Casa Vernescu din Micul Paris

Micul Paris

de i b martin


Calea Victoriei.
Doi tineri, el şi ea, îmbrăcaţi în ţinută de epocă. Domnişoara poartă o rochie amplă, brodată cu dantelă albă, mănuşi albe, pălărie cu dantelă şi umbrelă, îşi face “corent” cu un evantai, domnul este în frac, are baston, mănuşi albe, poartă pălărie înaltă şi “musteaţă”. Intră în curtea Casei Vernescu, se aşază la o masă albă, din fier forjat. Atmosferă idilică.

EL(vorbeşte graseiat): Domnişoară Lisaveta…
EA(răspunde ruşinată): Da, domnule Filip.
EL (îi ia mâna stângă în mâinile sale, o priveşte în ochi): Domnişoară, catadixiţi, prin vrerea şi pronia cerească şi prin consimţământul sfânt al familiilor noastre, a-mi deveni pe veci consoartă?
EA(coboară privirea): Domnule Filip… Domnule Filip, dar inima mea v-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziţi cum ea bate şi numele vă chiamă!?
EL: Aşadar?
EA: Da, consimţ a vă fi consoartă pe veci.
EL(îi sărută mâinile, zâmbeşte satisfăcut, cu efuziune): Domnişoară Lisaveta, ca semn al preţuirii şi dragostii ce vi-o port, voiesc a vă dărui acest mic palat. (Arată cu mâna spre casă) Această frumoasă casă este, de astăzi, a domniei voastre! Aici vor creşte pruncuţii noştri şi va înflori iubirea noastră, întru îndelunga fericire a neamului nost!
EA(Oftează): Oh, Domnule Filip…

Mă uit la casă, îmi întorc din nou privirea către masa unde cei doi… Dar scaunele sunt goale.

M-am întors în prezent.
Calea Victoria: maşini, oameni, zgomot asurzitor: secolul XXI.


CASA VERNESCU


Casa Vernescu, cum este cunoscută astăzi, s-a numit la început Casa Lenş. Această clădire a fost construită, în stilul eclectic pe care arhitecţii francezi au reuşit să-l impună într-o serie de ţări europene, la acea vreme. Edificiul are două nivele - parter şi etaj -, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică.
Potrivit mărturiilor epocii, această construcţie a fost una dintre cele mai de şic din Bucureştii primului sfert de veac XIX.

Casa Vernescu, istorie şi tradiţie…
Urcarea din nou pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Racoviţă - fiu al lui Mihai Racoviţă -, s-a făcut, întocmai ca şi în cazul tatălui său, cu ajutorul grecilor, care i-au fost aliaţi şi tovarăşi la domnie. Însă cea de-a doua sa domnie nu avea să dureze prea mult, doar din 9 martie 1763 şi până la 8 februarie 1764, în principal din cauza birurilor apăsătoare ale nesătulului domnitor şi a abuzurilor acoliţilor săi greci. Ca un amănunt picant, Constantin Racoviţă, gurmand notoriu printre supuşii săi, a murit la Bucureşti, în anul 1764, din cauza unui ospăţ mult prea îmbelşugat. Se vede treaba că birurile grele nu i-au căzut bine la stomac!

Dar să mă întorc din scurtul meu excurs istoric la Casa Lenş - Vernescu, în anul 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviţă. Contele Jean-Baptiste Linche se îndrăgosteşte iremediabil de o frumoasă româncă, de viţă nobilă şi ea, cu care se căsătoreşte si cu care are un fiu, Filip. Cu timpul numele franţuzesc Linche dispare luându-i locul neaoşul românesc Lenş, scris cum se aude, şi, chiar mai mult decât atât, Filip Lenş, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăşte în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoşoaiei.

Filip Lenş, căruia i s-a mai spus în epocă şi Lenciu, mare logofăt al dreptăţii la acele timpuri şi mai apoi mare vistiernic al ţării Româneşti, se căsatoreşte cu Lisaveta Balotescu-Cărpinişanu şi îi oferă această casă ca dar de nuntă. Lucru care a făcut mare vâlvă la acea vreme în rândul familiilor cu fete de măritat. După incendiul din 1822, care a devastat o mare parte din palat, Filip reface clădirea transformand-o în cea mai
frumoasă casă bucureşteană a vremii.

