitală pentru ţară: prinţul William este alături de ducesă.

DESPINA: Frumos! O iubeşte şi vrea să-i fie alături... Să o susţină.

PROFU’: Contează enorm. Îi leagă şi mai mult pe cei doi.

DESPINA: Numai să reziste. Să nu leşine de emoţie şi să nu mai ştie medicii pe cine să trateze...

PROFU’: A fost bună asta.

VOCEA 2: Este foarte important să ai pe cineva alături.. dom’ pro... Dodi! Dodi! Ce, ăsta e nume frumos?! Nu e! Dar îţi place...

DESPINA: Îmi place... Îmi place sucul de mandarine foarte mult... cel mai mult, dar trebuie să... mai am atâtea de făcut. Vă... Îţi mulţumesc că... Îţi mulţumesc pentru tot...

VOCEA 2: Asta a fost tot? Îţi iei adio?! Zi-i de o cafea! De o ieşire, de ceva... Zi-i!...

PROFU’: Poate ieşim la o cafea şi mai discutăm...

DESPINA: Asta spuneam şi eu... Adică, mă gândeam... Sigur, în limita timpului... O să mai plec şi acasă... la părinţi. Eu sunt din Brăila.

PROFU’: Frumos oraş. Idilic...  Panait Istrati, Bacalbaşa, Mihail Sebastian, Fănuş Neagu...

VOCEA 1: Terente... Zi-i şi de Terente!...

PROFU’: Şi... mulţi, mulţi alţii... (Fredonează cunoscuta piesă.) La noi la Brăila/ la tanti Elvira/Uşor se câştigă lira/Femeia munceşte/Bărbatul plăteşte/Ce bine-i la noi la Brăila...

          Iartă-mă, o melodie tâmpită...

DESPINA: Între legendă şi realitate. Asta este Brăila! Mai degrabă prozaică.

PROFU’: Dunărea...

DESPINA: Valurile Dunării...

PROFU’: Asta melodie! Vals celebru. Pe mine, peisajele lacustre mă inspiră şi mă vindecă. Apa este psihoterapeutul meu.

DESPINA: Da, Brăila a fost un oraş de poveste. Cosmpolit. În port, se vorbeau şapte-opt limbi şi nu se certau nici că sunt ortodocşi, musulmani, catolici, evrei, protestanţi ori ce mai erau ei acolo!

PROFU’: Şi se mai spune ceva: că fetele cele mai frumoase din ţară le afli la tot Brăila!

DESPINA: Poate! Sunt femei frumoase peste tot.

VOCEA 1: Da, dar tu eşti... Hei, profule, ce dracului faci? Ai grijă că ţi se aprind rău călcâiele...

PROFU’: Se aprind, da...

DESPINA: Poftim?

PROFU’: Spuneam că este aşa de cald că se aprind trotuarele.

DESPINA: Dom’ profesor... Dodi, eu am plecat. Numărul meu de telefon îl aveţi... Dacă... În fine, când ai timp...

VOCEA 1: În fiecare zi, dimineaţă, la prânz şi seara...

PROFU’: Seara... Într-o zi, găsim noi... Doar să fii în Bucureşti.

DESPINA: Nu, că nu stau mai mult de o zi-două la ai mei. Mi-am găsit un job în part-time, la o mare agenţie de turism...

PROFU’: Asta e bine de ştiut. Că tot vreau să plec cu gaşca la mare...

DESPINA: Vă fac reducere...

PROFU’: S-a marcat, să nu uiţi! Mulţumesc frumos pentru carte şi „uischeanu”! Îţi doresc baftă în tot ceea ce ţi-ai propus să realizezi! Mai vorbim, mai...

DESPINA: Şi dumneavoastră... Ţie... Mulţumesc! (Se ridică amândoi odată, îşi strâng mâinile... lung. Merge şi îşi ia rucsacul de la bar.)  Bună ziua... Dodi! (Iese.)

Scena 5

(Profu’, Vocea 1)

PROF’: Bună ziua...

VOCEA 1 (Profu’ se aşază pe canapea, priveşte la tv): Ai rămas ca prostul... Ce tâmpit eşti?! Maaaare! Uriaş. Daaa... Unul cât Casa Poporului. Tâmpitule!...

PROFU’: Da’ nu sunt tâmpit deloc! Uiţi că sunt profesor-doctor?! Sunt cadru universitar...

VOCEA 1: Şi, dacă eşti... (râs prelung), ce să zic?, ditamai cadrul universitar... asta înseamnă să nu ai inimă?! Sau aşa vă naşteţi voi, „cadrele”?! Fără suflet şi fără... fără, că m-ai enervat! Ş-apoi... Te uitai numai la ţâţele ei! Obsedatule!...

PROFU’: Cum să fiu obsedat?! Eu sunt psihoterapeut, nu pot avea un comportament deviant. Am o personalitate constantă. Am deplin control asupra acţiunilor mele.

VOCEA: Inima, dragule, p-aia n-o poţi controla!

PROFU’: Inima! (Se ridică, îşi mai toarnă un pahar.)

VOCEA 1: Bea, bea să uiţi! Lasă paharul! Fugi că naşte Kate!...

PROFU’ (se grăbeşte să vadă la tv): N-a născut! Ce glumă bună! Idiotule.

VOCEA 1: Vocea interioară, dom’ profesor universitar, este instinctul speciei. Nu ai cum să i te opui...

PROFU’: Ba da! Sunt unul dintre cei mai buni psihologi din ţară.

VOCEA 1: Boule! În momentele cruciale eu îţi transmit mesaje, eu nu te sfătuiesc...

PROFU’: Dar ce limbaj neacademic... „Boule”!?

VOCEA 1: Tâmpitule, îţi convine mai mult?! Eu vin cu mesajul, dar nu insist. Nu l-ai prins... pa şi pusi! Vocea interioară nu are studii. Ea este la fel pentru toţi, pentru toate categoriile sociale... Chiar şi pentru vecinul Nelu...

PROFU’: Ha! Nelu?! Ai fost tare aici!

VOCEA 1: Trebuie să-ţi foloseşti mai mult instinctul de conservare... Uite, şi am spus că nu dau sfaturi! Eu sunt răbdător, dar dacă îmi ies din pepeni fac urât...

PROFU’: Ei, nu spune!? Aveţi şi pepeni acolo?! Şi cum faci când ieşi dintre ei, mă rog?

