t r a n k a - f l e a n k a

R U G Ă

2012-01-31T21:49:00.002+02:00

Prea Cucerniciei Sale, Părinte Adrian Beldianu,
Preot paroh al Mănăstirii "Mihai Vodă" - Bucureşti

R u g ă

de Ion Bogdan Martin

Aud stihirile samoglasnice
Şi mă rog,
Din Dumnezeul Trinitar,
Asupră-ne, să se coaboare Sfântul Duh,
Cel dătător de viaţă,
Şi să ne miruiască,
Să ne mântuiască,
Să ne iubească,
Să ne îmbuneze,
Să ne-ntremeze
Pe noi românii
Şi pe toţi trăitorii
Acestui pământ încercat!
Şi să vedem mai bine,
Să auzim mai bine
Şi să înţelegem mai bine,
Acum şi în vecii vecilor,
Amin!

AVANT LA LETTRE

2012-01-31T21:42:00.002+02:00

Avant la lettre

de Ion Bogdan Martin

Teleleici sleite, de vremi şi veaţă,
Înstrăiate în caţaveici c-o statură mai mare
Culcau, din faptul noaptei, marfa ponosită
Pe josu, pe strenţe,
În iarmarocul femeiesc
De la Târgul Cucului
Alimănit la maizăzi de Sf. Gheorghe cel Nou.
Dar aiasta numa’ marţa şi vinerea,
Pe la 1785,
Pre timpul Mavrogheniului fanariot
Care, mărnicosu din fire,
Spre nebunirea bucureşteanului de rându,
Dădese nizam breslei zlătarilor
Să-i înveşmânte în aur
Coarnele cerbilor
De la birja domnească!
Aci, muierile îşi toiau marfa,
Haine vechi – bulendre
Şi pânzături pentru cocoanele scăpătate de la oraşu.
Estimp, târgu’ să împlea
De baraşnici,
Mai ales după prânzare
Ş-atunci, să te ţii tocmeli la bazea,
La mexică şi testemele
Pentru mardalâc.
Care mai de care să facă alişveriş,
Chilipir pentru procopsală.
Când o boace de codană gureşă s-auzi dintre boscârţe,
Şi paos în tot târgu’ să puse.
Ş-aşa ghizdava sfadnic glăsi:
„Bă, mocârţelor, grăim în toatele idiomurile lumii
Da’ în dulcea limbă românească, noi, când am mai rostui?!”
Paosul să sâmţa, cale dă 10 poşte,
Taman până sus în talanga bisericii...
„Lasă!, zisă un voinic, c-o uitătură mânecătoare,
O să vie unu’, Eminescu, fiu de căminar,
Ş-o să-i ştudiruiască pre toţi!”
Şi când baraşnicii auziră aşa minunăţie
Începuseră a urla din afundul rărunchilor:
„Scumpăr Iminescu, scumpăr Iminescu...”,
„Dau mii dă galbeni şi comori pentru Iminescu!”,
„Dau toată avuţia, neamuleee...!”

Optimistă rău!

2012-01-12T22:52:00.002+02:00

Optimistă

de Ion Bogdan Martin

Se coace!
Da, dar înainte de asta
Se frământă
Ca la nuntă,
Bine, bine de tot.
Da, dar înainte de asta
Ar fi trebuit să fi fost cules
Şi pus la uscat şi bine ales.
Da, dar înainte de asta
Era bine să fi şi plouat
Solul să fi fost gras şi sedimentat.
Da, dar înainte de asta
Ar fi trebuit să fi fost semănat...
Da, dar cine-ar mai fi stat
Cu viitorul la sfat?!
Cine?!
Ei bine, şi totuşi se coace.
Se coace ceva!

Opera magna

2012-01-12T22:45:00.002+02:00

Opera Magna
(Trad. liberă: realizare uriaşă, enormă, incomensurabilă...)

de Ion Bogdan Martin

Una caldă, alta rece
Doar în viaţă se petrece
Azi e una, mâine-i alta
Viitor cioplit cu dalta

Ş-om sculpta o viaţă fie bună, fie rea,
Tot privind la graba cum se scurge Dunărea.
Şi-i dor şi doare că tot ce-i bun a fost de mult
Şi-i tot mai rece marmura şi rece suflă vânt

Rece peste gânduri, peste operă şi peste trup.
De-aceea, avant la lettre, eu vă salut şi vă şi pup!
Nu uitaţi să lăsaţi un zâmbet la ieşirea din muzeu
Ca să ştie toată lumea că n-am fost chiar... Dumnezeu!!!

Hai cu...

2012-01-12T22:42:00.001+02:00

Hai cu...

de Ion Bogdan Martin

Hai cu mine-n nemurire
Sus în deal la mănăstire

Hai cu mine la plimbare
Prin fân proaspăt şi cicoare

Hai cu mine peste ape
Să vedem peştii de-aproape

Hai cu mine la taifas
Ş-om vorbi prin gând şi glas

Hai cu mine-n gara nouă
Să stropim trenul cu rouă

Hai cu mine-n circul vechi
Să ne tragem de urechi

Hai cu mine la femei
Tu cu una, eu cu trei

Hai cu mine, Sigmund Freud, în idilica-mi poveste
Unde visul n-are capăt iar mesajul... te priveşte!

