Premiul pentru cea mai bună piesă scurtă

Concursul de Creaţie Dramatică destinat piesei scurte

Festivalul de Teatru Scurt – Ediţia a XIX-a

Teatrul „Regina Maria” – Oradea

20 – 29 septembrie 2013

                                    Goi, spre Paradis

  

Se dedică tuturor oamenilor din teatru!

de Ion Bogdan Martin

Personajele:

          Un tânăr,      Alex,                              ALEX

         O tânără,      Miranda Ţintescu,        MIRANDA            

Goi, spre Paradis

Decor: Staţie de autobuz, dotată cu un acoperiş simplu din policarbonat şi o bancă. Acţiunea se poate petrece în Bucureşti, la Cluj, la Iaşi, la Timişoara ori la New York.

Scena 1

(Alex)

ALEX: Vara, în general, este frumoasă, dar... în niciun caz în seara asta... Nu, nu!

Şi autobuzul ăsta care nu ma vine! (Priveşte în lungul străzii.) Ciudat nu este că nu mai vine autobuzul meu, ci faptul că nu mai trece nicio altă maşină! (Studiază stâlpul cu plăcuţa indicatoare. Se plimbă, dă cu piciorul unei pietre, se aşază pe bancă.)  

          Tonya, Tonya!

Fi-r-ar mama ei de... de... de... (Oftat.) M-a părăsit... Pur şi simplu! M-a părăsit pentru că nu eram varianta ei câştigătoare. Auzi: „Eu, de astăzi, joc în altă ligă, dragule!”... „...Dragule!” Auziţi oameni buni... care mai sunteţi?! Hello! Domnişoara joacă în altă ligă... Poate chiar în Champions League! Daaa... Fată de fată!

Dar şi ea, are dreptate... Ce-i aia să te-ntorci acasă cu autobuzul!? Alta-i să-ţi pui curul într-un „merţan”, într-un Audi sau într-un Ford! Păăăi?

(Se aude sunetul unui motor, se ridică, dar, dezamăgit, se reaşază.)

Mi s-a părut!...

Mda... Mi s-a părut că mă iubeşte, că... Şi-aveam atâtea să-i spun... Doream s-o fac fericită... Visam s-o iau de mână şi... dezinhibaţi, să alergăm  spre Paradis... La câte n-am visat... Doamne, eu... eu o iubeam ca un nebun!... La ce bun?!

Şi dacă aş fi un tip optimist... Sunt?! Adică, sunt un tip care să manifeste optimism... care să debordeze de... de... Să debordeze! Daaa, de unde!? Sunt un fraier. Bun venit în lumea reală. Realitatea crudă a vieţii care loveşte pân’ te nimereşte!

Optimist am mai fost eu şi... la alegeri... Am ieşit ca prostul la vot, de fiecare dată crezând în promisiunile şi cuvintele frumoase...  

Că-i de dreapta, că-i de stânga, că-i din centru... tot un drac! Care cade, când n-ai unde... (se ridică şi scutură cracul panatalonului) taman după crac!!!

Sunt cam scabros astăzi.

Tonya! În fond, Tonya a procedat întocmai ca şi un candidat... M-a dus cu preşu’. Cu zăhărealu’. Eu, orbit de dragoste...  ce să văd?! S-a folosit de prietenia mea cu regizorul... Cu Tommy. Şi.... Şi, odată intrată în gaşcă, fata a trecut la planul B... S-a făcut simpatică, prietenoaaasă, pisicoaaasă... (Imitând vocea personajului din desenul animat.) „Touche, mister pussicat!” Iar Tommy atât a aşteptat... Touche! Mă rog, el este bărbat şi, ca mai toţi bărbaţii... Ei, nu chiar ca toţi... Că mai sunt şi eu p-aici!

Am crezut că mi-e prieten... (Se aude o altă maşină trecând în viteză.)

          Naşpa!

          Mama ei de viaţă! Şi dragostea adevărată... Ea, unde e? (Se masează pe burtă.) În stomac, unde dracului să fie?! Vorba profei mele de română, din liceu: „Ce păcat că florile nu se pot mânca!” Deşi, am văzut pe „Travel Channel” că sunt destule reţete unde se folosesc... Flori de muştar, delicatele panseluţe... Gălbenele, flori de dovleac şi chiar lavanda plăcut şi puternic mirositoare... Noi, cu grătaru’ şi cu micii, frate! Da’ buni!

          Am sărit de la una la alta! Vorbesc de unu’ singur...

          Autobuzul mă-sii! Poate că după ora 12 vine autobuzul de noapte... Poate!?

          Şi, în fond, cine eram eu pentru Tonya?! Un actoraş care nu-şi găseşte de lucru decât în nişte reclame idioate la cârnaţi sau la detergent... „Mai alb, mai strălucitor...”      

Un biet actor!

Un om măcinat de gânduri, de proiecte, de vise... de Shakespeare...

„În falnica Veronă se înfruntă
Două  vechi neamuri. Ura nu se frânge.
Şi iar porni-va duşmănia cruntă,
Îşi vor păta iar mâinile cu sânge.
Din sânu-acestei vrăjmăşii străvechi
Ies doi îndrăgostiţi bătuţi de soartă”

Bietul Romeo!... Bătut de soartă sunt şi eu. Aşa a fost să fie... să mă îndrăgostesc de cine nu mă merita.

Cineva spunea.... Stai, să-mi amintesc!... Aşa! Că mai bine iubeşti şi suferi, dacât să nu iubeşti şi să nu suferi niciodată... Ei, păi, dacă ar fi să gândesc aşa...

Sau Tennesse Williams.... „Un tramvai numit dorinţă”, că autobuz nu prea mai cred să văd aşa curând... „Tramvaiul” a luat şi Premiul Pulitzer... Piesă de piesă!

Păcat că Tennesse nu şi-a iubit eroii-victime, el, la fiece replică, le cânta prohodul... (Se ridică.)

Poate că mi s-ar fi potrivit rolul lui  Stanley Kovalski... Un tip banal, ca şi mine.

„Un autobuz numit dorinţă”... până va veni vreo maşină să mă ducă şi pe mine undeva... Poate acasă sau... cine ştie?! (Se ridică, face câţiva paşi.)

          Cehov... Precursor al teatrului absurdului... Daaa... „Trei surori”...

          „Da, ne va uita! Asta ne e ursita tuturor, şi n-avem încotro! Ceea ce ni se pare astăzi grav, însemnat, deosebit de important, cu timpul va fi dat uitării sau va părea un lucru de nimic. (Pauză.) Interesant e că nu ne putem da seama dinainte de ceea ce va trece mai târziu drept măreţ şi plin de însemnătate, sau, dimpotrivă, ridicol şi de neluat în seamă. Oare descoperirea lui Copernic, bună­oară, sau a lui Columb n-au părut la început inutile şi ridi­cole, în timp ce scrierile neghioabe ale unui smintit erau so­cotite drept adevăruri de netăgăduit? Şi se prea poate ca viaţa noastră, cu care ne împăcăm atât de bine azi, mâine să treacă drept ciudată, fără rost, prost organizată şi chiar plină de păcate...”