VOCEA 1: Urlu... mocnit. Încerc să-ţi scurtcircuitez neuronii... Să demasc duplicitatea din tine... Dintre tine şi... tine.

PROFU’: Logic! Na, că acum încerci să fii şi filosof!

VOCEA 1: Ştii care este culmea?...

PROFU’: Uimeşte-mă!

VOCEA 1: Culmea este că persoanele care au un nivel de cultură ridicat, percep mai greu vocea interioară...

PROFU’: Mă jigneşti... Eu te percep poate prea bine.

VOCEA 1: Am spus: mai greu, nu deloc! Tembelule! Şi nu mă mai întrerupe!  Ţi-e mai greu pentru că tu foloseşti raţionalul în detrimentul simţului interior. Eşti prea plin de tine...

PROFU’: Aici, n-ai nimerit-o.

VOCEA 1: Bine, atunci, recunoaşte că îţi place Despina!

PROFU’: Trebuie să nască Despina... Asta... ducesa Kate. (Se ridică iritat.) Sper că nu aud voci şi că a fost doar vocea mea interioară... Că nu am înnebunit de atâta singurătate. (Soneria de la uşă.)

Scena 6

(Profu’, Nelu)

PROFU’: Despina?! Intră!

NELU: Tot eu sunt.

PROFU’: Bănuiam... I-aţi un pahar!

NELU: Gata, am scăpat, s-a culcat.

PROFU’: Aşa devreme!?  (Ia loc pe canapea.)

NELU: Doarme asta... Se trezeşte mâine dis de dimineaţă să plece la serviciu... Dar mi se pare că am auzit voci...

PROFU’: Deci şi tu auzi voci?! În tot timpul zilei sau numai seara?

NELU: Nu, dom’ profesor... D-aici, din apartament, vorbea cineva...

PROFU’: Naşte Kate!

NELU: Poate, dar nu era vocea ei! (Ia loc lângă Profu’.)

PROFU’: Măi, Nelule, tu... aşa, când eşti la o răscruce de drumuri...

NELU: Dacă nu e semafor, dau prioritate de dreapta.

PROFU’: Bine faci, căci altfel îţi iau ăştia permisul. Măi, Nelule, la o răscruce în viaţă, mă! Atunci... nu auzi aşa... ca o voce interioară care emite păreri, îţi atrage atenţia... Să te sprijine, să te...

NELU: Cum aşa, dom’ profesor?! Ce-s nebun? Doooaaamne fereşte! Sunt un om normal.

PROFU’: Nu, Nelule, că nu este nimic rău în asta. Se spune că toţi avem vocea asta interioară care ne şopteşte toată viaţa poate-poate o auzim şi vom ţine cont de părerile ei...

NELU: Dom’ profesor. Zău dac-am auzit-o vreodată! Da’ şi dac-o aud o fac de comandă... Păi, unde-a fost când m-am însurat, să-mi fi şoptit: nu, nu face asta, boule! Ia-o pe Mădălina, nu pe Clementina... Ia-o pe Mădălina! E? Unde-a fost?! Ia, acum, să nu mai vină deloc!

PROFU’: Nu depinde de noi. Dar o voce interioară, din asta... cică e bună la casa omului.

NELU: Ba, eu cred că un şpriţ e şi mai bun. Iar dacă bei două sticle ai parte de mai multe voci, nu numai de una...

          Stai, că a apărut aia cu părul sculat... Ştie asta toate, frate! Nu este emisiune să nu fie prezentă... Analista şi analiştii lu’ peşte.

PROFU’: Iau şi ei un ban. Ia fă tu pe barmanul şi mai pune-mi şi mie un pahar... poate, poate naşte ducesa... (Sună mobilul Prof’ului.)

          (Ton rece.) Da, vă rog! (Cu voce caldă.) Despina, da! Cum? (Merge la bar.) Într-adevăr, plicul este aici pe... dar cum o fi... În fine... da, te ascult. Da, da, da...  Mă suni înainte!... Da, nu plec nicăieri. Bine, mă suni. Pa, te pup! La revedere! (Închide.)

          O studentă de-a mea... Fostă.

NELU: Vocea interioară...

PROFU’: Nu, era o voce reală... din telefon. (Îşi reia locul.)

NELU: Nu, nu, voiam să vă spun că, dacă aş avea o voce interioară, aceasta mi-ar fi spus că nu vă este indiferentă domnişoara...

PROFU’: Cum aşa?

NELU: Simplu! Se simţea din tonul vocii. Nu-ţi trebuie multă şcoală pentru asta.

PROFU’: Aşa este! N-ai nevoie de cursuri de psihologie...

NELU (dă paharul peste cap): O cunoaşteţi de mult?

PROFU’ (cu ochii în tv): E la Clinica Sfânta Maria...

NELU: Domnişoara Despina?! Dar ce-a păţit?

PROFU’: Ducesa, Nelule! Uite, în faţa spitalului, unde va naşte, s-au adunat sute de oameni! În corturi... Cu steaguri. O ştiu de patru ani.

NELU: Pe ducesă?!  (Profu’ clatină negativ din cap.) În fine! Nouă, românilor, ne va fi greu să ne mai întoarcem la monarhie. S-a reuşit reprimarea acestei... S-a reuşit, ce mai! Dumneavoastră aţi putea să o spuneţi mai bine.

PROFU’: Nu ştiu ce să spun?! Nu aş putea să... Şi eu sunt ambiguu în ceea ce priveşte monarhia, nu ştiu dacă la noi ar mai prinde... Casa Regală e cam fără vlagă. Dar ştii ceva?, n-ar fi rău! Ar asigura liniştea între partidele aflate la guvernare, ar fi neutră. Poate am avea mai puţină bălăcăreală balcanică! Cel puţin, acesta este rolul pe care îl au acum casele regale din occident.

NELU: Başca afacerile şi alte organizaţii discrete sau secrete.

PROFU’: Măi, Nelule, mă uluieşti!?

NELU: De când stau pe lângă dumneavoastră, mă provocaţi...       

PROFU’: Bravo! Oricum, dacă se va naşte astăzi, în zodia Leului, va fi o zi specială, 22 este numărul cel mai puternic dintre toate numerele destinului. Nativul cu acest număr îşi va asuma responsabilităţile cu calm şi hotărâre...

NELU: Deci, 22 iulie este o zi specială?! Nevastă-mea... ce să ştie!?

PROFU’: Am citit câte ceva despre numerologie. Şi de ce n-ai ales-o pe Mădălina... Parcă aşa spuneai...