PIANISTUL

2012-01-12T22:41:00.001+02:00

Pianistul

de Ion Bogdan Martin

Maestrul, cu timbrul uşor tremurat,
Mi-a recitat cea mai nouă, celestă poezie.
Eram năuc, pierdut şi suspendat
De personajul desprins, parcă, dintr-o elegie.

Şi-a dat şuviţa cânepie într-o parte,
S-a aşezat la pian, a privit în jos şi ah!,
Pătruns de geniu şi de eternitate,
A interpretat magistral o piesă de-a lui Bach.

Acest moment l-am zărit printr-un ochi de curcubeu
Deschis de dâra albastră, scursă din cerul rămas fără apă
Şi-n veci nu mi-am imaginat că, mirean, tocmai eu,
Am fost ales să văd şi să aud ceea ce altora le scapă.

Puţin se mai vorbeşte, infim se mai recită şi, zău, e tare trist
Că îngerul Nichita, în genunchi, ne roagă: nu trageţi în pianist!

Tai-Chi

2012-01-12T22:32:00.002+02:00

Blestemul Tai-Chi

de Ion Bogdan Martin

Alo! M-auzi? Sunt eu, iubitul tău, te rog o şoaptă să nu scoţi!
Doar să m-asculţi, te voi blestema şi să-mi răspunzi dacă mai poţi.

Te blestem, iubito,
să te mângâi peste pleoape
Să te am mereu aproape!
Te blestem, iubito,
să te mângâi peste sâni
De sâmbătă şi până luni!
Te blestem, iubito,
să te mângâi peste tors şi coapse
Să-mi sară neuronii din sinapse!
Te blestem, iubito,
să te mângâi cu iubire peste tot
Şi să intru-n transă, să fiu hot!
Te blestem, iubito,
să fim precum principiile lui Yin şi Yang
Care se cuplează în Tai-Ciu-ul ca un gang
Te blestem, iubito,
să te... Cuuum?! Alo! Dddar cine...
Cu mama iubitei?... Bine, bine...
Mă scuzaţi! Ce? V-a plăcut poemul!
Ah, deci nu poemul, ci... blestemul!
Să vin la dumneavoastră?!V-aţi încins?!
Doamne, oare cine, cine m-a împins!?
Doamnă, este o eroare, o simplă potriveală
Şi mai cred că a fost o regretabilă greşeală!
Sărut mâna! Pa! Un an bun, cu sănătate!
Am închis. Eram pierdut, căzut pe spate.
Dar, ia, că sună telefonul. Acuma, imediat!
Da! Tu eşti iubito?! Vai! Vai, ce bine c-ai sunat!
Pentru că mai devreme.. Ce? Tot tu, şi te-ai jucat!?
Atunci, ca să completez cu un vers de neuitat
Eu, precum Luceafărul lui Eminescu, la tine mă cobor
Şi acompaniat, cu cânt, de cel mai mare preoţesc sobor,
Sincer îţi declar că: şi dacă amenzi de voi plăti
Eu tot am să te bag, cu drag şi-adânc, în p... mă-tii!

Companie de... stat

2012-01-12T22:26:00.001+02:00

Companie de... stat

de Ion Bogdan Martin

Mă scol dimineaţă,
Cu greaţă,
Şi cu faţa la cearceaf.
Praf!
De obicei, dorm cu mâna stângă sub pernă,
Pace eternă.
Mă trezesc,
Să nu putrezesc,
Fac un duş cu apă potrivită
Multă, cât pentr-o vită.
Citesc presa pe net
Pe sărite, neatent.
Mă îmbrac şi plec la birou
Cu maşina companiei, nu ca orice bou.
Acolo, secretara îmi iese-nainte
Cu cafeaua fierbinte,
Deşi i-am spus că nu beau cafea.
Da, dar ea bea!
Ne punem la taclale
Cam cât fierbe o oală cu sarmale.
Trecut de 12 şi jumătate
Este ora de masă, frate.
Pe la două mă-ntorc, frânt
Mă mai uit pe net, mai şi cânt.
Se face patru, gata!
Îmi iau borseta, sărut fata
Şi plec cu gaşca la bere
Caterincă la durere.
Târziu în noapte,
După unu jumătate,
Ajung, în fine, acasă
Nevasta, frumoasă şi ea, dar grasă,
M-aşteaptă c-un zâmbet zbanghiu
Şi ţipă că este târziu
Scot o brăţară cu multe carate
I-o vântur şi cade pe spate
O ridic, pe brăţară, îmi iau halatul de baie
Şi plec la duş să mă curăţ de zoaie.
După care,
După aşa o zi obositoare.
Merg satisfăcut la culcare.
Adorm ca un prunc, fără suzetă şi lapte,
Cu mâna stângă sub pernă jumate,
Cu gândul la o nouă zi în urbea cetăţii,
O zi grea de muncă în slujba societăţii...

