Sâmbăta polonezelor
Erwin,
fiul cel mic al familiei Freije, trase o fugă în weekend până acasă şi, dacă
tot nu avea ce face, le-a spus părinţilor săi că mă duce să vizităm nişte
pietre milenare... Undeva la vreo 7-8 kilometri de Roden, unde se afla o
formaţiune de pietre asemănătoare, nu şi ca dimensiune, ansamblului neolitic Stonehenge
aflat în câmpia Salysbury din sudul Angliei.
Pe
biciclete, drumul a fost o adevărată binefacere.
La
pietrele alea, în afară de noi mai erau o potârniche sau o codobatură, nu prea
le deosebesc, şi nişte lăstuni sau rândunici! Doar noi şi misterioasele
pietroaie aşezate, acolo, probabil de niscai extratereştri! Deşi, nu puteai să
fii sigur. Nimeni nu-i văzuse!?... Sunt sarcastic, nu?
Am
făcut poze în împrejurimi, ne-am căţărat pe acele formaţiuni şi iarăşi am făcut
poze.
Culmea,
era soare! Aşa ceva... mai rar! Fapt ce ne-a determinat să facem şi o jumătate
de oră de plajă.
I-am
mulţumit lui Erwin pentru că m-a adus să văd acele pietre atât de...
interesante şi am încălecat pe biciclete pentru a reveni în Roden. Ei, dar cum
drumul trecea pe lângă o berărie cu pensiune, nu m-am putut abţine şi l-am
deturnat pe mai tânărul meu prieten la o bere... Au fost două... la început.
Admiram
acel colţ de natură şi ascultam... liniştea! Dar nu pentru mult timp pentru că
în peisaj şi-au făcut apariţia două blonde gălăgioase cu ochii albaştri. La
început, nu le-am băgat în seamă, dar mai apoi, atenţia mi-a fost atrasă de
faptul că vorbeau o altă limbă. Deşi, în fază iniţială, puteam jura, după cum
arătau, că erau gete-beget olandeze.
Eu,
cu limba dezlegată şi cu chef de vorbă, ridic paharul de bere şi îl întind
către ele... Frate, n-au trecut 10 secunde şi erau peste noi la masă. Se vedea
că nu ştiam limbajul şi obiceiul locului... De fapt, prin ridicarea paharului,
le invitaserăm să ne însoţească la o bere... Două, trei, patru...
Limbile,
acum, ni se încurcaseră la loc... Ne priveam, ne zâmbeam şi ne luam în braţe,
cu fetele, evident, de parcă ne cunoşteam de când lumea.
Domnişoarele
erau din Polonia, mai precis din Cracovia, un oraş foarte frumos şi încărcat de
istorie, aşezat pe râul Vistula.
Cele
două erau surori gemene, deşi nu semănau deloc, una se numea Anielka, parcă,
iar cealaltă Elwira! Mie, cel mai mult îmi plăcuse de Elwira. Eraaa... Era mai
mare în bust! Pasiunea vieţii mele!
Tot
de la ele, am aflat că erau stabilite din 1989 în Olanda.
Şi
eu le-am povestit despre cât de bun era salamul Krakauer... Tot de la Cracovia,
dar în limba germană. S-au amuzat pe treaba cu salamul, aşa că am mai luat câte
o bere şi o cameră la pensiune... Am plătit camera şi ne-am întors din nou la
bere.
Erwin
se uita la mine printre dinţi, iar eu îl vedeam violet!... Dar eram bărbaţi!
Beam
bere şi le spălam pe poloneze pe faţă... Un adevărat ritual al beţivilor.
Heee...
Şi-am plecat spre cameră...
A
doua zi, soarele îmi băga nişte buzdugane înroşite drept între ochi.
M-am
ridicat de pe mochetă, am privit în jur... Am mai privit o dată în jur... ceaţă
totală! Ceaţă în cameră, ceaţă şi în cap. Cu greu reuşeam să-mi ţin echilibrul.
Mă uitam la Erwin care, nu ştiu din ce motiv, adormise cu picioarele foarfecă sub
el şi sforăia îngrozitor!?
Grea
zi, mi-am spus! Mă ţineam cu mâinile de cap şi priveam un... tablou care se
mişca întruna! Ba nu, era ceasul, numai că limbile se unduiau precum
driblingurile lui Hagi... Dă-l dracului de ceas, ce nevoie...
Polonezele?!
Hiii...
Unde-s polonezele?!
S-au
dus. Ne-am făcut treaba cu ele şi s-au dus acasă, probabil... Pa şi pusi!