NELU: Clementina, m-a păcălit că e gravidă... N-a fost. La timpul ăla, eram cu amândouă. Pe Mădălina o cunosc de când lumea... Am copilărit împreună... Suntem suflete pereche. De Fiat-ul ei am grijă... Mă simt cu ea... Mă simt bine, dom’ profesor. Am greşit... Dar mi-e milă şi de Clementina. Ea ce vină are?! Deşi... m-a păcălit atunci. Dar nu pot să-i fac rău, are o vârstă... are probleme cu inima. Aş omorî-o!

PROFU’: Bravo, Nelule! Să nu faci rău, că este plină lumea de rău.

NELU: Ştiţi cum se spune: rău cu rău, da’ mai rău fără rău!? Dar sufleteşte sunt mai legat de Mădălina. La ea merg să mă simt iubit. Şi să iubesc. Omul cât trăieşte plăteşte. Oi fi fost blestemat să fiu aşa... cu curu-n două luntrii!?

PROFU’: Mda! Cine ştie?! Asta cu blestemul... uneori se verifică...

NELU: Dom’ profesor... eu am plecat! Vă mulţumesc pentru trataţie. Merg să mă uit pe Eurosport, o fi vreun meci, ceva...

PROFU’: Dar nu mi-ai spus, ce părere ai despre faptul că la Casa Regală din Londra se va naşte un nou vlăstar?! Al treilea în ordinea la tron...

NELU: Părerea mea contează?!  

PROFU’: Da!

NELU: Ei bine... (se ridică, face câţiva paşi, plin de importanţă) n-am nicio părere!

PROFU’: Am înţeles. Ok, te mai aştept şi altă dată.

NELU: Baftă cu... 

PROFU’: Aştept să nască ducesa... O să intru un pic şi pe facebook...

NELU: Daaa, că nu mai poţi să tragi un vânt fără facebook-u’ ăsta! Unii spun că e o reţea de socializare, dar, de fapt, eu cred că este o reţea şi un instrument de urmărire şi supraveghere...

PROFU’: Încă unul. Aşa este! Dar mă mai prostesc şi eu...

NELU: Ori, căutaţi vreuna... Aveţi grijă cu vectorii ăia! Că se ia! (Profu’ izbucneşte în râs.)

PROFU’: Tot felul de viruşi pe Internet, ai dreptate!

NELU: Să trăiţi, dom’ profesor! (Iese.)

Scena 7

(Profu’, Vocea 1)

PROFU’: Simplu şi la obiect. Şi nici nu-ţi trebuie multă carte.

          Ei, acum unde eşti?! Poftim! Că n-aud nimic!? Hei, vocea mea interioară...

A uitat plicul... În seara asta se întoarce. Eu ce fac? Cum voi proceda? Bine, o ştiu de patru ani, dar până la avea o relaţie... Hodoronc-tronc! Ce spun eu aici?! Poate doar mi se pare că nu-i sunt indiferent. Multe studente se îndrăgostesc de profesorii lor. E un fel de... sindromul Helsinki... Daaa... Şi eu, om bătrân... Mă rog, nu chiar atât de bătrân!

Unde eşti, scârnăvie? Pe unde zaci? Vii numai când vrei tu să-mi stârneşti cognitivul... Să o iau razna! Bezmeticule!

          Despina... Despina...  (Merge în faţa computerului.) Să vedem, are cont, ar fi imposibil să nu aibă! (Tastează.) Ia, fii atent câte Despina! N-o găsesc... Cine ştie, poate este sub un nickname... Uite, Kate n-a născut nici pe Net. Măi, dar ce travaliu are mititica! (Sună mobilul care rămăsese pe canapea. Se ridică, dar se împiedică de un scaun şi cade. Aleargă către telefon.)

          Da! da... eu sunt, nu... Am... M-am împiedicat când... Nu, nu este nimic grav! Da, Despina, sigur că poţi veni. Cum să am altceva mai bun de făcut? Doar ai fost studenta mea cea iubită... Vreau să spun: studenta mea cea silitoare. Da, asta am vrut să spun. Bine, te aştept la opt! Nu. Nu trebuie să iei nimic. Am de toate, altceva nu... Da, ok, te aştept! (Sare într-un picior, de câteva ori.)

VOCEA 1: Idiotule...

PROFU’: Ai revenit, marţafoiule!? Ce mă fac eu acum? Nu pot trece la pasul următor din prima zi...

VOCEA 1: Adică să faci o partidă de sex nebun?! Bunga-bunga!...

PROFU’: Nicio bunga-bunga! Cum poţi spune aşa ceva?!

VOCEA 1: Spun ce vreau! Spun ceea ce tu nu vrei să devoalezi din subliminal...

PROFU’: Eşti vocea mea interioară şi... credeam că mă cunoşti!

VOCEA 1: Te înşeli! Adevărul privit în faţă deranjează...

PROFU’: Nu m-am gândit la sex, ci doar dacă aş putea să o mângâi pe păr şi să-i sărut mâinile... Atât... Să-i simt mireasma părului...

VOCEA 1: Să mori de râs... Să mori de râs că te-ai gândit doar la atât?!...

PROFU’: Pe cuvântul meu! Nu vreau să grăbesc lucrurile. Am cinci ani de la un divorţ urât. Şi, în plus de asta, chiar nu este ceva de moment. Din primul semestru am observat-o şi de foarte multe ori m-am gândit la ea...

VOCEA 1: Duci lipsă şi vrei să faci sex! Sex, sex, sex...

PROFU’: Obsedatule!

VOCEA 1: Eu!? Te joci prea mult cu răbdarea mea. Bine, fii atent, poate te prind că te gândeşti la sex...

PROFU’: Nu vreau s-o pierd pe Despina... Cred că mă place, altfel... Tu ce părere ai?

VOCEA 1: Paaa...

PROFU’: Hei, unde pleci? Când am mai mare nevoie de tine... A plecat. E linişte! Ăsta nu ţine cu mine. Parcă n-ar fi vocea mea interioară?! Duşman dacă era...

VOCEA 1: Nu sunt duşmanul tău, dar învaţă să mă respecţi mai mult. Ai grijă de mine ca să-ţi fie ţie bine! 

PROFU’: Asta este o nouă matrice de abordare... Du-te dracului!

VOCEA 1: Şi nu mai înjura ce-ţi aparţine! Vezi dacă n-a născut Kate!