          Ăsta a fost Verşinin Alexandr Ignatievici, locotenent-colonel, comandant de baterie... Milităros al dracului! (Drept, bate din călcâie şi salută ceremonios.)

          La noi, ori eşti prea tânăr, ori prea frumos, ori prea înalt, ori nu te agrează regizorii... Asta, de la urmă, e cea mai gravă! Mai ales atunci când regizorul îţi fură iubita! Regizorul fiind şi prietenul tău... Fostul.

          Acum, eşti la mâna regizorului... Nu eşti în atenţia lui sau în gaşca lui de prieteni... nu exişti. Nu intri în distribuţie, nu-ţi iei bănuţu’! Şi nici de glorie nu ai parte. Sigur, nu toţi... Regizori şi regizori!

          În fine... La toţi dracii cu autobuzul ăsta şi cu... toţi ăia care conduc ţara asta... Ţara asta!

          Degeaba am fost şef de promoţie dacă nu ştiu să-mi capacitez voinţa... să-mi etalez însuşirile. Să ies în faţă. Cică trebuie să ai tupeu... Trebuie să fii născut pentru asta! Eu... Eu aştept să fiu descoperit, apreciat şi distribuit... Să nu mă distribuie, până la urmă, aia cu coasă... Ptiu, ptiu! Fugi dracului cu coasa ta ruginită şi pătată de atâtea şi-atâtea destine curmate!

          Piei, satano! (Pauză, ia loc.)

          Oare, în curgerea asta de milenii, lumea nu şi-a pus, niciodată, întrebarea dacă moartea nu are şi o mamă... O mamă care, dealtfel, a crescut-o tare prost, dar care, finalmente, s-o certe când vine târziu acasă pentru că umblă bramabura prin toate colţurile pământului... Mama morţii... Şi s-o ia p-aia mică de urechi s-o dea de toţi pereţii şi s-o-nchidă într-o debara a timpului... (Autoritar.) „Până nu înveţi să te porţi nu mai ieşi la joacă...” Auzi ce tembel sunt!? „La joacă”!

          Păi, dacă n-am lua-o în joacă, unde-am ajunge?! Dacă n-am visa c-am putea deveni nemuritori...

          (Pauză. Priveşte abătut în lungul drumului.)

          Sunt un biet actor... cu mii şi mii de vise, care trăieşte alături de zeci şi zeci de personaje imaginare... Îmi interpretez viaţa în sute şi sute de roluri... Multe, nereuşite... Încă mai caut, caut să-l găsesc pe cel care mi se potriveşte... Bun, şi dac-o să-l caut toată viaţa?!... Trist, poate că nu este această căutare îndelungată, ci faptul că rolul acela va avea nevoie de un... regizor. (Zâmbind laconic.) Sau de... o regizoare!  (Se aude un motor, zgomot de frâne, mers în marşarier. Pune mâna la ochi şi priveşte în lumina farurilor. Din nou clar-obscur. Linişte. Paşi.)

Scena 2

(Alex, Miranda)

ALEX (se ridică, din întuneric apare Miranda): Şi dumneavoastră aţi pierdut...

MIRANDA: N-am de un’ să ştiu!? Bună seara!

ALEX: Iertaţi-mă, dar la ora asta... Plus că... dumneavoastră sunteţi o... doamnă... sau o domnişoară... Singură... Nu este ora potrivită... Bună seara spre noapte bună!

MIRANDA (îl cercetează insistent cu privirea): Ora potrivită, domnule?

ALEX (scoate mobilul din buzunar): E trecut de unu...

MIRANDA: Şi aştepţi de mult?

ALEX: Ce?

MIRANDA: Păi, de unde să ştiu ce-aştepţi dumneata?!

ALEX: Pe aici nu trece decât autobuzul... Mai degrabă, trecea! Probabil că s-au retras toate... Sper să vină cel de noapte... Sunt şi autobuze de noapte, pe litere... Astea circulă din oră-n oră.

MIRANDA: Dacă circulă... Ai un foc?

ALEX: N-am, pentru că nu fumez...

MIRANDA: Sau pentru că nu eşti piroman!?

ALEX: Nu, nu sunt... Îmi pare rău!

MIRANDA (se amuză) : De fapt, trebuie să-ţi pară bine! Iar tutunul ăsta nu-i bun deloc...

ALEX: Ş-atunci de ce...

MIRANDA: Îmi dai voie?

ALEX: Să ce...

MIRANDA: Să mă aşez. Domnule, dumneata ori eşti beat ori eşti drogat?

ALEX: Nici una, nici alta. (Miranda ia loc.) Deşi, acum câteva ore, am băut 200 de vodcă... Un Bloody Mary, dar m-am trezit de mult...

MIRANDA: Şi, cum de eşti singur la ora asta? E sâmbătă. Lumea este în cluburi, în baruri, figuri, fiţe prin Centrul Vechi...

ALEX: Aceeaşi întrebare aş putea să... Dar... În fine, ce rost...

MIRANDA: Domnule, dumneata eşti cam abătut sau mi se pare? Ai o faţă de zici c-ai dat ochii cu moartea...

ALEX (surprins): Da?! Asta chiar... Chiar aberasem mai devreme pe subiectul acesta...

MIRANDA: Aoleou! Voiai să te sinucizi! Bărbat tânăr... prezentabil... (Tentă ironică.) Mă rog, acceptabil!

ALEX: Nu, nu! Cum poţi să te gândeşti la aşa ceva?

MIRANDA: Eu nu, dar mai sunt destui năpăstuiţi ai soartei...

ALEX: Aşa ceva nu se face! N-ai dreptul să-ţi curmi viaţa, oricât de grea ar fi ea!

MIRANDA: Să înţeleg că eşti şi împotriva eutanasierii...

ALEX: Dezaprob total! Trebuie să ne ducem firul vieţii până la capăt, indiferent cât de subţire ar fi!

MIRANDA: Să te chinui cu nenumărate boli, să fii imobil, catatonic, o legumă practic şi să nu ai acest drept?! Eu consider că... 

ALEX (ridică tonul): Nuuu...

MIRANDA: Nu mai ţipa, că trezeşti lumea! Sună careva la 112...

ALEX: Nu avem acest drept! Şi un om chinuit poate să mai aibă parte de priveliştea vieţii... De verdele pomilor, de florile primăverii... Poate ultima, dar de ce să le răpim acest drept?! Dreptul de a se minuna de neîntrecuta măiestrie a naturii... Să privească dimineaţa, o nouă dimineaţă, o nouă seară şi să mulţumească Domnului că a mai apucat încă una... Să-i privească pe cei dragi care îi sunt alături... Copiii, nepoţii, soţul, soţia...

MIRANDA: Ţinut în viaţă de aparate, de morfină...

ALEX: Da, societatea îi este datoare măcar cu atât. Ceva, ceva a făcut şi el pe lumea asta! Măcar că a perpetuat specia...

MIRANDA: Prea puţin. Eu, categoric, sunt pentru eutanasiere!

ALEX: Mă minunez că o domnişoară, atât de tânără şi de frumoasă, poate să gândescă în tonuri atât de... apăsate?! E prea mult... Pentru mine, este dincolo de imaginabil.

MIRANDA: Sunt o tipă pragamtică... Sau, mai degrabă, realistă. De ce să trăieşti chinuit? La ce te ajută să visezi, să ai mii şi mii de idealuri...