Nadejda

2011-11-29T20:21:00.000+02:00

Nadejda, dragostea mea

de Ion Bogdan MARTIN

Am venit, Nadejda, la tine, peste Prut
Am venit, fetiţo, ca să te... sărut
Am venit, dar tu plecaseşi, probabil că de mult
La Kişinău nu mai era nimic, nimic ca la-nceput
Venisem, Nadejda, la tine peste Prut
Hotărât, fetiţo, ca să te... sărut
Mi-aduc aminte, înainte, cum eram
Ca doi copii din fatidicul Siam
Doamne, şi cum ne mai iubeam!
Pe pat, pe laviţă şi sus pe geam
Îmi vuia papionul
Vuia chiar şi avionul
Pentru tine l-am iubit pe Stalin, vaşnicul „tov”,
Pe Elţân, pe Breşnev şi pe Gorbaciov
Doamne, Doamne şi cum ne-am mai iubit!
Pe jos, pe aragaz, pe lama de cuţit
Erai, Nadejda, ca o floare
Erai... ai fost precum o boare
Erai gingaşa balerină
Suavă lebădă-n grădină
Erai, Nadejda, ca o taină rece
Erai valul care te petrece
Erai, Nadejda, o artistă
Erai distinsă ka...ghebistă
Şi-atunci am venit, la tine, peste Prut
Cu ordin, Nadejda, să te execut
Şi nu oricum aşa... în doru’ lelii, ci definitv
De-aceea sunt înarmat, iubito, cu-n... prezervativ

Lansare carte Bookfest 2011 - Teatru "Tranka-Fleanka"

2011-07-03T23:58:00.000+03:00

Dor de Cezar Ivănescu

2011-04-10T18:37:00.001+03:00

Dor de (poetul) Cezar Ivănescu

Îl caut ades pe Cezar Ivănescu
Şi-l zăresc numai pe... Escu
Îl caut, ştiu că-i dus „La Baaad”,
Îl caut pe vaşnicul meu bard,
Îl caut şi-i zăresc doar crucea
Pe care-o scuipă unul... Mucea
Mi-e dor de versul atât de lăudat de Preda
Mi-e dor de „Jeu d’Amour”, ei bine da!
„plouă în după-amiază mult
plouă ca-n vremuri de demult”
Dar şi „Doina”, deşi tristă, îmi place s-o ascult:
„mai duceţi-mă-n sicrie, îngeri,
mai duceţi-mă-n sicrii de foc,
m-am hrănit de scrîşnete şi plîngeri
plin mi-s de pustiu şi nenoroc !”
E dus, săracu’, e dus şi-i sunt veseli, azi, călăii
Saltimbancii, hăndrălăii
Ce-au sorbit cândva din râvna cu poetul
Ce au scris până li s-a înroşit carnetul.
Îl caut ades pe Cezar Ivănescu
Şi-l zăresc numai pe... Escu
Îl caut, ştiu că-i dus „La Baaad”,
Îl caut pe vaşnicul meu bard
Îl caut şi-i zăresc doar crucea
Pe care-o scuipă unul... Mucea
Plecat e Ivănescu, plecat să se mai plimbe,
Să uite de lumea asta şi de legile ei strâmbe
Îl caut ades pe Cezar Ivănescu
Şi-l zăresc numai pe... Escu
Pe „disidentul” Mircea... şi ceva cu ’escu!!!

Premiera piesei Tranka-Fleanka la Teatrul Valah din Giurgiu

2011-01-01T21:18:00.001+02:00

La data de 16 dec. 2010, la Teatrul Valah din Giurgiu, unde director este dramaturgul Mircea M. Ionescu, a avut loc premiera comediei "Tranka-Fleanka", sub bagheta regizorului bulgar Vili Perveli Nikolov. Scenografia a fost semnată de către Doru Zanfir, iar protagoniştii celor două roluri au fost Violeta Teaşcă şi Toma Vasile.
În foto, cei patru, pomeniţi mai sus, plus autorul. În latura din dreapta

Afişul piesei aflat în holul de la intrarea în sală.