PROFU’: Kate, da! Nu dau nimic ăştia... Măi, dar ce travaliu are fata asta?! Dar dacă a născut şi nu vor să dea până nu se conving de starea mamei, de sănătatea copilului...

          Dar, parcă de Kate îmi arde mie acum! Vine Despina! Câte este? Oau, 7:30! Ce-ar fi să comand o pizza?! (Ia telefonul şi tastează.) Bună seara, aş vrea două pizza cu de toate şi cu extramozzarella şi două... Nu, mai bine patru, patru... Nu mai bine şase... Nu, că m-am hotărât. Rămân două pizza  mari şi şase beri mexicane. Fără, simple, vă rog! Oare şase... Dar dacă... Nu, domnişoară, gândeam... Cum să fiu îndrăgostit?! Nicun îndrăgostit! Cum vă permiteţi? Vă rog, comanda!  Da!  La 20:30 vreau să vină, nu mai devreme, nu mai târziu!... Da! Berile reci, sigur! Piaţa Iancului 10, bloc F 16... Da, eu sunt, mă aveţi în calculator... Sigur! Mulţumesc, domnişoară!

          Aşa, frate! Mâncare de burlac este! Bere de... bere este! Barul este plin... este. Avem şi fistic, şi alune... „este”! (Se amuză.) Şi fete... „este”! Va fi, mă rog!

I-auzi, frate, ce tupeu pe domnişoară! Să mă întrebe pe mine, ditamai profesorul şi pshihologul, dacă sunt...

Aoleu, n-am făcut duş... (Dispare în fugă.) 

Scena 8

(Profu’, Vocea 1, Despina, Vocea 2)

PROFU’(revine cu un prosop după gât şi cu o sticlă de parfum în mână, îşi din toarnă din conţinut şi îşi masează obrajii): Să miroasă bine băiatul. (Bătăi în uşă. Aruncă sticla şi prosopul după dulap.): Intră, e deschis. (O întâmpină cu braţele deschise.)

DESPINA: Bună seara! Mă scuzaţi...

PROFU’: Ssst!

DESPINA: Da! Mă scuzi, încă o dată, pentru chestia cu pliscul...  Cuuu... plicul! Dacă voiam nu-mi ieşea aşa de bine...

PROFU’ (zâmbeşte): Deci, a ieşit bine?

DESPINA: Nu, voiam să spun că nu am făcut-o intenţionat... Să uit plicul. Ce motiv aş fi avut!?

VOCEA 2: Mii şi mii de motive...

PROFU’: Dar mă bucur... deşi, m-aş fi bucurat să ştiu că a fost intenţionat.

DESPINA: Da?!

PROFU’: Da’ să nu mai stăm în picioare... Te rog! Ia loc pe canapea! Eu să iau loc pe fotoliu...

VIOCEA 2: S-a speriat micuţul... S-a schimbat de tricou şi miroase a after shave porospăt... Bun! Şi cum îi tremură buza de jos când zâmbeşte!? Feciorelnic...

PROFU’: Ai un zâmbet straniu, câteodată!

DESPINA: Feciorelnic... Da? Nu! Cine ştie?! Nu am exersat zâmbetul la oglindă.

PROFU’: Cel sincer vine din interior. Din inimă.

VOCEA 2: Din inimă, sigur...

DESPINA: Sigur.

PROFU’: M-am amuzat când am văzut plicul. A, să ţi-l dau să nu mai stea p-aici. Să nu facă picioare! (Se ridică, ia plicul şi rămâne cu el în mână.) Nu mai ai rucsacul... Şi acum... eşti într-o rochie... O rochie foarte frumoasă...

VOCEA 1: O rochie care lasă să se vadă forma sânilor, umerii goi, rotunjumea caldă a genunchilor, glezna fină...

PROFU’: Câte detalii... Câte detalii dau ăştia la teve despre travaliul ducesei Kate. Despre naşterea noului bebeluş regal.

VOCEA 2: Da, un bebe regal...

DESPINA: Un bebe regal... N-a născut încă? Dar ce se va întâmpla dacă va naşte gemeni? Care va fi ordinea la tron?

PROFU’: Se va face departajarea în minute... Un minut pentru un regat. Uite, am rămas cu plicul în mână. Poftim. (Ia plicul şi îl bagă în geantă.)

          Îţi place jazzul? Eu sunt mort după el.

VOCEA 2: Îţi place orice, numai să fii lângă el...

PROFU’: Scuze! Te-am întrebat dacă îţi place jazzul?

DESPINA: Da şi jazzul!

PROFU’: Ziceam... pentru atmosferă. Am boxe bune pe computer. (Se ridică şi merge la calculator.)

VOCEA 2: Nu este prea musculos, dar ţie nici nu-ţi plac „parizerii” legaţi cu sfoară. Sunt dizgraţioşi... Tunaţi cu steroizi anabolizanţi. Dodi... în schimb...

PROFU’: Ai spus ceva? (Se întoarce, ia loc pe canapea. Se aude muzica:  Norah Jones - Come away with me - 3:21.) E Norah Jones. O superbă voce şi o pianistă grozavă... Americancă.

DESPINA: Piesa este foarte soft... Caldă, merge la suflet... (Scurtă pauză. Se privesc pe furiş până la terminarea piesei.)

VOCEA 2: Come away with me...

VOCEA 1: Come away with me... (Cei doi privesc de jur împrejur jenaţi.)

PROFU’: Da, frumoasă voce...

DESPINA: A cui?! A, a Norei! Da, frumoasă, te unge...

PROFU’: Apropo! Îmi cer scuze, dar tot privindu-te, am uitat... Un pahar de vin demidulce... Unge!

DESPINA: Nu obişnuiesc, dar dacă e dulce...  

PROFU’: Că-i viaţa amară...

DESPINA: Neacceptarea... Calea către o atitudine negativistă...

PROFU’: Şi nici absenţa autocriticii, supraevaluarea... Dar cred că o luăm din nou pe cărările psihologiei...

DESPINA: Defect profesional...

PROFU’: Asta, încă e bine! Să nu facem o boală profesională.... Am un prieten, Cici, el  este psihiatru... Fac tot timpul mişto de el... Îi spun că psihiatrii, în timp, tind să se manifeste precum pacienţii lor... Încep să aibă simptome asemănătoare...

DESPINA: Aşa este?

PROFU’: Nu ştiu, aşa am auzit. Se poate întâmpla, mai ales la cei care tratează pacienţii cu comportament obsesiv-compulsiv... Au fost cazuri când medici psihiatri s-au spânzurat în spitale.  