ALEX: Eu cred că bravezi! Este bine să ai idealuri şi să tinzi către ele... Un om fără idealuri... un om fără idealuri este o legumă, na! Şi tot nu ar avea dreptul să-şi hotărască sfârşitul...

MIRANDA: E părerea mea.

ALEX: Cred că n-ai iubit... N-ai cunoscut dragostea...

MIRANDA: Mă abţin să comentez. Şi zici că n-ai un foc!? N-ai! Naşpa! D-asta mă oprisem...

ALEX: A, deci nu aştepţi autobuzul!?

MIRANDA: Ce să fac eu cu autobuzu’?

ALEX: Să te ducă acolo unde ai nevoie...

MIRANDA: Că ştie autobuzul nevoile mele?! Nu ştie!

ALEX: Da, nu ştie! Asta-i clar!

MIRANDA: Şi ce faci?

ALEX: Aştept!

MIRANDA: De mult?

ALEX: Cred că s-au făcut două ore.

MIRANDA: Domnule, dumneata nu eşti sănătos...

ALEX: Şi eu cred asta... Pentru că în ultimul timp mă cam supără stomacul... Ce-i trist, că astăzi, toate trec prin stomac.

MIRANDA (îl priveşte lung): Nu despre asta... Uite cu cine stau eu de vorbă?! Pe ce subiecte!? Oi fi vreun homeless...

ALEX: Domnişoară! Cum îţi permiţi?!

MIRANDA: Te-ai ofuscat? E bine! Oamenii trebuie să fie mândri. Stai liniştit! Am vrut să fiu un pic răutăcioasă... Deci, aştepţi de două ore în staţia asta? Şi dacă o luai pe jos, cam cât făceai până acasă?

ALEX: Vreo 40 de minute.

MIRANDA: Pe bune, nu eşti în toate apele teritoriale!

ALEX: Da, dar ştii cum e? Stai un minut, două, trei, zece... poate-poate vine şi... timpul, implacabil, trece!  

MIRANDA: Ca şi viaţa... Trece! (Zgomot de motor.)

ALEX (se ridică, dar nu era autobuzul): Alarmă falsă.

MIRANDA: Greu fără o ţigară... Domnule, (se ridică, îi întinde mâna) Miranda!

ALEX (surprins): Ce? A! Eu sunt... Mă numesc Alex!

MIRANDA: Ia loc, Alex!

ALEX: Interesant nume. America Latină...

MIRANDA: Nu! Miranda este şi numele unuia dintre sateliții lui Uranus... tata a fost cu ideea.

ALEX: Un visător.

MIRANDA: Poate! Şi cât mai ai de gând să aştepţi?

ALEX (ia loc): Nu ştiu! Poate aştept să văd câtă răbdare am... ca s-aştept!

MIRANDA (tentă ironică): Din puţul gândiri. Adânc... filozofic! Şi autobuzul, de fapt, este doar un motiv... Unul superfluu... Ineficient, adică.

ALEX: Ştiu ce înseamnă superfluu! (Sună mobilul Mirandei.)

MIRANDA: Da, tati! Nu, nu mai întârzii mult, sunt aproape. Voi, culcaţi-vă, totul este ok cu mine! Te pup. Pa! Şi eu te iubesc! Somn uşor! (Închide.) Era tata.

ALEX: Eu, în locul lui, îmi făceam griji...

MIRANDA: De ce? Eşti periculos? Ai scăpat de undeva?!

ALEX: Domnişoară!

MIRANDA: Iar te îmbăţoşezi? Şi nu mai trece nimeni să-mi dea o un foc...

ALEX: Şi eu am fumat... În anul întâi... Mai mulţi colegi am făcut tâmpenia asta, ne-am apucat de pacostea asta ca să ni se formeze  vocea... Să avem un timbru grav... Mai ales fetele.

MIRANDA: Ce prostie e asta!? Cum adică... să-ţi facă vocea gravă? Eşti procuror, judecător...

ALEX: Actor...

MIRANDA (izbucneşte în râs): Actor!?

ALEX: Râzi, râzi, că de-asta mai sunt buni actorii în ţara asta! Fie că-i tânăr, că-i prea tânăr, fie că-i bătrân, că-i prea bătrân... Acum, lumea face performing arts prin cluburi... Cică e teatru?!

MIRANDA: Show-uri de improvizaţie, stand up comedy... Sunt un compromis, Alex. Bine că sunt şi astea. Tinerii, trebuie şi ei să trăiască... Ca şi la Drept, ca şi la alte facultăţi, şi la voi, la Teatru, este o inflaţieee...

ALEX: Just. Dar talentul nu poate fi decât unul: aptitudinea deosebită a actorului de a râspândi harul criptului dramatic către inima şi sufletul spectatorului şi de a fixa, odată pentru totdeauna, arta ca plus valoare intelectuală...

MIRANDA: Oau! Daţi-vă de la geamuri!!! Am crezut că glumeşti! Dar tu chiar eşti actor... Până la proba contrarie, cel puţin, unul cu diplomă.

ALEX: Poţi fi cât de sarcastică vrei. Nimic nu mă mai atacă.

MIRANDA: Ar trebui! Ori nu e ora potrivită?!

ALEX: Poate că ar fi potrivit pentru dumneavoastră să chemaţi un taxi... Să nu se impacienteze părinţii.

MIRANDA: Acum, nu ne mai tutuim? Păi, acelaşi lucru îl poţi face şi tu. Ce te reţine?

ALEX: M-am ambiţionat. Vreau să văd după cât timp îmi vine autobuzul...

MIRANDA: Ambiţia asta a ta ar putea fi canalizată mai bine... către ceva concret. Ţi-a venit bâţu’ pe maşina ăsta.

ALEX: Autobuzul nu este un obiect lipsit de importanţă... Este mai mult decât un morman de fiare, cauciucuri şi sticlă...

MIRANDA: Uimeşte-mă!

ALEX: Autobuzul nu este doar un mijloc de locomoţie...

MIRANDA(ironic): Ai, nu spune?!

ALEX: Autobuzul este un loc unde foarte mulţi pensionari, oameni singuri, socializează... Îşi caută preopinent sau camarad pentru dialog. Se leagă de orice pentru a intra în discuţie cu cineva... Îmi place să-i urmăresc sau să văd reacţia celor din jur...

MIRANDA: Te ajută în profesie...

ALEX: Şi asta. Dar mă uit la ei cu înţelegere, aş vrea să pot face mai mult pentru ei... Copiii, probabil, au treabă, sunt la serviciu sau...

MIRANDA: Sunt la muncă în Spania, în Italia, în Anglia...

ALEX: Sau taximetrişti la New York.

MIRANDA: Da, autobuzul este un... un mijloc de socializare, dar la ora aceasta ai putea fi numai tu în el... Ş-atunci?

ALEX: Doar eu cu mine. Introspectiv.

MIRANDA: Cu tribulaţiile tale fără de sfârşit... Probabil şi cu personajele pe care visezi să le joci... Tu cu tine.

ALEX: Se întâmplă de foarte multe ori. În fond, şi monologul este tot o formă de dialog... Rugăciunea, şi ea, tot un dialog...

