SCRUMIERA PENTRU MÂNA STÂNGĂ

                                                                                             de Ion Bogdan MARTIN

Seara de poveste.

Ninge fără şir.

Târziul parcă nu se mai opreşte.

Iubita mea – distinsă, iubita mea –

ţine cu mâna dreaptă ţigara

aprinsă.

Priveşte, prin ochiul albastru de geam,

absent priveşte...

misterioasă,

aproape lascivă...

îşi scutură scrumul,

îl scutură calm,

cu gestul banal al corpului obişnuit să se-ntindă,

pe covor,

covorul cenuşiu cu motive roşii

zoomorfe.

Dar ea este atâta de frumoasă!

E-atât de frumoasă...

şi uit

ceaţa care inundă noaptea,

ceaţa care evadează pe fereastra

deschisă.

Pe umărul plutind în valuri

– valuri mişcătoare de păr înnoptat –

aşez tributul,

sărutul meu supus,

sărutul meu premeditat,

sărutul 

datorat obrazului fardat

şi gurii ei distinse.

Din ochii – fructe de ienupăr –

din ochii dulci mă-nvăluie

o rugăciune...

şi iert ţigara

ce-mi sufocă-n negura adâncă

iarna mea de vis,

noaptea de poveste,

târziul fără de sfârşit...

Dar ea este atâta de frumoasă!

E-atât de frumoasă...

şi nu mai vreau decât să mă cufund

în mrejele acestui trup distins

învăluit în umbre...

Ţigara îşi porneşte iar dansul ei

ciudat

cu zborul inversat

către covor...

şi cu parfum de ape tulburi...

Ce mult mă doare noaptea

aşternută pe ochiul albastru de geam,

inocent şi plin de dorinţi...

Ce mult mă răneşte

acest romantism

desuet,

inutil,

aşezat de-a curmezişul

între,

între amorul meu  noptatic

şi-acest covor

îmbibat de scrumul ce-a dansat

pe întuneric...