DESPINA: Cine ştie ce motive or fi avut?! Dodi...

PROFU’: Mi-ai spus pe nume!!!

DESPINA: Spuneai ceva despre un vin dulce...

PROFU’: Ce tâmpit sunt! Sigur! (Merge la bar şi pregăteşte două pahare. Revine lângă Despina.) Poftim!

DESPINA: Cheers! (Ciocnesc. Profu’ ia loc pe canapea. Despina soarbe.) Bun, chiar e bun! Dom’...   Dodi, voiam de mult să te întreb, în anul doi, în semestrul doi, cu ce ţi-am greşit?

VOCEA 1: Voiai să o mai vezi odată, înainte să plece în vacanţă... Spune-i...

PROFU’: În anul... În semestrul doi?

DESPINA: Am venit în vară la restanţă

PROFU’: A, da! Te-am picat. Sincer acum, meritai un cinci spre şase...

DESPINA: Ş-atunci?

VOCEA 1: Păi, ce, tu erai de cinci?! Nu vezi cum arăţi? Calină, suavă, sexi...

DESPINA: Ş-atunci?

PROFU’: Ş-atunci, mi-am spus că poţi mai mult. Ai fost unul dintre cei mai buni studenţi din an... De ce să figureze o notă atât de mică în portofoliul tău?! N-ar fi fost păcat?

DESPINA: Doamne, şi cât te-am urât atunci...

PROFU’: Ş-acum?

VOCEA 2: Acum, l-ai muşca de buză... Să te răzbuni...

DESPINA: Acum?... A trecut! (Mai ia o gură de vin.)

PROFU’: Şi tu... cum îţi petreci ziua... aşa în general...

VOCEA 1: Ce dialog banal... Atâta poţi?!...

PROFU’: Atât...

DESPINA: Ce...

PROFU’: Nu, nimic!

DESPINA: În timpul zilei... la agenţia de turism... Seara mai stau pe calculator, la televizor sau ies cu colega de cameră prin oraş... Ne învârtim prin magazine, ca fetele.

VOCEA 1: Deci, nu are iubit... (Fredonează.) N-are iubit, n-are iubit...

VOCEA 2: Cum să-l întreb...

DESPINA: Tu, Dodi... Concret, ce face un profesor când nu este la catedră?

PROFU’: La două, te rog! Citesc, scriu... Mai nou, fac un studiu trăsnit despre cum primeşte românul ştirile despre urmaşii tronului britanic. Am un vecin, mecanic auto. El este subiectul meu.

DESPINA: Nu ştiam eu de ce eşti atât de atent la ştirile legate de ducesa Kate.

PROFU’: Bea, te rog! Mai am câteva sticle, nu-mi place să fiu luat pe nepregătite...

DESPINA: Are balta peşte, cum se spune.

PROFU’: Muncesc, Despina! Predau la două facultăţi, dau meditaţii, scriu la reviste de specialitate... Trag de îmi sar capacele. Dar ce păcat...

VOCEA 2: Că eşti singur... E clar, este singur... Ai apărut la momentul oportun...

PROFU’(se aude interfonul, voce off: pizza vă rog!): La momentul oportun... (Priveşte ceasul.) Am comandat câte o pizza... la mine, nu are cine să gătească...

VOCEA 2: Păi, eu ce-am spus? E singur băieţelul. Bine, nici tu nu ştii să faci mari lucruri în bucătărie... dar dragostea... (Soneria la uşă.)

PROFU’: Imediat. (Profu’ dispare în hol. Reapare cu cutiile de pizza şi cu baxul de bere.) Nu am ştiut cum îţi place! Am luat cu de toate... (Pune cutiile pe măsuţa din faţa canapelei, merge la bar şi aduce două farfurii şi şerveţele.) Te rog, serveşte-te! Şi...   nu mă mai privi ca pe un profesor... Am fost. Acum sunt un simplu bărbat. Unul... ca oricare altul...    

VOCEA 2: Ai vrea tu!  Dar nu eşti...

DESPINA: Dar nu trebuia! Am să gust puţin, să nu te supăr... Bună pizza!

VOCEA 1: Bună... Despina! Bună...

PROFU’: Mă bucur că eşti bună... Că pizza este bună! Corect aşa! Vin, mai vrei? Ok! Despina... De fapt, nu ştiu dacă e momentul, dar vreau să te întreb ceva...

VOCEA 1: Cum să o întrebi... Cum să... te întrebi cum să întrebi?! Fantastic! Eşti un geniu al prostiei... Da’ zi-i, prostule!...

PROFU’: Ce să zic?!

DESPINA: Pe mine mă întrebi?!

PROFU’: Uite, Despina, nu vreau să mă mai ascund faţă de tine...

VOCEA 1: Aşa te vreau! Bravo! Dă-i înainte! Bagă gaz!...

PROFU’: Să bag gaz!?

DESPINA: Gaz?!

PROFU’: Nu, nu. Scuze! Uite, vreau să-ţi demonstrez că sunt un bărbat care...

VOCEA 2: Nici nu-ţi făceai probleme. Ce-ar fi să se fălească băieţelul cu ce are în panatloni... Vai, ce-am putut să spun?! Vai, te-ai ruşinat! Cred că nu e momentul...

DESPINA: Poate că nu e momentul!

PROFU’: Nu este momentul?! Găseşti?

DESPINA: Nu mă lua în seamă! Negaţia a fost o eroare...

PROFU’: Voiam să îţi spun că, aşa cum stăteai tu, numai în primul rând, în aulă, la cursuri... Mi-aduc aminte... În prima zi de facultate ai venit cu o fustă ecosez prinsă (Despina îl priveşte cu uimire, cu bucata de pizza oprită pe buze) cu două ace de siguranţă mari, aurii... Şi bluza aceea turquoise... Mi-ai plăcut tare mult!

DESPINA: Fantastic! Să mă omori dacă îmi mai aduceam aminte cu ce... Cum ai ţinut tu minte fusta aceea...

PROFU’: Parcă numai fusta... Aveai părul legat în coadă şi zâmbeai atât de galeş... Încât, de multe ori, înghiţeam în sec... Mă concentram la maximum pentru a putea continua prelegerea...

DESPINA: Cum, Dodi, tu... în toţi anii aceştia... Şi de ce...