Umorul sfideaza ghinionul

2010-12-13T22:10:00.000+02:00

Umorul sfidează ghinionul!
publicat in Recomandari pe 10 Decembrie 2010, 17:59

„Vineri 13 - Ceasu’ rău, pisica neagră” se intitulează volumul de proză umoristică editat la Coresi de Ion Bogdan Martin şi lansat de curând la Târgul „Gaudeamus”.
Pe talentul lui Ion Bogdan Martin am pariat înainte de debutul său cu „La vânătoare de râşi”. Cred că am câştigat, şi re¬centul lui premiu 1 la con¬cursul „Dramaturgie în doi”, unde a devansat destui autori consacraţi, mă confirmă. Menţionez că eu nu am participat la numitul concurs. Altfel, mai ştii, I.B.M. mă învingea şi pe mine. A doua carte de proză scurtă declarat umoristică lansată de I.B. Martin la recentul „Gaudeamus” este, cum se şi cuvine, mai groasă, dar şi mai substanţială decåt prima. O anumită facilitate a umorului care-i vine autorului din uşurinţa de a genera poante, mai ales în dialog, s-a mai estompat.
Textele au mai multă greutate, mize mai mari, o anumită tristeţe şi amărăciune, care, îmi demonstra cândva Horaţiu Mălăele, e componenta esenţială a umorului de calitate. Desigur, Ion Bogdan Martin nu cade, din fericire, la filosofie şi nici la umorul sec, aristocratic. El cunoaşte bine lumea în care trăim, la ea se referă, îi expoatează cu abilitate absurdităţile, prostiile, ipocrizia. Nici morala, care în exces poate să irite, nu-l ispiteşte pe prozator. El ştie să fie şi autoironic şi ireverenţios înţelegând că, dacă te-ai apucat să faci băşcălie, nu poţi cruţa nimic şi pe nimeni, nici măcar pe tine însuţi.
Dacă va mai scutura o dată scrisul său printr-o sită prin care să treacă spre recycle-bin poantele subţiri şi abuzul de comic de limbaj şi de onomastică, opera încă noului-venit în literatură va câştiga în consistenţă şi pronosticul meu se va confirma cu mai mare putere. Îi doresc să-şi păstreze hazul şi entuziasmul devenind simultan tot mai profund.

Horia Garbea
Presedinte Asociatia Scriitorilor Bucuresti

Concursul de dramaturgie "Teatrul in doi" organizat de Teatrul VALAH din Giurgiu

2010-11-10T00:05:00.002+02:00

Concursul de dramaturgie "Teatrul în doi" organizat de Teatrul VALAH din Giurgiu
De pe bloggul lui Mircea M. Ionescu

„Dramaturgie în doi”, cu cinci laureaţi pe podium!

Noiembrie 9, 2010
Concursul “Dramaturgie în doi”, lansat în premieră naţională de Teatrul Valah din Giurgiu, şi-a desemnat, azi, laureaţii. Din cele 37 de texte primate la Concurs, din 17 oraşe ale României, dar şi din Germania, Franţa şi Elveţia, juriul (format din regizorii Mihai Lungeanu, Vili Perveli Nikolov şi dramaturgul Mircea M. Ionescu) s-a văzut nevoit să aleagă pentru podium nu mai puţin din 5 concurenţi!
Marele Premiu l-a primit, cu 26,5 puncte, piesa “Tranka-Fleanka”, de Ion Martin, din Bucureşti.
Poziţia secundă a revenit textului “Eu sunt din România” (24 de puncte), de Carmen Dominte, tot din Capitală.
Bătălia cea mare s-a dat pentru Premiul III, unde trei autori au totalizat acelaşi număr de puncte (22): Mirel Buzdugan (elev de 18 ani din Comăneşti!), pentru piesa “Visul mereu tânăr”; consacratul Dorul Moțoc, pentru textul “A 3-a bilă”, şi cunoscuta scriitoare Ana-Maria Bamberger, din Hamburg (Germania), pentru piesa “Karstadt Blues”.
Foarte aproape de podium, la 0,5 puncte, s-au aflat Petru Ionescu (autorul piesei “Repetiţie cu dublură”), Valeriu Butulescu (“Ediţie specială”) şi Bogdan Mihai Asaftei (“Fraţii fără nume”).
Câştigătorul acestui inedit Concurs de texte dramatice cu două personaje va beneficia, dincolo de 1.500 de lei, de bucuria de a-şi vedea scriitura pusă în scenă, repetiţiile urmând să înceapă imediat după ce se va încheia Festivalul internaţional al teatrelor din oraşe dunărene (15-19 noiembrie, la Giurgiu), în cadrul căruia vor fi prezentaţi fericiţii laureaţi!
Teatrul giurgiuvean speră să pună în scenă, anul viitor, toate textele premiate la această ediţie de debut a Concursului “Dramaturgie în doi”, dar se oferă să le trimită şi altor teatre, interesate, textele jurizate cu multă exigenţă. Piese care, sincer, merită foarte multă atenţie!

Categories: "Jurnal" pe sărite Tags: "Dramaturgie în doi", Concurs, Festival, Giurgiu, Ion Martin, Marele Premiu, Teatrul Valah, Tranka-Fleanka

Frumosul in stare pura. Romania, totusi

2010-08-30T10:19:00.001+03:00

Cum se poate promova Romania!
La început nu a ştiut ce va face cu sutele de fotografii din Maramureş, Delta Dunării, Bucovina, Transilvania, Sighişoara, Hurezi sau Munţii Orăştiei. Acum, toate aceste zone pot fi vizitate pe http://patrimoniuromanesc.ro/ de oricine.
Merita!