Şi
totuşi... M-am aşezat pe un scaun şi mi-am aruncat o privire în chiloţi... Ce
să văd?! Bomba de la Hiroshima! Ba nu, cap sec, voiam să ştiu dacă azi noapte...
a mai funcţionat!? Nu mi-am dat seama.
L-am
mişcat pe amicul meu şi, cu greu, a deschis ochii după care i-a închis la loc
şi s-a întors pe partea cealalată, trosnind din picioare...
„Erwin,
mă omoară taică-tu’, azi este duminică. Scoală-te!” În două secunde era în
picioare, ca în următoarea secundă să cadă cât era de lung. L-am ajutat şi l-am
aşezat pe un scaun.
Stăteam
amândoi, doar în chiloţi, şi ne priveam ca proştii. Trebuie să recunosc:
chiloţii lui erau mult mai olandezi decât ai mei made in China via Bucur-Obor!
Uşor
dezmeticiţi, încercăm un dialog... de fapt, frânturi de propoziţii neduse până
la capăt... Despre bere, multă, şi despre sex, cât o fi fost!?...
Şi
eu şi el, mai ţineam minte doar faptul că plecaserăm spre cameră cu polonezele
de toartă, după care... s-a rupt filmul.
Mai
privesc odată ceasul, de data aceasta limbile indicatoare se vedeau mult mai
clar: era ora 12:00, bătută pe muche.
„Douăsprezece!?”,
făcu Erwin.
„Douăsprezece!”,
făcui şi eu.
„Tata!”,
mai zise Erwin şi îl văd că se repede în toate părţile...
„Ce
ai, omule?”
„Hainele...”
„Da!
Ce-i cu ele?”
„Păi,
unde sunt...”
Nu
mai erau!... Le-am căutat peste tot. Chiar şi în coşul de gunoi.
Frate,
şi era ora când trebuia să eliberăm camera! Păi, în chiloţi... Nu se poate!
Dorind
să mă trezesc mai repede din toropeala bahică am mers la toaletă să-mi arunc cu
apă pe faţă şi să mă dau cu capul de chiuvetă... Căci asta mi-a venit să fac
atunci când am văzut oglinda de la baie mâzgălită cu ruj!
Şi
am citit: „English suckers!” Noi eram ăia! Englezii... La ce faţă aveam, cred
şi eu, dar Erwin, el ce vină avea?!
Polonezele
ne curăţaseră de haine, bine cel puţin, coincidenţă fericită, nici eu şi nici
Erwin, nu luaserăm niciun fel de acte la noi.
Stăteam
amândoi trântiţi în fotoliu şi ne uitam pe fereastră... Pe feţele noastre se
putea citi toate dezastrele înregistrate, de-a lungul vremurilor, pe pământ... Plus
prostia!
La
un moment dat, aşa... din senin, m-a podidit râsul. Unul din ăla idiot. De
idiot, dar extrem de contagios pentru că Erwin începu să râdă şi el în
hohote... N-a durat mult, ce-i drept, vreun sfert de oră, dar destul să nu mai
avem aer... Şi pentru ca balul să fie total, Erwin s-a înfăşurat în cearceaf,
s-a cocoţat în mijlocul patului şi s-a declarat „Caesar Imperator”...
„Ave!”
„Ave, Imperator, morituri te salutant!”
Bine,
ca muritor îl salutam, dar eu cine eram?! Dacă el era Caesar, eu? Aha, am
piceput! Eu eram... restul! Plebea.
Dar noi
nu eram doar muritori, eram şi muritori de sete...
„O
bere?”, îi arunc în glumă.
„Bere?
În viaţa mea să nu mai văd!” Cred şi eu, după opt... sau nouă!?
În
fine, făceam eforturi să fim lucizi.
„Tu pe
care ai...”, îl întreb eu, încercând să aflu ceva detalii...
„Hm, nu
mai ştiu... Cred, dar nu sunt sigur că... De fapt, nu-mi mai aduc aminte
nimic!” Blanc! Aşa era şi la mine.
Erwin
pune mâna pe telefon şi sună la recepţie, pentru a cere eventuale informaţii
despre seara trecută... Îl văd doar cum dă din cap şi tace în limba olandeză.
„Acum,
tradu-mi, te rog frumos!”
„Dragă
Martin, polonezele... Adică fetele cu care ne-am întreţinut aseară, spune
recepţionera, ne-au condus în cameră, după care au plecat. N-au stat mai mult
de cinci minute...”
„Cinci
minute?! Atât de slabi să fim?!”
„Ce să
faci în cinci minute, Martin? Că fata de la recepţie mi-a mai spus că mai mult
ne-au târât până la cameră, o mână de ajutor dând şi paznicul pensiunii...”