PROFU’: Cum să... Nu uita că eram proful tău. Cădeam într-o mare eroare... Puteam fi dat afară din învăţământ... Îmi place foarte mult ceea ce fac... Munca de dascăl... este ceva inefabil, ceva ce îţi dă satisfacţii extraordinare în timp, când îţi vezi foştii studenţi crescând, evoluând... Ne bucurăm în tăcere. În anonimat. Asta este faţa necuoscută a profesorilor...

DESPINA: Tu, Dodi... De atâta timp... În toată această perioadă... Şi cât de mult mi-aş fi dorit să aud măcar un cuvânt tandru sau... Ţi-ai reprimat... Iartă-mă... Patru ani...

PROFU’: Patru ani de travaliu sufletesc... Mda...  M-am retras în lumea mea... în marile poveşti dintre filele cărţilor... În întâlniri întâmplătoare...

DESPINA: Tu, unul dintre cei mai buni profesori de psihologie din ţară...           

PROFU’: Nu controlăm totul. Nu noi controlăm... Nu noi declanşăm acţiunile noastre. Ele ne sunt impuse... Ştiu, dar curajul... Poate că atunci când te vedeam... deveneam un pic angoasat! Curajul vine din lipsa angoasei... Acţiunile, şi ele...

Sigur, nu spun că destinul... ar fi prea simplist: spui destinul şi gata, s-a rezolvat. Dar acţiunile de tipul acesta nu sunt subsecvente gradului de cultură, ele există din cele mai vechi timpuri... şi sunt instinctuale. Şi la oameni şi în natură. De unde ştie furnica să clădească acel muşuroi senzaţional sau albina, gâza asta fantastică, acea arhitectură dusă la perfecţiune... E înscris în codul lor genetic. Puiul care caută mamelonul deşi nu-l vede şi nu l-a ştiut până atunci...

DESPINA: Sunt aici, Dodi! Acum sunt aici! M-ai găsit.

PROFU’(se aruncă la picioarele ei, îi ia mâinile): Şi cât de mult mi-am dorit să ating mâinile acestea! Să le acopăr cu sărutări... (Îşi apropie mâinile Despinei de obrazul său, le sărută lung.) Să le sărut o viaţă-ntreagă.

DESPINA: Oare cum am putut să pierdem patru ani... Patru ani...

PROFU’: Convenţiile sociale... Cutumele... Normele interne şi obligaţiile fişei postului... Poate am fi riscat prea mult. Mai ales eu... Legea: îţi eram un fel de tutore... Ş-apoi...

DESPINA: Ş-apoi, dacă ai şti câţi profesori s-au cuplat cu colege de-ale mele?!

PROFU’: Da, dar la mine nu era vorba despre o simplă cuplare! Ce urât sună?! La mine era mult mai mult de atât. Şi, pe zi ce trecea, fără să fi făcut o fixaţie, erai singura femeie pe care mi-aş fi dorit să o am lângă mine...

DESPINA: Şi cu toate acestea... Conştiinţa!... Şi acum... o mai doreşti?

PROFU’: Acum, nu mai doresc să o las să-mi scape! Dacă aş putea... te-aş lega cu un lanţ de mine...

VOCEA 2 (autoritar): Du-te şi adu lanţul... Adu lanţul acum!...

DESPINA: Este lanţul acela...

VOCEA 1: Lanţul de iubire! Spune-i, prostule...

PROFU’: Na, că spun! Da, e lanţul de iubire! O verigă tu, o verigă eu... fără cele două verigi... lanţul s-ar frânge. (Dodi, vine lângă Despina pe canapea fără să-i dea drumul la mâini.)

VOCEA 1: Ei, asta mi-a plăcut!... „O verigă tu, o verigă eu”... Poate te apuci şi de poezie!... (Ton specific „fiţoaselor”.) La naiba, fatăăă!...

DESPINA: Dacă ai şti, Dodi, în câte nopţi m-am culcat cu tine în gând... Udam perna de lacrimi, de dor...

VOCEA 1: Şi tu făceai buna-bunga singur în baie!...

PROFU’: Hei! (Priveşte în sus intrigat.) Ei, cum aşa... Măcar, să-mi fi scris, să-mi fi...

DESPINA: Curajul... Poate şi teama de a fi respinsă... Da, sunt un pic orgolioasă! M-ar fi rănit iremediabil...

PROFU’: Un eşec nu trebuie să-ţi frângă aripile. Ba, dimpotrivă, el trebuie să te încarce, să te determine să lupţi şi mai tare. Nu trebuie să căutăm o scuză în destin... De fapt, eu asta cred că este destinul: o scuză. Orice neîmplinire o aruncăm în cârca destinului...

DESPINA: Sau: aşa a vrut soarta.

PROFU’: Exact! Din indolenţă... E mai uşor. Destinului nu i ne putem opune. Nimic mai greşit. Se poate corecta, voinţă să fie!  

DESPINA: Dodi, eu, de fapt, ţi-am scris...

PROFU’: Da!? Păi, n-am primit nimic!

DESPINA: Plicul acela din carte... Nuuu...

PROFU’: Cum, nu erau bani?

DESPINA: N-aş fi putut să te jignesc. Ştiam că nu primeşti! În plicul acela... (Se întoarce de tot cu faţa către el, îi ia mâinile într-ale sale.) Nu ştiam ce se va întâmpla... Nu credam că... Era o scrisoare de adio... În şase pagini.

PROFU’: O scrisoare de... adio?

DESPINA: Da! În care expuneam, pe scurt, tot ce am simţit în anii aceştia. Cât de mult m-a durut că tu nu ai văzut zbaterile mele, cât de mult am încercat să fiu lângă tine, în preajma ta. Am fost la toate cursurile de vară, la seminarii, la opţionale... Am scris foarte multe acolo....

PROFU’: Dă-mi scrisoarea!

DESPINA: Ea nu mai există!

PROFU’: O ai în geantă.

DESPINA: Ea însemna despărţirea noastră. Asta vrei?

PROFU’: Scuze! O uşoară tulburare de personalitate narcisistică ...

DESPINA: Şi mai vreau să-ţi spun ceva...

PROFU’: Te cred şi eu, de patru ani suntem... nevorbiţi! Avem atâtea să ne spunem!

DESPINA: Este ceva mai sensibil... Înainte de a fi împreună...

PROFU’: Da?! Îţi doreşti să fim împreună? Să formăm un cuplu...

DESPINA: Prostuţule...