In gara la Urziceni

2010-08-20T13:19:00.001+03:00

Din cauza căldurii, dar şi a crizei financiare,
exact în gară la Urziceni

de i.b. martin

Acceleratul de Galaţi a plecat. Cei câţiva călători, debarcaţi în grabă, se duc care încotro. O duduie, nici prea tânără nici prea coaptă, s-a oprit la un chioşc să-şi cumpere un tabloid. În curând gara rămâne goală. Aproape goală pentru că, în afara domnişoarei, pe una dintre laturi, un domn s-a apropiat de o ţâşnitoare să-şi ostoiască setea. Se şterge energic la gură, moment în care o zăreşte pe duduia care îşi face vânt cu ziarul, gata-gata să cadă din picioare. Dintr-un instinct inexplicabil, porneşte energic către aceasta.
―Bună ziua, iertaţi-mă...
―Vai, ce m-aţi speriat, domnule! Ne cunoaştem?!
―Nu, dar de-abia aştept. Mie mi se spune Nelu.
―Aşa or fi vrutără naşii!
―Da! Dar dumneavoastră?
―Bine, merci de întrebare!
―Doream să vă întreb cum vă numiţi.
―Păi şi de ce nu mă întrebi?
―Acum chiar vă întreb: cum vă numiţi?
―Ete, Ionela, spune duduia zâmbind cu toată gură, în timp ce-şi lasă capul pe spate. Mult de tot.
―Nelu şi Ionela. Ne potrivim...
―Unde?
―La nume.
―A!
―N-aţi vrea să...
―Păi, nici nu cunoaştem.
―Să ce?!
―Exact! Domnule, eu sunt o persoană serioasă, nu una dintr-alea, rosteşte categoric, lăsându-şi capul pe spate. Mult de tot.
―Adică?
―Păi, da’ cum de nu să?!
―Să ce?!
―Exact.
―Domnişoară, uite o bancă aici, n-aţi dori să...
―Pe bancă?!
―Să ne aşezăm!
―Mie-mi place să stau la margine.
―Dar nu suntem decât noi doi!?
―Exact.
―Mă rog...
―Rugaţi-vă, că Dumnezeu v-ajută!
―Mda. Sunteţi din Urziceni?
―Născută-crescută.
―Crescută bine.
―La înălţime?
―Nu, la talie.
―Ce galant eşti, bre, domnule!
―Pot să vorbesc cu tu?
―Vorbeşte cui vrei tu!
―Şi a cui eşti din Urziceni?
―A lu’ Zvârle-mâna.
―A lu’ „Zvârle-mâna”?!
―Păi, tocmai ce ţi-am spus, bre!
―Ăsta-i numele de familie?
―Nu, bre, asta e polecra. În acte io sunt Ionela Graţiela Fandositu.
―Fandositu?
―Păi, nu-ţi spusei?! „Zvârle-mâna”. De aici ni se trage. Din moşi-strămoşi, ai tatii aruncau cu mâna. O scuturau fleandura pe lângă corp. Multe necazuri li s-au tras de-aci. Ai auzitără de lupta de la Rovine?
―Am auzit. Mircea cel Bătrân, dar nu văd legătura!
―Ei, un stră-stră-stră-stră-strămoş de-al meu, neatent, dând energic din mână pe câmpul de luptă, l-a dărâmat pe sultanul Baiazid de pe cal. De-atunci ni se spune...
―Fantastic! „Zvârle-mâna”. Domnişoară, trebuie să îţi spun că mă simt mic în faţa domniei tale.
―Domniei mele?! Păi, ce înălţime ai?
―1,85.
―Ei, nu eşti aşa de mic.
―Domnişoara Fandositu, va-să-zică!?
―Cine vrea să zică?
―Lasă! Şi cu ce te ocupi, aşa în general?
―Nu prea mă ocup. Mai mult alţii se ocupă.
―Iar dumneata? Adică, tu?
―Exact. Şi?
―Eu zic să facem câţiva paşi, că acum vine personalul de Bucureşti şi se aglomerează peronul.
―Cam câţi paşi? Că sunt tare obosită, am fost la coaforul din oraşul Filipeştii de Pădure prin pădure. Ia uite ce bine-mi stă!, spunând acestea îşi introduce mâna prin păr şi îl întinde spre nasul domnului, în timp ce-şi lasă capul pe spate. Mult de tot.
―Miroase bine. E sexi.
―Vai, ce drăguţ eşti şi nici nu cunoaştem! Eu zic să mergem!
―S-o luăm spre vest.
―O iau pe unde zici.
―Şi ce pasiuni ai, dacă nu sunt prea indiscret?
―Păi, tu nu ştii?
―Ce?