Tatăl nostru
Care eşti în ceruri
Sfinţească-se numele Tău
Vie împără ţia Ta
Facă-se voia Ta...
MIRANDA: Precum în cer aşa şi pre Pământ
Pâinea noastră cea de toate zilele
Dă-ne-o nouă astăzi

ALEX: Şi ne iarta nouă greşalele noastre
Precum şi noi iertăm greşiţilor noştri...

MIRANDA: Amin!

ALEX: Amin! Ne raportăm şi suntem într-un dialog cu divinitatea!

Monologul adresat, monologul interior, fluxul conştiinţei... Solilocviu. Solilocviul celebru al lui Hamlet, bunăoară!  

MIRANDA: Voi, actorii, riscaţi să trăiţi în lumi paralele! Iar, uneori, chiar să vă rătăciţi, precum, odinioară, cretanii în labirintul lui Dedal...  

ALEX: Iar eu aş putea fi... minotaurul?! Ia uite, domnişoara ştie... Ai auzit de Dedal, de Minos, de...

MIRANDA: Acum, mă faci proastă?

ALEX: Iartă-mă! Dar ce om normal la cap şi-ar putea închipui că o domnişoară, educată şi cu un chip angelic, ar putea să se rătăcească la această oră înaintată din noapte, într-o staţie în care nici măcar autobuzul nu mai vine?!

MIRANDA: Este, trebuie să recunosc, o întrebare logică. Logică pentru că de la 1 mai s-a modificat traseul... De-o lună şi jumătate, p-aici nu mai trece nicio maşină.

ALEX (se ridică): Cum aşa? Păi, aici, nu este nimic afişat...

MIRANDA: Copiii... or fi luat anunţul. Era o plăcuţă pe stâlp.

ALEX: Ş-atunci, dumneata... de ce...

MIRANDA: Aveam nevoie de un foc, de aceea am... O ultimă ţigară înainte să intru în casă. Nu fumez acasă, îl supăr pe tata. El crede că m-am lăsat... Nu reuşesc...

ALEX: Prietenii, ambianţa, job-ul... Şi eu? Eu am stat ca un prost, să aştept ce?!

MIRANDA: Chemi un taxi...

ALEX: La-ş chema...

MIRANDA: Eşti lefter! Ţi-ai băut toţi banii.

ALEX: Observaţia ta este foarte corectă. Mai ales când aceşti bani... toţi româneşti,  sunt de pe-o zi pe alta.

MIRANDA: Abonament ai? Asta, ca idee...

ALEX: De două luni merg... „moca!”

MIRANDA: Moca este o cafea tare! Eşti în labirint, frate!

ALEX: Iarăşi cred că observaţia ta este de bun simţ. Pe vremuri mai era una care făcea astfel de observaţii pertinente: „mama Omida”. Cică ghicea asta şi ce n-ai făcut...

MIRANDA: De rămâneai fără bani, fără maşină, fără casă... Mulţam de analogie!

ALEX: Lume necăjită, traumatizată pishic... Capitalism brambura! Haos... Cu plăcere!

MIRANDA: Mda! Şi care-i deal-ul?

ALEX: Păi, pot eu singur să schimb lumea?! Să îndrept neajunsurile?

MIRANDA: Voiam să te întreb, ce faci acum?

ALEX: Acum?! Stau de vorbă cu o reprezentantă de seamă a sexului frumos şi mă întreb cum de n-a fugit până acum?!  

MIRANDA: Acum, dacă tot te-am întâlnit... Ţigara e problema cea mai mare. 

ALEX: Tu... cu ce te ocupi? Adică, ai vreun job?

MIRANDA: Mă întrebi ca să socializăm sau chiar te interesează?! Un job, da! Stai un pic... (Miranda se întinde pe bancă.)

ALEX: Ce vrei să faci!?

MIRANDA: Să mă întind... ca să mă destind. Stai, omule! Unde te duci?! Vreau să-mi pun capul în poala ta... (Se aşază comod cu capul în poală.) Sper să nu mă strângi de gât!

ALEX (cu mâinile întinse pe spătarul băncii): Ca să... Bine, dacă tu... Şi dacă vine cineva şi ne vede?

MIRANDA: O să spună că suntem doi îndrăgostiţi, eventual ciudaţi, care stau de vorbă într-o staţie unde nu mai vine şi de unde nu mai pleacă nimic.  

Da, am un job. Am terminat ASE-ul, am vrut s-o bucur pe mama, ea este economistă şi... În fine, mie nu mi-a plăcut. De vreo doi ani am început un business care îmi ocupă foarte mult timp şi mă pasionează foarte tare. Fac bijuuri, am un site şi vând bijuterii realizate din tuf vulcanic de Ecuador, din agate şi din alte pietre semipreţioase... din inox, lemn sau chiar din piele...

ALEX: Frumos! Este foarte important ca business-ul să se intersecteze cu pasiunea. Ies lucruri mişto. Şi merge? Adică, ai piaţă? La noi, lumea se cam fereşte de afacerile şi magazinele on-line...

MIRANDA: Îţi dai seama, la început a fost extrem de greu, dar părinţii m-au susţinut... Mai ales tata.

ALEX: Taţii cu fiicele şi mamele cu băieţii, e firesc.

MIRANDA: Mda, dar poate şi faptul că el este artist, asta să fi contat.

ALEX: Lucrează în branşă, e artist plastic?

MIRANDA: Nu, nu... De vreo cinci ani s-a pensionat. Cum spuneam, a mers greu la început, dar cu multă muncă şi imaginaţie... har, Domnului, a început să se mişte treaba. Acum o lună, am prins un contract cu o firmă germană, eu le fac, iar ei le vând sub brand-ul lor. 100.000 de euro...

ALEX: Ooo....

MIRANDA:O!

ALEX: O sută de mii...

MIRANDA: Da, dar aici intră şi materialele, manopera, plus salariile celor trei angajaţi... Cu ce mai vând pe la târguri ocazionale, pe net sau pe la cunoştinţe şi prieteni... Nu mă plâng!

ALEX: Felicitări!

MIRANDA: Sunt o tipă ambiţioasă. Vreu să transform numele de Ţintescu într-un brand de referinţă...

ALEX: Vezi că ai un ideal?! Nu se poate trăi altfel! Trebuie să ai o ţintă... Ţintescu... Ţintescu?! Am avut şi eu, în ultimii doi ani de facultate, un profesor care se numea Ţintescu... Da, maestrul Ţintescu, făceam cu el improvizaţie şi mişcare scenică...  

MIRANDA: Regizorul Horea Ţintescu, tatăl meu.

ALEX (se ridică brusc): Extraordinar!

MIRANDA: Atât de extraordinar încât riscam să-mi sparg capul de bancă. Anunţă şi tu când o iei razna! Ce este atât de extraordinar?! Omul a fost, la rândul lui, pasionat de această frumoasă meserie: pedagogia teatrală. Prin mâinile lui au trecut zeci de generaţii...  

ALEX: Dar... Miranda, omul este... dumnezeiesc. De la el am învăţat aproape tot ce ştiu. Maestrul avea o gentileţe a cuvântului, a gestului tandru-profesoral, avea o mare pasiune de a-i iniţia pe tineri... Un dascăl adevărat. Teatrul românesc a vut parte de oameni minunaţi... 