PROFU’: Îmi mai spune cineva aşa! Ba chiar mai rău, dacă mă gândesc bine.

VOCEA 1: Tembel, idiot, cretin... Şi ce, nu-i aşa?!...

DESPINA: Trebuie să ştii mai multe despre mine...

PROFU’: Tot ce ştiu este că nu vreau să te pierd şi că doresc să-mi fii alături toată viaţa. Uite că ţi-am făcut şi o declaraţie!

DESPINA (îi prinde bărbia şi îl sărută pe obraz): Parcă visez şi nu aş dori ca visul să se mai termine, de aceea trebuie să-ţi spun! Este o probă pentru noi. Trebuie, înţelegi?

VOCEA 1: Înţelegi, boule?...

PROFU’: Fără, te rog!

DESPINA: Fără ce?

PROFU’: Nu, nimic! Continuă!

DESPINA: Tatăl meu...

PROFU’: E bolnav?!

DESPINA: Slavă Domnului, nu! Tatăl meu...

PROFU’: Tatăl tău e preşedintele României. Eşti copilul lui din flori... şi nu ştii cum...

DESPINA (se amuză copios): Ce tembel eşti?! Şi cât de mult îmi placi! Tatăl meu este... rrom! (Lasă capul în pământ.)

PROFU’ (se ridică şi începe să se plimbe agitat): Păi, asta schimbă total datele problemei...

ESPINA (cu voce tremurândă): Da?... Mi-am închipuit eu...

PROFU’: Deja este altceva. Pfaaa... Nu mă aşteptam la asta! Eu, sincer acum, am crezut că tată tău este... coniac. Bine, îmi place şi romul... cubanez, cel de şapte ani... (Se întoarce la Despina, o ia de umeri, o ridică de pe canapea şi o strânge în braţe.)

          Cum ai putut crede, tu, copilul meu drag, că asta ar putea fi o piedică în calea iubirii!? Ce importanţă are acest lucru?! Pe ce lume trăieşti?! Mileniul trei. Heeei!...

DESPINA: Iartă-mă! Am crezut că... Ştii cum sunt unii oameni!

PROFU’: Ce-ai învăţat tu în toţi anii aceştia?! Aveam pretenţii, Despina!... Nu, dar nu ţi se potriveşte deloc numele ăsta...

DESPINA: Mi-a fost teamă să nu... Voiam să ştii despre tata că este ţigan... Ştii, este...

PROFU’: O mare tâmpenie! Cum eu nu sunt de acord cu denumirea de rrom! Ţigan, frate! Au o istorie tristă, au un bagaj cultural senzaţional! În lumea noastră, bunăoară, cu ce este mai presus un român neţigan, un american neţigan sau un francez neţigan faţă de un cercetător ţigan care le dă clasă la toţi cei enumeraţi?!

DESPINA: Da, dar vezi că se întâmplă atâtea...

PROFU’: Vina este împărţită, dar cea mai mare este cea a societăţii care nu a făcut programe de integrare, care i-a izolat şi chiar înrăit, în unele situaţii.

          Nu mă interesează ce etnie are omul cultivat, educat sau civilizat.

DESPINA: Ei, aici ar mai fi unele probleme...

PROFU’: Dar tot societatea, guvernele, noi, oamenii... Doamne, de când îmi doream să ţin în braţe o ţigancă!

DESPINA: Pe bune? Ce nebun eşti!? (Îl sărută din nou pe obraz.) Dacă ai putea să-mi dai drumul, pentru că s-ar putea ca în curând să ai în braţe o ţigancă leşinată.

PROFU’: Scuze! (Cei doi îşi reiau locul pe canapea.) Mai ia pizza! Am alune, fistic...

DESPINA: Nu mai pot! Am fluturi în stomac...

PROFU’: La mine zboară şi ficatul, şi pancreasul... e o nebunie totală! Rinichii  au urcat pe esofag... (Scurtă pauză, cei doi se privesc şi se ţin de mâini.)

VOCEA 1: Îţi vine să o iei în braţe şi să o duci în dormitor... Dar conştiinţa nu şi nu...

PROFU’: Ba da!

VOCEA 1: Şi spuneai că nu te gândeşti la sex... La voi, la bărbaţi, dragostea trece, mai întâi, prin pantaloni, frate...

PROFU’: Nu-i adevărat!

DESPINA: Ce nu-i adevărat?

PROFU’: Nu-i adevărat că sunt din piatră. Te iubesc... Cătălina! Dă-mi voie să-ţi spun Cătălina. Pentru tot restul vieţii: Cătălina!

VOCEA 1: Este prima dată după 20 de ani când spui asta?! I-ai spus că o iubeşti...

DESPINA: Mi-ai spus că mă iubeşti?! Mă iubeşti?

VOCEA 1: Acum, te întreabă ea. De parcă ar fi surdă! Dar ştii cum e?, trebuie să repeţi!... Scuz-o, îndrăgostiţii devin un pic autişti...

PROFU’: Da, îţi repet: te iubesc! Te iubesc nu doar cu inima, ci şi cu mintea.

VOCEA 1: E clar: s-a copt!  Nu, că minte aveai...

DESPINA: Aş vrea să mai ştii ceva...

VOCEA 1: Mă-sa... Zi-i de mă-sa...

PROFU’: Maică-ta... Nici ea nu este româncă!? Normal, Brăila...

DESPINA(izbucneşte în râs): Nu, nu ea este... încă una şatenă, cu ochii albaştri şi naţionalistă, pe deasupra. Nu, dragule! Dar părinţii mei, în special tata, m-au crescut într-un anumit spirit...

VOCEA 1: Aşa?...

PROFU’: Aşa?...

DESPINA: Mai ales la ţigani, fetele... Până în ziua nunţii, ele nu...

PROFU’: Ce nu?

VOCEA 1: Nu, că idiot mai mare decât tine n-am văzut?! Fata nu...

VOCEA 2: Cum să-i spui că... nu...

DESPINA: Nu am cunoscut şi dragostea... carnală.

VOCEA 1: Ta-na-naaa... Na-ţi-o ruptă că ţi-am dres-o! Acuma să te văd, băiete!...

PROFU’ (se ridică, paşi înainte şi înapoi): E o situaţie... E! E că este... Cum să spun?! Ai 27 de ani, totuşi...

DESPINA: Totuşi...

VOCEA 1: Este că te-a încuiat?...

PROFU’: Da! (Priveşte în gol către tv.)

