Accident auto!

ibmartin






Undeva în Bucureştiul anului 2009, toamna, în casa unui politician când de stânga, când de dreapta, câteodată şi de centru - de centrul capitalei -, sună telefonul!

— Alo, da, o voce mieroasă sparge monotonia vilei imense din cartierul Primăverii.
— Doamna Stănescu?
— Da! Spuneţi!
— Doamna Stănescu, sunt doctorul Florescu de la
Spitalul de Urgenţă Floreasca...
— Ce coincidenţă!
— Unde?!
— Între dumneavoastră.
— Între mine şi...
— Între dumneavoastră şi spital. El Floreasca, dumneavoastră
Florescu... Sper că nu este vreo legătură?!
— Ce legătură, doamnă!? Mă rog!
— Aşa, şi?
— Doamna Stănescu, dumneavoastră sunteţi soţia dom- nului Aleodor Stănescu - Pârjol?
— Pârjol, da! Că pe unde trece... Dar s-a întâmplat ceva?
— Doamnă, soţul dumneavoastră a fost adus la noi la
Camera de Gardă...
— De către cine? Sper că nu a fost iar cu matracuca aia de la Romantica Tv...
— A fost adus cu Ambulanţa, doamnă, iar targa era doar pentru un loc. Single.
— Aoleu! Sper că nu este grav!?
— Dar mai bine luaţi o maşină şi veniţi până-aici!
— OK, doctore! Vin imediat, îmi doresc să nu fie ceva excesiv de grav...

Doamna coboară în stradă, relativ repede, după circa două-trei ore, se urcă în primul taximetru şi descinde la Spitalul de Urgenţă. În faţa sălii de triere de la Camera de Gardă doctorul Florescu o întâmpină nervos, dar şi plin de compasiune.

— Sărut mâinile, doamna Stănescu! Sunt medic Florescu, doctor în traumatologie şi ginecologie.
— Şi ginecologie!?
— Şi. Soţul dumneavoastră a avut un accident.
— Ce fel de accident?
— Auto. Era în zona Pieţei Iancului şi se uita după co- loana prezidenţială când, din neatenţie...
— Băsescu...
— Nu, doamnă, soţul dumneavoastră, a alunecat pe un cotor de măr...
— Aoleu, de măr!
— E recesiune, doamnă. Asta are lumea, asta aruncă. Ionatan! Cum spuneam, a căzut, lovindu-se grav în zona temporală.
— Zona asta este tot în Piaţa Iancului?
— Nu! E la cap.
— Aha, ciudat!
— Doamna Stănescu, vă rog să vă aşezaţi!
— În ce poziţie?
— Pe scaun, doamnă!
— Mulţumesc! Dar spuneţi-mi degrabă, că nu mai rezist!
— Doamnă, soţul dumneavoastră a suferit, pe lângă lovitura de la cap, şi un grav traumatism la bazin...
— N-aţi spus că era în Piaţa Iancului?! Cum a ajuns la piscină?!
— Nu, doamnă, este vorba, mai pe înţelesul dumneavoastră, despre grupul de oase care se află, oarecum, la mijlocul sche- letului uman, oasele coxale...
— În zona curului, adică.
— Exact.
— Dar spuneţi-mi, că m-a luat cu transpiraţie şi intru-n fibrilaţie!
— Soţul dumneavoastră are fractură de bazin şi, pe lângă asta, s-a mai ales...
— Ce bine, că avea nişte emoţii că nu va mai fi ales în noua legislatură! Acum şi cu uninominalul ăsta...
— Adică, s-a mai ales şi cu alte traumatisme. Este vorba despre o fractură a coloanei între vertebrele L4 şi L5...
— L4 şi L5! Ce-i asta?! Mutare la şah, că lui îi place şahul! Mie îmi spune regina Margot...
— Doamnă, soţul dumneavoastră nu va mai putea să se mişte, să se dea jos din pat şi va trebui să aveţi grijă de el, să-l întoarceţi din oră în oră, când pe o parte, când pe alta...
— Ca pe omletă. Sau ca pe clătite.
— Mă rog!
— Ca să se rumenească pe ambele părţi.
— Nu, ca să nu facă pneumonie.
— Pneumo... Mă rog, ţine mult chestia asta, că am bilete la „Aida“ de Verde?
— De Verdi, doamnă. Giuseppe Verdi1, mă rog! Da, este de durată.
— Altă zi nu şi-a găsit. Nu pot să vin mâine?
— Doamnă, situaţia este gravă, iar dumneavoastră...
— Aoleu şi vai de mine, femeia începu să plângă în hohote.
— De asemenea, va trebui să-i puneţi baveţica, să-l hră- niţi cu linguriţa şi să-l ştergeţi la gură pentru că riscă să se murdărească...
— Să murdărească patul conjugal!? Macramé-ul de la mama, rosti oripilată, trăgându-şi palme peste şuviţele ei proaspăt călcate cu placa.
— Este complet paralizat, nu-şi mai poate mişca nici măcar un deget, iar din această cauză trebuie să-l ajutaţi să-şi satisfacă necesităţile, să-l ştergeţi la...
— Oh, nuuuuu! Oare cât timp voi pătimi aşa?!
— Toată viaţa, doamnă! Toată viaţa, repetă doctorul cu o oarecare satisfacţie!
— Toată viaţa, domnule, îngăimă, tremurând din tot corpul. Brusc, se ridică de pe scaun, îşi aruncă mâinile-n părul frumos stilizat, împrăştie câteva extensii prin cabinet şi leşină teatral în braţele doctorului.

Doctorul reuşeşte cu greu să o prindă, la cele peste o sută zece kilograme ale doamnei, şi să o repună, cu ajutorul a trei brancardieri, pe scaun. O asistentă aduce un lighean cu apă de la robinet pe care medicul i-o aruncă doamnei în faţă.


— M-aţi scuipat?!
— Nu, doamnă, sunt lacrimile dumneavoastră!
— Ce mă fac eu de-acum?! Sunt distrusă. Dis-tru-să. Sută la sută, ca în emisunea lui Robert Turcescu...
— Haideţi, doamnă, c-am glumit, ce dracu’! Soţul dumneavoastră a murit...