Sărut mâna, domnişoară. Mulţumesc că mi-ai adus aminte de acest mare om. Felicitări! Ai un tată cum rar mai găseşti... 

MIRANDA: Mda, sunt mulţumită de el, nu m-am gândit să-l schimb...

ALEX: Şi această ironie... Ironia aceasta...  

MIRANDA: Această ironie sau ironia aceasta, chestie de topică. Foarte importantă în construirea unei replici veridice, lin curgătoare... De fapt, tu ştii mai bine. Dar aşează-te la loc, că mi se duce naibii sternocleidomastoidianul!  

ALEX: Maestrul Horea Ţintescu... Fantastic!

MIRANDA: Vezi? Şi spuneai că tutunul nu e bun?! Dacă nu opream să cer un foc...

ALEX: Cu maestrul Ţintescu am construit multe personaje la Studioul Casandra...  

“Astfel dar az-dimineață, conița mea, pe la șase ceasuri, mă întorc acasă, la Didina; bat în ușe, se scoală somnoroasă și-mi deschide. Era încă întunerec; aprinz lumânarea... Dar, când viu prea târziu, e totdeauna supărată și-ncepe să mă certe... Acuma nu zice nimic: se-ntoarce, pardon, cu fața la perete și tace. Zic eu (Mița plictisită s-a sculat și se plimbă) în gândul meu: e supărată... s-o las să doarmă; când o vedea mâine c-am câștigat trei poli, îi trece... Dau să mă dezbrac și văz jos lângă mescioară două hârtiuțe. M-aplec — cum le-am văzut am simțit un fior rece, — m-aplec, le iau: ce era? Un bilet de abonament la frizăria model a lui d. Nae Girimea...”

MIRANDA: Stai jos, Pampon! Aici nu suntem în „D’ale carnavalului”... (Îşi reia poziţia pe bancă.)

ALEX: Ai ghicit!

MIRANDA: Unde crezi că mi-am petrecut toate vacanţele?! În culise, lângă tata.

ALEX: Şi cum de nu te-a cuprins catharsisul? Să te purifice, să te înalţe... (Se ridică în picioare, se agită în jurul băncii.)

MIRANDA (se ridică în şezut): Mai stăteam şi la balcon, la unele spectacole. Doar până acolo am reuşit... N-a fost să fie! L-am văzut pe tata cât de mult se consuma. Cum venea după fiecare repeţiţie livid, tras la faţă, fără glas şi cu vreo trei kilograme în minus... Stătea câteva ore până îşi revenea. Adormea abia spre dimineaţă.

ALEX: Aşa este! E un consum nervos fantastic... Să intri în pielea personajului, să-i simţi fiecare cută a eului său, să-l faci să vibreze sub ochii privitorilor... Să-i dai ceva din tine, din emoţiile şi trăirile tale... Să transmiţi toată energia... Puţin înţeleg cât de profund şi chinuitor-minunat este acest târg pe care l-am făcut cu arta dramatică! Foarte puţini, dar cei care înţeleg şi ne iubesc, merg cu noi de mână la altar... Este precum o ceremonie de căsătorie în grup oficiată în Catedrala Oamenilor Îndrăgostiţi de Frumos...

MIRANDA: Frumos! Mi-a plăcut asta! Tu scrii şi poezie?

ALEX: Se mai întâmplă... Rar. Dar nu-s... Adică, n-aş spune că este chiar poezie...

MIRANDA: Aşa, de amorul artei, ai putea... Numai dacă...

ALEX (se plimbă gânditor): Bine! Să-mi amintesc una... Lacustru... Ăsta este titlul...

Pâraie

Râuri

Fluvii

Mări şi oceane

Ciclic

Curg şi se evaporă

Şi se fac nouri

Şi din nouri grei

Furtuni se stârnesc

Iar în cale-mi tu nu mai vii

Nu mai vii căci ţi-e teamă

Ţi-e teamă de fulgerul

Ce-ar putea noaptea-ţi să lumineze

Noaptea dintre tine şi inima ta

Şi-ntr-o fasciculă de lumină

Tu ai putea să mă vezi

Pur şi simplu

Lacustru

Şi dulce

Şi sărat

Şi năvalnic

Şi molcom

Şi-n valuri...

Şi-n valuri înotând către tine

MIRANDA: Domnule, eu zic că te înşeli! E chiar poezie... Îmi place! Şi tot mai cred că eşti bântuit de ceva... Ai avut de curând o neîmplinire, în dragoste...

ALEX: Încă una! Se intitulează Poate nu-i prea târziu...

Îţi simt privirea

Tentacule miriapode

Ale minţii tale fecunde

Şi-ale vorbelor nerostite

Îţi simt privirea

Arzând de dorinţi

În mii de clipe răsfrânte

Îţi simt privirea

Ce-mi cade peste pleoape

Şi-n drumul ei

Prin spectrul rogvaiv

Al datului celest

Mă şficuieşte fest

Şi roşu

Şi albastru

Şi oranj

Şi doare

Doare

Îţi simt privirea

Şi mă declar vinovat

În faţa instanţei divine

Pentru că preţ de o viaţă

Am ţinut pleoapele strâns

Strâns lipite

E târziu

Ştiu

Mă mai vrei...

MIRANDA (aplaudă): Bravo! E la fel de frumoasă! Recunoaşte sincer, ai iubit-o?

ALEX (o priveşte lung, pauză): Da, am iubit-o. Mult. Dar ce a fost... a fost. A trecut.

MIRANDA: Şi dacă ea s-ar întoarce la tine?! Să presupunem... pentru că poezia se termină cu întrebarea „Mă mai vrei?” Adică, laşi loc, nu? Asta...

ALEX: A, era doar de dragul fiorului retoric... E clar că nu mă cunoşti şi... nici nu ai fi avut când... Nu mă cunoşti. Eu mă dedic cu totul, trup şi suflet. Şi cer doar... reciprocitate. Nimic mai mult.

MIRANDA: „Nimic mai mult”. Crudul adevăr. Rar auzi din gura unui bărbat... Dar e frumos ce aud. Cum dracului m-am oprit eu tocmai la tine, omule?! Cum?

ALEX: Un foc... 

MIRANDA: Pentru un foc... da!

          Vezi cum este lumea asta clădită?, se caută oameni de-o seamă, sufleteşte vorbind, şi nu se întâlnesc aproape o viaţă... Iar uneori, o întâmplare banală... (Îşi corectează vocea.)

De fapt, voiam să spun că oamenii de lângă noi devin tot mai glaciali. Societatea asta capitalist-consumatoristă ne aruncă în vârtejul ameţitor al lipsei de sine, al abandonării eului de dragul mimetismului...

ALEX: Corect. Ăla are o vilă cu piscină, eu de ce n-aş avea?! N-are importanţă modul cum a dobândit-o!

MIRANDA: Exact!

ALEX: Reţelele de aşa-zisă socializare, şi ele, distrug limbajul, tradiţiile şi frumosul din oameni. Devenim facili. Căutăm shortcut-uri...

MIRANDA: Toată lumea caută shortcut-uri pentru a ajunge cât mai repede la bunăstare...