Era
clar: şi nesatisfăcuţi şi cu banii luaţi... Pardon, cu hainele, că de bani...
eram chei. Calviţie totală! Mai ales eu: zero lei, zero guldeni, zero, mărci,
zero dolari şi, în general, zero oricărei valute din lume. Chiar şi celei din
Botswana, la câtă bere băusem...
„Ave, Imperator, morituri te salutant...” Muritor
tâmpit!
Erwin
a mai pus o dată mâna pe telefon şi l-a sunat pe... tata. Pe tata Gerrit. După
vreo 10 minute de ascultat şi încă vreo 20 de parlamentări, a închis.
„Cum
stăm?”, întreb.
„O
să vină tata să ne ia. Ne aduce şi haine.”
În
20 de minte, Gerrit s-a înfiinţat la pensiune, mi-a adus nişte blugi cu patru
numere mai mari, de-a trebuit să-i ţin cu mână să nu ies cu ei în glezne.
Uitase cureaua. Cel puţin, eram îmbrăcaţi.
Erwin
se duce în parcare să pună bicicletele pe maşină... Opelul lui Gerrit avea
instalat deasupra un cadru special din metal pentru transportat biciclete...
În
timp ce eu îi ceream scuze lui Gerrit, apare Erwin cu o falcă în cer şi cu alta
sub pământ... Gerrit îi cere să se grăbească şi să pună bicicletele mai repede
pe maşină...
„From
where... so many bikes?!” Chiar! De unde atâtea biciclete?! Polonezele cu ce
voiai să se ducă acasă? Doar nu era să meargă pe jos?
Am
înţeles, dacă bani nu găsiseră...
Atunci,
a izbucnit şi Gerrit în râs şi, culmea, părea unul sincer... Bătea puternic cu
palma în capota maşinii, de-i schimbase total linia şi trăgea şuturi în jantele
Opelului, de-i săriseră capacele... După care, timp de o jumătate de oră s-a
plâns de durere. Mi-era clar: olandezii se amuză greu, dar şi când se
pornesc...
Am
plecat, pe drum, ca prin vis, mi-am adus aminte cum ne alintaseră ele...
polonezele. Ne spuneau întruna: „Głupcy! Głupcy!” Suna atât de frumos pe buzele
lor...
„Głupcy!
Głupcy!...” Trebuia să recunosc că limba poloneză are o anumită muzicalitate...
Parcă le şi aud: „Głupcy! Głupcy!...”
O
zi de sâmbătă de ţinut minte, frate. Panaramă!
Ajunşi
acasă, Erwin s-a dus direct la baie, iar eu l-am rugat pe Gerrit să se uite
prin bibliotecă să vadă dacă găseşte vreun dicţionar olandezo-polonez... Avea!
Îl avea încă de pe vremea când ne cunoscuserăm, când vizitaseră mai multe ţări
din est, mai puţin Bulgaria şi România.
Am
luat dicţionarul şi, cu o frenezie de nedescris, am ajuns la litera G...
Głupcy!...
Głupcy!... Am găsit... Găsisem, dar nu mai puteam să-mi ridic privirea...
Gerrit, curios şi el, aştepta... Privesc mai întâi în stânga, apoi în dreapta, pe
urmă îmi îndrept privirea şi spre prietenul şi binefăcătorul meu...
„Głupcy!...
Adică... „Foools!” „Proştilor, pe limba mea”
Frate,
alea, din trei în trei minute, ne făceau proşti, iar noi le divinizasem.
Fi-r-ar
băutura a dracului!
Henny
n-a mai rezistat şi a izbucnit în râs...
Erwin
a venit şi el să afle care este motivul râsului generalizat.
La
final, s-a tras şi o concluzie... Femeile sunt mai deştepte decât bărbaţii!
Ce
să zic!?
Evident
că Henny trăsese concluzia, aşa că ne-a dat bani să mergem să cumpărăm două
biciclete...
„Numai
să fie olandeze, nu poloneze!” A mai adăugat Gerrit, moment în care am uitat că
nu aveam curea la pantaloni şi mi-am luat mâna de pe betelie... Aşa, cu ei în
glezne, nu mi-a mai venit altceva de făcut decât să ridic braţul şi să strig:
„Ave,
Imperator, morituri te salutant...”
Nu vă
mai spun că eram cu toţii pe jos de râs...
Hai, că
fuseseră şi polonezele bune întrucâtva... Pentru că eu cred că în casa aceea se
râdea destul de rar...
Bun şi
românaşul la ceva! Să fie cabotin, ce altceva!?
Głupcy!... Głupcy!...