―Dacă eşti prea indiscret, adică. Dar dacă este să vorbim despre pasiuni...
―Asta doream.
―Exact. Domnişoara, când şi când, îşi aruncă nervos privirea în lungul drumului şi păşeşte absentă alături de Nelu. Nelu este descumpănit şi, în acelaşi timp, exasperat de dialogul ciudat pe care îl poartă cu duduia.
―Şi totuşi, ai ceva pasiuni, te animă ceva...
―Ah! Despre dacă mă animă era vorba. Păi, da, că mă animă de mult, dar abia acum mi-am dat seama. Dar duduia tace. Tace, merge agale şi loveşte cu tocul pantofului în marcajul de pe asfalt. Linie continuă. Nelu, contrariat de-abinelea, insistă:
―Ce te animă, dragă? Că sunt tare curios!
―Ei, mi-e ruşine. Aşa de la prima întâlnire... Mi-e jenă, Nelule!
―Insist.
―Insistă!
―Păi, asta fac, că mă bagi în boală. Gata, am rezistat cât am rezistat, dar tu mă ţii numai în dodii.
―Exact. Ce sunt alea dodii?
―Un fel de şaradă.
―Aha.
―Deci?
―Deci, ce este aia şaradă?
―Un fel de ghicitoare.
―Păi aşa spune, bre! Deci, vrei să facem sex.
―Într-un fel, dar nu mă aşteptam să...
―Atunci, la revedere!
―Păi şi cu sexu’?
―Dacă o să fie băiat o să-i zic Nelu! Eşti mulţumit?! Duduia face stânga-mprejur, şi-i aruncă un gest artistic cu mâna, în semn de adio. Nelu, intrigat din cale-afară, aleargă după Ionela.
―Stai, duduie! Cum adică, dacă este băiat o să-i pui numele meu!?
―Exact.
―„Exact-exact”! Că mă bagi în boală.
―Domnule, ai un telefon mobil?
―Da.
―Mi-l dai şi mie un pic!, Nelu i-l întinde cu grijă, iar duduia, la rândul său, îl preia cu multă graţie şi dă cu el de asfalt.
―Duduie! Dumneata eşti sănătoasă?
―Exact. Ai un prezervativ?
―N-am, ce să faci cu el aici?!
―Trebuie să-mi iau medicamentele şi nu am niciun pahar la îndemână.
―Ce medicamente?
―Exact.
―Măi, femeie, ce fel de medicamente?
―D-astea dă cap. De la căldura asta nu-l văd bine pe Boc.
―Pe Boc?! Pe primul-ministru?
―Îl cunoşti?
―Ete, de unde!? Dar ce treabă are Boc cu...
―Primul ministru este în toate, iar eu a trebuit să fug de la ospiciu...
―Duduie, aşa incredibilă întâmplare... De-de-de la ospiciu?!?
―Şi de aceea m-am hotărât să mă înscriu în Partidul lui Dănuţ.
―Ce ospiciu? Ce partid? Care Dănuţ?
―Cum, bre, nu-l ştii pe Dan Diaconescu?! Că, după prima externare, am fost invitată la el în emisune. În direct şi în reluare. Io i-am pus p-ăia de-au săpatără s-o caute pe Elodia pe toată Valea Argeşului.
―Şi-au găsit-o?
―Bre, mata eşti mai nebun decât mine, cum s-o găsească, dacă acolo îmi ascunsesem eu chiloţii când am fugit prima oară de la ospiciu. A fost o... cioacă!
―Aoleu, cu cine mi-am pierdut eu timpul!
―Nu ai pierdut nimic, uite, aici ai formularul de înscriere în partid, spunând acestea îi flutură hârtia prin faţă. Peste o săptămână o să sar din nou gardul, ne întâlnim tot pe peron. Pe banca noastră dragă.
―Duduie, o întrebare am şi eu...
―Exact.
―„Exact”! Zvârle-mâna Fandositu, ăsta, există?
―Bre, dar pe voi, ăştia, din civilie, tare v-a mai afectat criza asta financiară. Cum să existe aşa ceva?! Auzi, l-a doborât de pe cal pe Baiazid!!! Ce-or să se mai râdă colegele de salon. Nebunule, care eşti! Haide, pa! Duduia o rupe la fugă înapoi către gară. Nelu, descumpănit în mijlocul drumului, începe să murmure:
―„Exact”. Dar cât de exact? O fi fost chiar exact?! Duduie, duduie, ai uitat să-mi laşi formularul de înscriere...