ALEX: Ceea ce, în practică, nu este rău...

MIRANDA: Da, dar numai atunci când armele folosite sunt inteligenţa, imaginaţia, muncă şi respectul faţă de valorile individuale ale celui de lângă tine... Fugim, nu mai privim alături, suntem într-o continuă goană...  

ALEX: Tot acolo.

MIRANDA: Da, dar contează şi ce laşi în urmă, ce clădeşti cu adevărat... Românilor le trebuie mult curaj ca să se redescopere, să reinventăm omul din noi.

ACTOR: Curaj, tupeu...

MIRANDA: Poate şi tupeu, deşi nu-i totuna. Uneori, ca să reuşeşti îţi mai trebuie şi o doză de nebunie... Una frumoasă. Marii chirurgi sunt, de obicei, uşor ţăcăniţi...

ALEX: Marii portari de fotbal...

MIRANDA: La fel şi pictorii, poeţii, actorii sau regizorii... Cei mari.  Sunt ieşiţi din tipare.... Stai jos că-mi dai corneea peste cap! (Se conformează.) Tu, ce lucru nebunesc ai făcut până acum?

ALEX: Lucru nebunesc... Când eram mic, cred că eram prin clasa a VII-a, am furat cireşe şi dude din curtea vecinului... A ieşit un scandal!... (Miranda izbucneşte în râs.)

MIRANDA: Ai, nu mă-nnebuni! Du...de d-aici, domnule! Ai furat cireşe din... Şi nu te-au chemat la DNA?! Să te trimită la completul de cinci judecători. Ooo... beleai pe de-a-ntregul, scuză-mi expresia!

ALEX: Nu-i aşa că-i nebunesc şi în acelaşi timp amuzant?

MIRANDA: Amuzant, daaa... Râdeam de nervi... De tâmpită. Ai furat cireşe. N-ai înţeles, omule?! Ceva nebunesc! Ceva ce n-a văzut Parisu’... Ai fugit de-acasă, ai dat foc la casă, ai spart geamul de la cofetăria de vizavi... I-ai pus piedică poliţaiului din colţ... L-ai înjurat în faţă pe preşedinte ori pe primul ministru...

ALEX: Cum să fac aşa ceva?! Sau să-mi arăt curul la lume, din maşină, cum a mai făcut unul...

MIRANDA: Mă rog, nici chiar aşa! Dar cum să reuşeşti să iei marile roluri dacă nu te lupţi să te remarci. Ca să ieşi în evidenţă trebuie să creezi un eveniment în jurul tău... Să inventezi ceva... Uite, de exemplu, Dunlop... Toată lumea a auzit de John Dunlop...

ALEX: Anvelopa pneumatică... Cauciucurile şi nu numai.

MIRANDA: Corect. Dunlop era un veterinar scoţian şi, pe la anul 1888, în timp ce-şi privea fiul cum se plimba cu bicicleta şi cum se plângea când lua câte un hop sub roţi... Paaac, beculeţul! S-a dus, a tăiat furtunul cu care uda grădina, l-a lipit la capete, l-a umplut cu aer şi a înclocuit cauciucul tare de la bicicletă...

ALEX: N-am ştiut de unde... 

MIRANDA: Bine, nu trebuie să inventezi! Dar... o idee trăsnită. Să vuiască presa, televiziunile...

ALEX: Şi să mă aresteze?!

MIRANDA: Cu atât mai bine, apari pe sticlă imediat. N-ai văzut, la noi, asistentele teve au rang de vedete şi de dive...

ALEX: A-nnebunit lumea.

MIRANDA: Ei bine, eu am dat foc la casă, am spart geamul cofetăriei de vizavi, i-am pus piedică poliţaiului...

ALEX: Doaaamne! Tu?

MIRANDA: Cum mă vezi şi cum te văd! Amenzi, admonestări, dar şi dragoste şi înţelegere din partea părinţilor. Adulţii nu trebuie să uite niciodată că au fost copii! Uite, acum am ce povesti, frate!  

Evenimentul, oricare ar fi el, te-ajută să-ţi defineşti personalitatea. Lupta dintre bine şi rău din jurul tău te determină să înveţi să-ţi faci alegerile, să discerni... Sigur, pentru asta trebuie să ai şi ceva neuroni...

ALEX: Am! Am luat premiu I până în ultimul an de liceu, iar la teatru am fost şef de promoţie...

MIRANDA: Iar acum ai fost părăsit de iubită şi joci rolul lui Romeo pe o bancă părăsită! Na, c-am făcut un vers cu rimă!

ALEX (se ridică, se plimbă în jurul băncii): Eu văd şi partea plină a paharului...

MIRANDA: Uimeşte-mă din nou!

ALEX: Am avut privilegiul... Dar... nu-i nimic important. Lasă!

MIRANDA: Lipsit de curaj, ce-am spus!?

ALEX: Poate că ai dreptate! (Pauză lungă. Cei doi se privesc, când şi când, pe furiş.)

MIRANDA: Ce-ar fi să spargem becul ăsta?! Să rămânem pe întuneric...

ALEX: Nu eşti sănătoasă!?!

MIRANDA: Bine, dacă nu vrei, nu-l sparg, dar spune-mi ceva vesel! Dă o mică reprezentaţie!

ALEX: Aţi cumpărat bilet, domnişoară?

MIRANDA: Am invitaţie... (Îl sărută pe obraz.) E bună?

ALEX: Se putea şi mai bună... Mă rog, poftiţi în rândul întâi!

MIRANDA (se aşază pe jos, în faţa băncii): E mai bine aici, pe scândura scenei. Simt mai bine suflul actorului şi-i ascult nima cum bate...

ALEX: Am să-ţi povestesc ceva... În lumea teatrului, mai ales în perioada interbelică, actorii îşi făceau o groază de farse, unele rămase în antologia veselă a culiselor... S-au transmis prin viu grai, acum nu prea mai sunt permise, poţi fi amendat sau chiar retrogradat, ceea ce...

MIRANDA: Oameni fără umor.

ALEX: Se întâmplă ca în unele piese, atunci când se aduce în scenă o scrisoare ce trebuie citită, actorul nu mai învaţă textul, ia pur şi simplu foaia şi citeşte... Şi  ce s-a gândit un coleg sau cineva din colectivul tehnic, să-i facă o farsă personajului principal, aşa că, atunci când a venit momentul, i-au dat o foaie goală... Personajul, mi se pare, era un rege sau ceva în genul şi... ia el foaia, se uită pe ambele feţe şi, realizând farsa, i-o înmânează unui slujbaş spunându-i: „Sunt prea bătrân, nu mă mai ajută ochii, citeşte-o tu”, ăla, şi el nedus la biserică, i-a replicat: „Majestate, dar eu sunt analfabet...”  

MIRANDA(Miranda se amuză): Bună!