Filip Lenş moare în 1853, în anul când începe razboiul Crimeei, perioadă în care casa găzduieste, pe rând, Colegiul Militar, Ministerul de Răzbel şi Statul Major al armatei ruseşti. Vreme în care chiar contele Lev Tolstoi, marele scriitor rus, autor al unora dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale, vizitează, pare-se, această casă. Clădirea are parte din nou de un incendiu, în 1882, iar în 1886 moştenitorii lui Filip Lenş hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis şi Gună Vernescu, bucureştean get-beget, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. (n. 1 iulie 1829, Bucureşti – d. 3 iulie 1900, Bucureşti)

La 24 mai 1875, George Vernescu, alături de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Anastase Stolojan ş.a. puneau bazele Partidului Naţional Liberal printr-un program publicat apoi la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber“
George Vernescu a deţinut, în Cabinetul din 1876, portofoliul Ministerului de Interne, alături de Mihail Kogălniceanu, titularul portofoliului Afacerilor Străine şi de I. C. Brătianu la Finanţe.
În luna a noua a anului 1878, în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului a proclamat independenţa ca expresie a dorintei întregului popor; a doua zi, pe 10 mai, hotărârea Camerelor Legiuitoare a fost sancţionată de către domnitorul Carol şi astfel, Europa a fost pusă de către români, în faţa faptului împlinit. La 11 mai 1877 guvernul român anulează tributul către Turcia, în valoare de 914.000 lei, sumă ce va fi pusă imediat la dispoziţia Ministerului de Război.
Pe acest fond, George Vernescu este însărcinat de domnitorul Carol I cu formarea unui nou guvern, dar rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor liberalilor şi a opoziţiei conservatoare.
În 1884 se întemeiază Partidul Liberal-Conservator prin unirea unei aripi liberale conduse de Gheorghe Vernescu cu Partidul Conservator condus de Lascăr Catargiu. Printre funcţiile politico-administrative deţinute de George Vernescu se mai numară: ministru al Justiţiei, Cultelor si Instrucţiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 - 19 ianuarie 1877), ministru Justitiei (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889), ad-interim în cadrul aceleaşi instituţii (21 februarie - 2 noiembrie 1891), ministru al Finanţelor (29 martie - 3 noiembrie 1889; 21 februarie - 26 noiembrie 1891) si ad-interim în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).
Şi, pentru a ne situa, cumva, tot în registrul politic, trebuie să mai spunem că în primăvara anului 1888, poetul Mihai Eminescu, adus la Bucureşti de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, ultimul text jurnalistic, datat la 13 ianuarie 1889, va zgudui guvernul din temelii determinându-l, pentru o clipa, pe George Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliţie destul de debilă a conservatorilor - care luaseră, în fine, puterea - cu liberalii. Se află, însă relativ repede, că autorul articolului este “bietul Eminescu”, acesta este căutat, găsit şi internat la Sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. Trebuie să recunoaştem că această casă, precum şi proprietarii săi au parcurs o epocă destul de agitată din punct de vedere politic şi nu numai.

Între 1887 şi 1889, George Vernescu îl angajează pe marele arhitect Ion Mincu ( n. Focşani, 1852 – d. Bucureşti, 1912) să refacă vila, aceasta devenind cea mai frumoasă şi faimoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri şi serate mondene.

Armonia marmurei cu decoraţii aurite, care înzestrează mai cu seamă tavanele şi pereţii, vitraliile, oglinzile massive şi fanteziile baroce i-au dat casei un fast fără seamăn. Stilul eclectic, cu mare grijă pentru amănunt, al acelor vremuri, este completat în 1890 cu picturile lui George Demetrescu Mirea. El a creat aici o lume a visului, cu nori cu chip de amoraşi, pictaţi luminos, într-un albastru ireal, translucid.