matake: AU INFLORIT CIORILE

2010-08-20T13:07:00.000+03:00

matake: AU INFLORIT CIORILE: "Locuiesc in apropierea Parcului Circului, un parc mititel cu numerosi platani si trec, aproape zilnic, pe-acolo, il traversez asa, de la e..."

De la sine

2010-06-10T14:14:00.003+03:00

De la sine

de ibmartin

Marţi,
Am simţit cum sinele evadează din mine
Şi asta încă era bine
Şi atunci, de la sine înţeles,
De la sine a devenit fără formă, fără fond.
Golit de sine.
Stăteam doar eu cu… mine,
În umbra ego-ului bonav,
Şi priveam în gol
În golul de sine
Şi toate acestea, pe fondul parataxei lipsei de sine
Peste conştinţa voalată şi abstractul din mine.
M-am speriat şi-am vrut să strig în… sinea mea
Dar nu mai era acolo ca să doară.
Circumstanţial, pentru sinele care mă părăsise,
M-am prins cu ochii minţii
De marcajul imaginar al globului ocular al sinelui
Şi orb, m-am scurs în mine
Murind normal, adică… de la sine!

CEASORNICUL

2010-04-05T14:43:00.001+03:00

Ceasornicul
de Ion Bogdan Martin

Simt acele ceasului cum îmi zgârie pieptul
Şi-s axele, barilletul, roata de clichet şi
rubinele
Adânc înfipte în inima mea
Aud cum bate fiecare secundă
Bum, bum, bum!
Bate şi-mi zumzãie sternul,
Dar ora bate cel mai tare
E cea care mă doare
E împlinirea celor treimiişasesute de bătăi
E gongul
E tumultul clipelor de trăire
E ora care fixează destinul
Ne întânim la ora...
Sau...
Ne vedem la ora...
Dacă...
Dacă pieptul meu mai rezistă
La ora fixată voi fi sigur acolo
Să te întâlnesc pe tine
Singură,
Topită,
Precum un ceas de-al lui Dali
Să-ţi prind mâna
Şi să ţi-o pun pe minutar
Sã vrei sã râzi
Să vrei sã plângi
Iar eu să te port
Preţ de şaizeci de secunde
Prin întreaga operă umană
Să simţi timpul
Dar şi bărbatul
Cum bat la unison
Doar pentru tine...
Doar pentru tine draga mea...
Draga mea viaţă!

Zărzăreua cu pistrui

2010-03-14T14:17:00.004+02:00

Zărzăreua cu pistrui

Într-o încăpere, modern utilată, la un birou oval imens stă un domn plinuţ şi uşor grizonat îmbrăcat într-un costum ultimul răgnet, sau strigăt, sau urlet, mă rog!, costum ale cărui linie şi tuşeu arată, fără putinţă de tăgadă, că face parte din colecţia „John Galliano” pe 2010, prezentată la Milano. Alături de acest domn, mai într-o rână, la unul dintre cele două birouri mai mici şi dreptunghiulare, stă un domn, la fel de puţin grizonat care poartă un costum tot de la Milano, numai că linia sa este, hăăăt, tocmai din colecţia de... anul trecut!!!