ALEX: Sau, tracul debutului... Era o piesă cu dacii şi romanii... Un actor, care debuta, la finalul piesei intra în scenă şi îl anunţa pe Decebal că romanii au cucerit cetatea sau că au venit romanii, cam p-acolo... Ş-atunci, Decebal cu toţi ai lui, ca să nu fie prinţi în viaţă, se aruncau într-un butoi imens cu otravă şi cădea cortina. În fine, era iarnă, târziu, actorii voiau să se termine cât mai repede şi să se grăbească spre casă... Vine scena cu pricina, debutantul intră în scenă, transfigurat, uită textul, se adună o clipă şi spune: ”Măria ta... Mmmăria ta, romanii... ăăă... n-au venit!” Cel care îl juca pe Decebal, actor cu experienţă, a improvizat pe loc: „Minţi, trădătorule, romanii sunt în curte!” Şi toţi au sărit uşuraţi în butoiul cu otravă...

MIRANDA: Demenţial! Ce fază tareee...

ALEX: Alta! Un personaj moare, la jumătatea actului întâi, şi cade cu picioarele goale lipite de cabina sufleurului... Pe timpuri, cabina era o ridicătură ovală, în centrul scenei, la rampă... Şi ce se gândeşte sufleurul?... Să-l gâdile în talpă... Ăla, nemairezistând, începe să dea din picioare, se ridică, se scuză şi cere permisiunea să moară într-un colţ mai ferit...

MIRANDA: Îţi dai seama ce hai a ieşit?! Oameni de spirit.

ALEX: Încă una... Nu-mi aduc aminte dspre ce actor este vorba, acesta trebuia să se sinucidă, cei care răspundeau de sonorizare, întâmplarea se petrecea pe vremea magnetofoanelor, în momentul când personajul îşi punea pistolul la tâmplă dădeau drumul la bandă cu înregistrarea împuşcăturii, numai că... zgomotul nu mai venea şi... nu mai venea! Exasperat, actorul aruncă pistolul „defect”, ia un cuţitaş de corespondenţă de pe birou şi, în momentul când şi-l apropie de inimă... se aude împuşcătura!

MIRANDA: Şi asta a fost tare... Supeeeer!

ALEX: Sunt multe. Este o carte mai veche, a actorului Florin Scărlătescu, „Din culisele teatrului” se numeşte, unde sunt descrise cele mai hazoase şi inedite farse... Poate o găseşti pe la vreun anticariat...

MIRANDA: Lume subţire, cu simţul umorului. 

ALEX: (Alex îi întinde mâna): I-au făcut-o şi maestrului Radu Beligan, chiar în teatru, deşi nu el era persoana vizată...

MIRANDA: Ştii cum se spune: nu-i pentru cine se potriveşte...

ALEX: Da! Şi când a deschis uşa i-a căzut o găleată cu apă în cap... Pe-atunci era ditamai directorul Teatrului Naţional din Bucureşti, putea să se enerveze şi să-i dea afară, dar nu s-a supărat. Cică ar fi spus ceva de genul: „Cine m-a pus să am de-a face cu nişte golani?!”

MIRANDA: Un om minunat şi un actor rasat... de viţă nobilă.

ALEX: Gata! Nu mai sta pe jos, să nu răceşti! Ridică-te! (Îi întinde mâna.)

MIRANDA: Şi autobuzul nu mai vine!

ALEX: Păi, n-ai spus că şi-a modificat traseul?!

MIRANDA: Ba da. Şi ce? Observaţia nu era corectă? Să ne aşezăm! (Iau loc pe bancă.) Şi-a modificat traseul... Multe se modifică...  

ALEX: Eu cred că şi omul se poate modifica... schimba în bine. Iar teatrul este unul dintre instrumentele care pot aduce beneficii enorme în structura individului. Sunt convins că individul, prin natura sa umană, se poate schimba în bine. 

MIRANDA: Chiar ne putem inspira din natură... Bunăoară, am citit undeva că, în Marea Mânecii şi în celelalte mări nordice, trăieşte un peşte, poate cel mai colorat din Europa, Peştele buzat vărgat, care este extrem de posesiv şi de agresiv pe bucăţica lui de mare, el are în grijă şi păstoreşte până la şase femele, ce este interesant, în cazul în care acesta moare, o femelă, cea mai bătrână dintre cele şase, are capacitatea extraordinară de a se transforma în mascul...

ALEX: Extraordinar, într-adevăr! Nu ştiam!

MIRANDA: Dacă ei, peştii, reuşesc această formidabilă transformare, omul de ce nu ar putea?!  

ALEX: Raportându-ne la exemplul tău, să înţeleg că femeia eee...

MIRANDA: Sau că trebuie să-ţi faci operaţie de schimbare de sex?... (Izbucneşte în râs.) Am glumit. Ştii bine ce-am vrut să spun! Omul să fie util semenilor, societăţii... Aşa cum este ea.

ALEX: Da! Aşa cum este ea, dar tot nouă ne revine rolul de a o face mai bună şi nu mă refer la noi, la rolul actorului...

MIRANDA: Actorul este şi el unul dintre stâlpii importanţi ai acestei societăţi...

ALEX: În România, stâlpii ăştia nu sunt bine văzuţi de către unii dintre guvernanţi. Şi nu numai noi, ci tot ceea ce este valoros în cultură. Sunt promovaţi semidocţii, farsorii...

MIRANDA: Mda! Vorbeai despre speranţă, mai devreme... Şi... Ce faci?

ALEX: Nu mai ştiu!

MIRANDA: Nu metafizic.

ALEX: Cum nu am niciun plan pentru următoarele zile,  o s-o iau uşor pe jos... Bineînţeles după ce te conduc acasă...

MIRANDA: N-ai nicio obligaţie, omule... Dar cu viitorul tău în teatru... ce faci? Un eveniment care să-ţi creeze notorietate, un proiect...

ALEX: M-ai omorât... Nu ştiu, pe fond, cred că ai dreptate... O să mă gândesc.

MIRANDA: Uite, de exemplu, eu nu cred că eşti în stare de un gest nebunesc... Cât este ceasul?

ALEX (scoate telefonul din buzunar): Trei şi jumătate.

MIRANDA: Vrei să vedem amândoi răsăritul?

ALEX: Cred că nu mai e mult...

MIRANDA: La Mamaia...

ALEX: Ce să caut eu la bunica ta?! Eşti culmea!

MIRANDA: Hello... La Mamaia, la mare, puiule... Pe plajă.

ALEX(izbucneşte într-un râs coleric, se ridică din nou): Asta-i ce mai bună glumă pe care am auzit-o de la... Big Bang încoace! Una amară. Da, da... A-nnebunit lumea!

MIRANDA: Ba, deloc.  Maşina mea e de upă colţ. Am oprit pentru că te-am văzut şi, cum doream să trag o ultimă ţigară înainte să intru în casă, iar bricheta din maşină era defectă, mi-am făcut curaj şi te-am abordat...

ALEX: Vreo maşină de fiţe...

MIRANDA: Nţ! Dacia Duster, mi-e bună şi la cărat materialele pentru business. E chiar o maşină bună!

ALEX: Şi cum crezi tu că pot eu să merg, aşa... pe nepusă masă, cu tine la mare?!

MIRANDA: Vezi că nu eşti în stare de o nebunie! În fond eu sunt cea care mă expun.

ALEX: N-am costum, n-am... În general, n-am nimic.

MIRANDA: Mergem la nudişti...

ALEX: Ceee...

MIRANDA: Suntem şi ruşinoşi, pe deasupra. Am glumit. Dar cu o singură condiţie... Ne luăm camere separate.