VOCEA 1: Ia să fac eu acum pe psihologul: oare nu este vorba despre acea inteligenţă emoţională. Ă? Elementul motivator care este declanşat de coach-ul interior. Nu ăsta trebuie să-ţi determine deciziile.

          Şi ţie ce-ţi spune coach-ul ăsta? Unde este el acum? Pe cine antrenează? O fi în Champions League?! Sau tot eu trebuie să fiu şi...

PROFU’: Ce chestie cu coach-ul ăsta!

          Zece ore de travaliu...

VOCEA 2: Zece ore?! Cum să dureze zece ore?! Chiar dacă eşti virgină şi ai 27 de ani, dar zece ore?! Haida, de! De ce să-i ia atât de mult?...

DESPINA: Zece ore?! Totuşi...

PROFU’: Gata! A născut! Uite, s-a anunţat chiar acum! (O ia de mâini, o ridică şi începe să se învârtească în loc.)

VOCEA 1: N-am spus eu că eşti tâmpit?! Am spus! Păi, ce zice ea şi ce-i răspunzi tu?! Doamne, bărbaţii ăştia...

PROFU’: De bucurie. De emoţie... De fapt, nu ştiu cum să-mi escamotez bucuria că sunt alături de tine. Că vei fi...

Are un băiat. S-a născut la 4:24, ora Marii Britanii, ora 6:24 la noi. 3.8 kg...

DESPINA: Grăsuţ, micuţul! Să le trăiască!

PROFU’: Ce-o să se bucure mama...

DESPINA: E monarhistă?!

PROFU’: Nu, mâine, când i te voi prezenta!

DESPINA: Să mă prezinţi... Nu e prea devreme... Aşaa... din prima zi?! Să mai lăsăm să... Şi dacă... mai ales când o afla despre tata...

PROFU’: Mama este o tip bestială. N-ai grijă, nu înghite prostii din astea. A fost actriţă şi are mintea descuiată. Te va îndrăgi din prima. Mai ales că are şi ea o grijă: să nu plece „dincolo” fără să mă vadă însurat şi cu...

DESPINA: Păi... te-ai însurat?!

VOCEA 1: Idiotule! Când ai cerut-o?...

PROFU’: Era inclus.

VOCEA 2: Doi în unu! Şi acum...

PROFU’: Ia, uite ce repede trece timpul lângă omul drag! E trecut de 11... Îţi chem un taxi, dacă...

VOCEA 2: Cum să pleci? Ai 27 de ani! Nu, fată, bate fierul cât e cald... Mai ales, că, uită-te la „ginşii” lui... I s-a umflat... inima-n piept... Vorba lui Alexandri:

Şi nu-i era, zău, nimănui

În piept inima rece.

Voioşi ca şoimul cel uşor

Ce zboară de pe munte,

Aveam chiar pene la picior,

Ş-aveam şi pene-n frunte...

DESPINA: În „frunte”, înţeleg! (Nu-şi găseşte locul, se apropie de bibliotecă.)

          Ia, uite, mai ai cartea pe care ţi-am dăruit-o... În cinci exemplare!?

PROFU’: Ca să vezi cât de mult mă iubesc foştii studenţi!

DESPINA: N-am fost prea inspirată dacă şi alţii... Auzi, Dodi...

PROFU’: Aud şi... şi văd!

VOCEA 1: Vezi tu pe dracu’...

DESPINA: Dodi... Iubitule...

PROFU’: Da, Cătălina!

DESPINA: Nu ai cumva... vreo pijama în plus?! Una mai de vară, că e cald...

VOCEA 2: Păi, şi spiritul ăla... În fine, una mai de vară, da!... Fără sutien şi bikinei...

DESPINA: Fără sutien şi... Scuze, era o prostie!

PROFU’: Mişto gluma cu sutienul. Dar chiar nu port. Se găseşte o pijama... dacă tu... Tu, Cătălina...

VOCEA 2: Păi, săracul, aşteaptă şi el... Vorba aia, el om la 45 de ani şi ţi-a spus că te iubeşte, iar tu...

DESPINA: Şi eu te iubesc! De patru ani, cu disperare! (Profu’o sărută prelung,  merge la calculator şi pune muzică: Norah Jones)

PROFU’: Un fond muzical adecvat cu starea noastră...

VOCEA 1: Trebuie să tragi aer în piept.... (Profu’ trage aer în piept.) Şi să-ţi armonizezi sentimentele şi senzaţiile corporale pe care le ai acum cu ceea ce este mai important în prezent... Ce-i de făcut? Păi, ce este?...

VOCEA 2: Păi, ce este? Fluturii din stomac...

VOCEA 1: Şi nu te gâdilă bine la limbuţă?...

VOCEA 2: Şi în bolta palatină!...

VOCEA 1: Gustă dragostea, idiotule...

VOCEA 2: Cu fainoşag!...

VOCEA 1: A sosit momentul... Eşti gata...

VOCEA 2: Eşti gata!...

PROFU’ şi DESPINA: Suntem gata?! (Se privesc amuzaţi. Profu’ o ia în braţe – pe sus – şi se îndreaptă către uşa de interior. Ies.)  

VOCEA 1: Şi acum?...

VOCEA 2: Noi doi, ce facem?...

VOCEA 1: Ce-ar fi să... luăm o pauză!

VOCEA 2: Să-i lăsăm să mai respire...

VOCEA 1: Ei! Ce-ai spune de o terapie Gestalt?...  Este teoria minţii şi a creierului care propune principiul operaţional al creierului ca holistic... Şi nu te mai uita cruciş la mine! Reiau: ...paralel şi analog, cu tendinţe de auto-organizare...

VOCEA 2: E clar, tot femeile... Dacă nu eram eu cu fainoşagu’ meu...

VOCEA 1: Mai sunt şi voci interioare introvertite...

VOCEA 2: Eşti un paradox al pleonasmului... Lasă-mă cu bazaconiile! Zi, cum facem? Vin eu la tine sau... vin eu la tine?!... Ă?

VOCEA 1: Bunga-bunga?...

VOCEA 2: Obsedatule... (Se deschide uşa, în deschizătură apar cei doi, cu umerii goi, acoperiţi superficial de câte un cearceaf.)

DESPINA şi PROFU’: Gata! Prea multă conştiinţă strică... (Se retrag. Moment în care se aude un zgomot prelung de frâne şi impactul puternic dintre două maşini...)  

Nora Jones - Come a way with me... Sunetul creşte...

C o r t i n a