Mă aflu pe Calea Victoriei şi privesc cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, un bătrân se apropie de mine. Caut să intru în vorbă...
— Bună ziua, locuiţi în zonă?
— Bună ziua!, îmi răspunse cu o voce stinsă bătrânul.
— Vă întrebam dacă locuiţi în zonă!
— Ba da,domnule. Aici, aproape, colţ cu Moxa.
— Realizez un documentar despre istoria Casei Vernescu şi…
— Frumoasă casă.
— De cât timp locuiţi în cartier?
— Ai?
— De cât timp locuiţi aici?
— Domnule, să mă recomand: eu sunt colonel în rezervă, aviator Stamatescu…
— Încântat! Martin, şi i-am strâns mâna.
— Am slujit regele şi patria, în cel de-al doilea război mondial.
— Vă felicit!
— Domnule, de 80 de ani tot pe-aici, cu mici întreruperi: războiul, închisoarea…
— De 80 de ani!? Mulţi înainte, dar nu-i arătaţi!
— Mai beau câte-o bere la Capşa, domnule…
— Deci, ca să revenim la subiectul nostru, ştiţi câte ceva despre Casa Vernescu…
— Mai înainte nu se numea aşa. Pe timpul comuniştilor a fost un fel de Casă de protocol. Cine ştie ce se învârtea pe acolo! Dar mai ştiu de la bunica mea că, mult mai înainte, pe la omieoptsutecincizeci şi ceva, acolo fiinţa Statul Major al Armatei Ruse…
— Deci, şi bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
— Păi, da! Şi bunica, pe-atunci o domnişoară, ieşise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoşoaii, la un moment dat, se opreşte la poarta casei acesteia pentru a lăsa o trăsură să iasă, dar vizitiul struneşte bidivii să se oprească şi, din trăsură, se dă jos un bărbat îmbrăcat într-o frumoasă uniform militară cu nasturi, epoleţi şi fireturi de aur. Un bărbat arătos care se apropie de fata care vindea flori la poarta casei, ia din coşul fetei un bucheţel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, îşi scoate chipiul, apucă mâna bunicii, i-o sărută şi îi oferă bucheţelul, recomandându-se scurt: conte Lev Nikolaevici Tolstoi.
— Fantastic! Bunica dumneavoastră…
— Domnule, dacă ea m-a minţit, atunci şi eu vă mint.
— Iertaţi-mă! Nu ma gândeam, atunci când am purces la realizarea acestui documentar, că am să întâlnesc pe cineva care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă şi inedită!
— Pot să vă mai spun că în ceasul când bunica mea a trecut în lumea celor drepţi, ţinea în mâini o carte…
— Da…
— Anna Karenina…
— De Lev Tolstoi.
— Întocmai. Şi-atunci eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor.
— Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am una dintre cele mai plăcute întâlniri profesionale. O adevărată lecţie de istorie. Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut domnule colonel…
— În rezervă. Aviator Stamatescu.
— Vă mulţumesc din suflet pentru că v-aţi oprit să stăm de vorbă. Vă doresc mulţi ani de aici înainte!
— Mulţumesc! Câţi o da Domnul! Ziua bună, domnule!
— Să trăiţi, dom' colonel! Rămăsesem în mijlocul drumului bulversat. Nu ştiam dacă această întâlnire a fost aievea sau...

Dar să revin la Casa Vernescu, la sfârşitul vieţii, George Vernescu sărăceşte şi este obligat să scoată la vânzare casa de care se ataşase atât de mult, ea fiind cumpărată, printr-o hotarâre înţeleaptă, de către statul român. Gună Vernescu se stinge la Bucureşti, în 3 iulie 1900 şi este înhumat în Cavoul familiei de la Cimitirul Bellu.
Până la sfărşitul celui De-al Doilea Război Mondial, Casa Lenş – Vernescu a găzduit, pe rând, Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Industriei şi Comerţului şi chiar Guvernul României.
Mă întrebam, pe bună dreptate: cine ştie câte decizii importante pentru ţară s-au luat aici sau câte destine s-au născut şi frânt în această casă faimoasă?! Poate că dacăpereţii ar putea vorbi…

În fine, în anul 1944 Casa Lenş-Vernescu a fost rechiziţionată de către Armata Roşie, care distruge mare parte din picturile murale. Chestie de cultură, educaţie şi gust! Imediat după 1945, casa este preluată de către Guvernul dr. Petru Groza.
Până în anul 1990, aici a fiinţat Casa de Protocol a unor ministere, iar în 1990 devine sediul Uniunii Scriitorilor din România.

După 1993, printr-un remarcabil efort uman şi material, Casa Vernescu este refăcută, restaurată si modernizată, devenind sediul unui stabiliment de cinci stele.

Casa Vernescu, un monument istoric de marcă al secolului al XIX-lea, a devenit din anul 1995 un punct de referinţă al vieţii turistice şi mondene deopotrivă, iar restaurantul, cu varietatea opţiunilor din meniu, te poate răsfăţa cu reţete gastronomice dintre cele mai rafinate şi exotice. Un restaurant cu personalitate care reuşeşte să satisfacă chiar şi cele mai exigente gusturi.
Astăzi, Casa Vernescu te intampină cu o atmosferă irezistibilă, ce îmbină farmecul fascinant al orientului cu eleganţa provocatoare a saloanelor din Parisul de odinioara.
Nemaipunând la socoteală că, tot aici, poţi să-ţi încânţi ochiul şi să-ţi hrăneşti sufletul, fiindcă această casă găzduieşte şi Galeria de Artă Casa Vernescu.
Casa Lenş-Vernescu este proprietate a Uniunii Scriitorilor din România, uniune care se autofinanţează.
Şi, pentru că am făcut vorbire mai sus despre autofinanţare, una dintre cele mai mari resurse de finanţare ale USR este tocmai funcţionarea în interiorul Casei Vernescu a Restaurantului şi Cazinoului .
Sunet de paşi pe Cale Vitoriei…

În curtea casei, sunt surprins ca la masa din fier forjat din grădină să îi văd din nou pe cei doi tineri. Domnişoara îşi face vânt cu evantaiul, în timp ce domnul o soarbe din ochi...