ALEX: Mamaia, nudişti, camere separate... Visez sau m-am tâmpit?!

MIRANDA: Camere separate pentru că... Adică, până acum nu... 

ALEX: Ceee... Stai aşa! Tu... Cum aşa? (Schiţează un zâmbet.) Adică...

MIRANDA: Nu ţipa din nou! Poate că n-am iubit destul. Sau nu am întâlnit omul care să mă merite... Am scăpat de vărsta critică, după care... am gravitat pe orbită...

ALEX: Satelitul Miranda. Ce chestie! N-aş fi crezut că mai sunt... Ce vârstă spuneai că ai?

MIRANDA: Nu spuneam, dar am 29...

ALEX: Destui.

MIRANDA: Ce vrei să spui?

ALEX: Nu, nu am vrut să... dar la 29 de ani! Astăzi, mai greu să... Oho! Mă mir că n-ai luat-o razna!

MIRANDA: Miră-te şi aşează-te să mă mai lungesc un pic... (Îşi pune din nou capul în poală.)

ALEX: Şi cât o să stăm aşa? Mai e puţin şi se luminează de ziuă... (Miranda îl priveşte lung, îi zâmbeşte.) Ce?

MIRANDA: Nimic. Te privesc... Ce-i asta?!

ALEX: Ce?

MIRANDA: Simt ceva... ceva tare. Ai cumva telefonul...

ALEX: Nu, telefonul îl ţin în mână acum...

MIRANDA: Deci aşa... Au! Stai, nu te mai mişca!

ALEX: Ce s-a întâmplat?

MIRANDA: Mi s-a prins părul în fermoarul de la blugii tăi... Stai că-mi rupi o şuviţă întreagă!

ALEX: Dar cum naiba...

MIRANDA: Păi dacă te-ai excitat, eu ce vină am?

ALEX: Da’ ce, eu m-am excitat degeaba?

MIRANDA: Nuuu?... Şi-acum ce facem? Stai că încerc să bag eu mâna... Aşa...

ALEX: Au!

MIRANDA: Ce „au”?

ALEX: M-ai lovit peste...

MIRANDA: Atunci, nu te mai mişca! S-a prins la baza fermoarului... Trage un pic în jos!

ALEX (se chinuie să bage mâna pe sub capul Mirandei): Am reuşit s-o prind...

MIRANDA: Pe cine?!

ALEX: Pe cheiţă.

MIRANDA: Pă-i aşa de mică?!

ALEX: Cheiţa de la fermoar?!

MIRANDA: A! Stai, aia e urechea mea!

ALEX: Scuze!

MIRANDA: Nu te mai mişcă, risc să rămân fără păr, dă-ţi jos blugii!

ALEX: Cum să-mi dau jos... dacă vine cineva?! Dacă vine şi ne vede? Ce crede?

MIRANDA: Nişte tineri care se giugiulesc...

ALEX: În boxeri?

MIRANDA: Porţi boxeri?

ALEX: Da! Contează?

MIRANDA: Cu push up?

ALEX: Boxeri-boxeri. Fără niciun push up!

MIRANDA: Domnule, mă mai ţii mult cu nasul în... Sau vrei să-mi faci cunoştinţă cu „Tom Degeţel”?

ALEX: Blestemată fie clipa! ’Ţi-ar ţigara să-ţi fie! Ia, să te laşi de fumat! (Se lasă pe spate şi trage un pic de ei în jos.)

MIRANDA: Jos pantalonii să-mi recuperez podoaba capilară! Ce nu-nţelegi? (Alex reuşeşte cu greu să-şi scoată pantalonii, cocoţându-se pe bancă. Miranda se ridică, ţinând blugii lipiţi de cap.)   Aaaa... Dar ce-avem noi aici? Boxeri cu floricele, cu briz-brizuri... (Râde cu poftă.)

ALEX: Scoate-ţi părul mai repede şi dăm blugii!

MIRANDA: Ţi-am spus că nu eşti în stare de un gest ieşit din comun? Ţi-am spus. (Lasă blugii jos.) N-a fost nicio clipă părul prins în fermoar... Blugii sunt la mine în mână. Ai două variante: ori eşti prost, ori eşti... prost dacă nu vii cu mine să vedem răsăritul la Mamaia!

ALEX: Miaranda, tu ai înnebunit?

MIRANDA: Un pic, e bine să fii uşor ţăcănit, nu?!... Eu plec uşor spre maşină, e noapte şi e liberă autostrada, în două ore şi ceva suntem acolo... Plajă, soare... Miranda. Ce vârstă spuneai că ai?

ALEX: Ei, spuneam!? 35...

MIRANDA: Tembelule ce-ţi trebuie ca să te trezeşti din letargia asta? Ai treizecişicinci de ani! Nu zvâcneşte sângele în tine? Nu vrei să laşi endorfinele să-ţi inunde creierul?  Aruncă-ţi vălul de pe ochi!

ALEX: Eu... Tu eşti fiica reputatului... Maestrului...

MIRANDA: Nu! Eu sunt eu: Miranda Ţintescu! Zi-mi o replică deşteaptă! Nu una din teatru, una din viaţă...

ALEX: Dă-mi pantalonii!

MIRANDA: Replica era altfel: „Dezdemona, dă-mi batista!”

ALEX: O replică din viaţă... Teatrul... viaţa, sunt totuna!

MIRANDA: Omule, trezeşte-te! Mă vezi? Fixează-mă! Sunt aici. Frumoasă, virgină... Pe ce lume trăieşti?!

ALEX: Pe ce lume... O replică...

MIRANDA: Nu te inspir?

ALEX: Mi-a venit...

MIRANDA: Ţie?!

ALEX: Replica. De fapt, n-am o replică, mai degrabă o dorinţă...

MIRANDA: Poate este varianta câştigătoare!

ALEX: Am mai auzit asta...

MIRANDA: Nu sunt foarte originală...

ALEX (îşi scoate tricoul şi-l aruncă departe): Ei bine... Miranda...

MIRANDA: Daaa...

ALEX: Miranda... vreau să ne luăm de mână şi să alergăm goi spre Paradis!

MIRANDA: Asta voiam s-aud! Haide să vedem răsăritul! (Moment în care, de undeva din spate, fascicolul unei lanterne se opreşte pe Alex, se aude un fluier.)

ALEX: Ce-i asta?

MIRANDA: Poliţia comunitară, face rondul parcului şi cred că te-a văzut cocoţat gol pe bancă...

VOCE OFF: Stai aşa!

MIRANDA: Eu am fugit la maşină. Ai grijă, obsedaţii sexuali sunt duşi la „balamuc”!

ALEX: Dar eu...

VOCE OFF (fluier, lătrat de câine): Stai pe loc, fi-r-ai al dracului de boschetar!

ALEX: Dar eu nu sunt boschetar, sunt doar un actor...  Un actor! (Miranda îi întoarce spatele şi o ia la fugă. Iese.)

Miranda... Nebunia vieţii mele! (Sare de pe bancă şi o rupe la fugă după Miranda. Iese. În urma lui, pe scena goală, „aterizează” perechea de boxeri!)

Se aud poliţişti strigând şi fluierând... zgomot de maşină demarând în trombă.