sâmbătă, decembrie 19, 2009

Tontogolul lui Nicoliţă

Tontogolul cromozomial

ibmartin




Mă uitam la un meci de fotbal al Stelei cu Real, la Madrid.
Eram foarte concentrat, nevastă-mea mima şi ea că este la fel de interesată ca şi mine.
—Auzi, dragă, dar de ce nu iau, odată, mingea aia în mână? Le-ar fi mai uşor şi nici n-ar mai da-o aşa de des afară.
—Pentru că... Dar ce sens avea să-i explic cum e cu fotbalul! M-ar fi distras şi mai mult, tocmai acum când Nicoliţă mânca pământul pe extrema dreaptă.
—Ştii că fata noastră a intrat la... N-am mai auzit continuarea pentru că exact în acel moment Nicoliţă trimite un balon acasă, adică, spre poarta proprie şi înscrie un... tontogol de toată frumuseţea! Am dat cu pumnul în masă, am scos un urlet îngrozitor şi i-am aruncat telecomanda soţiei. În cap.
Dar dintr-o dată m-am luminat şi pe faţă mi-a apărut un zâmbet larg. Îmi amintisem spusele soţiei „fata noastră a intrat la...” Eram fericit pentru că şi fetele unor amici de-ai mei intraseră de curând ba la drept, ba la medicină, numai fi-mea nu intrase nicăieri.
Am uitat de meci, de parcă nici n-ar fi fost. M-am îmbrăcat repede, nevastă-mea mă privea consternată, masându-şi cucuiul. Dar s-a întors fericită cu ochii pe teve pentru că acum putea să-l vadă, în sfârşit, pe Jamie Oliver prezentând o reţetă de peşte umplut cu guşă de veveriţă. Mi-am pus papucii şi am coborât la magazinul de la parterul blocului. Am cumpărat alune, prăjituri, o sticlă de whiskey şi una de şampanie.
M-am întors ca o furtună, am pus cumpărăturile pe masă, am prins gâtul sticlei de şampanie şi i-am răsucit dopul. Poc! Am turnat în pahare, timp în care soţia mea părea de pe altă lume, i-am întins un pahar şi am ciocnit cu putere. Probabil că încă o mai durea capul!
—Noroc, nevastă şi să ne trăiască!
—Noroc! Cine să ne...
—Cum cine?! Fiica noastră. N-ai spus tu că a intrat la... Da’ chiar, la ce-a intrat, dragă?
—Voiam să-ţi spun că a intrat la ovulaţie şi că trebuie să nu o mai lăsăm să iasă cu băiatul ăla, dar nu ştiam că asta se sărbătoreşte!?
Mi-a ieşit toată şampania pe nas.
Şi numai din cauza lui Nicoliţă, fost purtător al tricoului cu cromozomi „y”!
Moştenirea mă-ti-marii!

miercuri, decembrie 09, 2009

La vânătoare de râşi - articol Săptămâna Financiară

Râzi şi respiri uşor
de Horia Gârbea
4 Decembrie 2009, 17:33


La Târgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului „La vânătoare de râşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin.
Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrând cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrisă tot de tine. Ca să poţi îndura această luptă ca o scară fără sfârşit pe care se duelează muschetarii glumei îţi trebuie seninătate şi o nesfârşită resursă de autoironie.
Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amândouă, adică izbuteşte să combine luciditatea în faţa lumii cu o doză bine cântărită de nepăsare. A reuşi să râzi de lume şi de tine însuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. În prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atât de tîrziu, acum, când autorul este un bărbat matur, un împlinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare, ci însuşi hazul ca resursă de nemurire.
Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărât, după multe pagini de scheciuri TV, dar şi de teatru, să-şi adune textele între două coperte nu înseamnă că a îmbătrânit, ci că refuză bătrâneţea. De altfel, umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor în patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune că mor în ale altora. Însă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blândeţea şi înţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi, dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că însuşi autorul nu şi-a pus problema, dacă volumul acesta de început va rămâne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit în legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, încât vă propun să ne bucurăm râzând din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.
Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit în literatură pentru că e de mult acolo (aici) şi se mişcă firesc în undele ei.