―Hai, hai mai repede, domnule Dimache! Intraţi!
―Să trăiţi, domnule Dilimache, de fapt, domnule ministru-secretar de stat!
―Să trăiesc, măi Dimache, să trăiesc! Dar dacă se întâmplă să mai întârzii o dată, s-a zis cu tine!
―Am înţeles, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat! S-a zis cu mine.
―Uite, Spirache cum a ajuns la timp?
―Mă scuzaţi, domnule ministru-secretar de stat! Cu el nu se va zice.
―Şi tot nu înţeleg, cum dracului v-am găsit taman pe voi: Dimache şi Spirache, şefi de departamente?!
―S-a întâmplat... S-a întâmplat să fim veri cu dumneavoastră, domnule ministru-secretar de stat.
―„Domnule ministru-secretar de stat”. Bine că s-a întâmplat, Spirache. Acum eu, de fapt, nu te cert Dimache, dar îmi place să aud cum îmi spuneţi voi: „domnule ministru-secretar de stat”! Da, mă, sunt ditamai directorul general cu rang de ministru-secretar de stat şi asta nu datorită vouă! M-aţi înţeles?
―Înţeles, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat! rostiră cei doi într-un glas.
―Aşa! Acum, stai jos Dimache, să trecem la oile noastre!
―Aveţi şi dumneavoastră, domnule ministru-secretar de stat?
―N-am, Dimache, n-am, dar aşa se spune! Sau o să am dacă îmi daţi voi! Că voi sunteţi tari în astea!
―Se poate domnule ministru-secretar de stat, nu v-am dat noi de fiecare Paşte câte 10-15 miei?!
―Ba da, măi Spirache, nu mă plâng. Să intrăm în probleme, doream să spun...
―Să intrăm, domnule ministru-secretar de stat!
―Că trebuie să ieşim şi noi în faţă cu ceva. Să vuiască presa. Să fim felicitaţi, mai ales eu. Tu, Dimache, de exemplu, ce ai făcut pentru ca sectorul de care răspunzi să nu mai aibă pierderi?
―Eu, ca sectorul de care răspund să nu mai aibă pierderi, domnule ministru- secretar de stat, deci, şi ca să vuiască presa, deci ca să nu mai aibă mari pierderi, pierderi datorate, în general, pierderilor neplanificate, domnule ministru-secretar de stat, eu, adică în departamentul pe care, cu onoare, îl conduc am dezvoltat o încrucişare a zarzărului de stepă cu cel de câmpie, iar rezultatul nu a întârziat să apară.
―Bravo! Ce a apărut?
―Zarzăre, să trăiţi, domnule ministru-secretar de stat!
―Cum, să trăiesc zarzăre, tembelule?!
―Adică, am obţinut un zarzăr care...
―Stai aşa, Dimache! În primul rând, spune-mi ce este zarzărul?
― Zarzărul, domnule ministru-secretar de stat, adică Armeniaca vulgaris, este un pom fructifer asemănător cu caisul.
―Bun! Zi mai departe!
―Fructele acestui exemplar obţinut prin încucişări multiple sunt mult mai rezistente decât cele ale zarzărului comun, cel de câmpie.
―Să zicem că nu sună rău. Ce facem noi cu fructele, Dimache? Cu zărzărelele!?
―Noi, cu fructele, domnule ministru-secretar de stat, ca să vuiască presa...
―Şi să ieşim în faţă, domnule ministru-secretar de stat, mai ales dumneavoastră.
―Exact aşa cum spune şi Spirache, şi pentru ca noi să ieşim în faţă, domnule ministru-secretar de stat, mai ales dumneavoastră, am obţinut zărzăreaua cu pistrui...
―Zărzăreaua cu pistrui?!?
―Zărzăreaua cu pistrui, domnule ministru-secretar de stat.
―Şi ce aduce nou zărzăreaua cu... pistrui?
―Pistruii, domnule ministru-secretar de stat.
―Pistruii!!! Extraordinaaar! Şi la ce sunt bun ăştia, Dimache?
―Pistruii, domnule ministru-secretar de stat, protejează mult mai bine fructul, oferindu-i, în cazul grindinei de câmpie, o protecţie de cu până la 15 minute mai mare, decât în cazul zarzărei comune, exact cât îi trebuie pentru ca grindina sa se oprească. Conferind astfel o producţie record pe cap de pom fructifer încrucişat.
―Măi, Dimache, cum să zic!? Sună... interesant. Bun, le-am obţinut şi ce facem cu ele? Aici e şpilu’!
―Domnule ministru-secretar de stat, şpilu’ este că după ce le-am obţinut intervine departamentul colegului meu Spirache.
―De la Ana la Caiafa. Ia, zi, Spirache!
―Dar nu le ştiu nici pe doamna Ana, nici pe doamna Caiafa!? Să sun la Resurse Umane să...
―Lasă!!! Spune mai departe!
―Domnule ministru-secretar de stat, aşa obţinute cum sunt, oamenii din departamentul meu culeg aceste zarzăre, cu mare grijă, după care le pun în lădiţe din lemn de bambus tailandez, decorat cu intarsii de fildeş şi le livrează, contra-cost, departamentului colegului meu Dimache.
―Contra-cost?!
―Păi, da, domnule ministru-secretar de stat, să creăm plus-valoare.
―Aşa, şi? Acum mingea este în terenul tău, Dimache.
―Da? Mă apropii de minge, o plimb un pic, după care o şutez şi dacă dau gol... este gol, dacă nu, nu!
―Dimache, era vorba de a relua discuţia despre zarzăre!
―Exact, domnule ministru-secretar de stat, iar în departamentul meu, printr-o tehnică specială aplicată de utilajele pe care tocmai le-aţi importat, le scoatem sâmburii, după care le livrăm, frumos ambalate în pergament japonez, departamentului colegului meu. Evident...
―Contra-cost.
―Ca să creăm...
―Plus-valoare.
―Exact, domnule ministru-secretar de stat, eu preiau, de la colegul meu Dimache, fac un proces-verbal de constatare...
―Pentru ce?!
―Pentru că pe timpul transportului sigur s-au depreciat câteva zarzăre, domnule ministru-secretar de stat.
―În cinci metri!? Ei, dar dacă sunt numai câteva zarzăre, zi mai departe, Spirache!
―Aşa, le preluăm la departamentul meu, le facem o baie cu apă distilată, după care le punem la fiert în cazanul sub presiune, Siemens-Martin, pe care l-aţi adus cu mari sacrificii din Germania. Timpul de fierbere şi de coagulare al zaharurilor este de circa 120 de minute, aşa scrie la manual. Luăm zarzărele fierte şi le punem la borcan şi le mai lăsăm două zile la bain-marie. La trei zile de la răcirea controlată, punem capacul, facem pasteurizarea şi trimitem întreaga producţie la departamentul colegului meu, Dimache.
―Contra-cost, desigur!?
―Bineînţeles, domnule ministru-secretar de stat.
―Ca să creăm...
―Plus-valoare.
―Bine, tu ce faci Dimache, că mingea este în terenul tău?
―Vreţi să spuneţi... borcanul!?
―Ce borcan, Dimache?!
―Borcanul cu producţia pe care colegul meu, Spirache, a obţinut-o din fierberea zarzărelor, domnule ministru-secretar de stat.
―Cum, doar un borcan?! Adică voi vreţi să spuneţi că eu am adus toată această aparatură, de peste două milioane de euro, ca să obţinem un singur şi unic borcan?! Şi ăla de zarzăre!? spunând acestea trase un pumn zdravăn în biroul oval.
―Să nu stricaţi decorul, domnule ministru-secretar de stat. V-aţi lovit şi la mână.
―Asta nu-i treaba ta, Spirache. Cum dracului pot eu să ies în faţa presei?! Ce le spun eu?! Că după o investiţie de peste două milioane de euro, am reuşit să obţinem un borcan de aşa-zise caise!
―Zărzărele cu pistrui, domnule ministru-secretar de stat, nu orişice!
―Zărzărele timpurii de stepă, domnule ministru-secretar de stat.
―Un borcan, auzi! Voi aţi tâmpit! Şi cam câte bucăţi intră, aşa, într-un borcan?
―Domnule ministru-secretar de stat, am reuşit, prin eforturile conjugate şi ale celorlalte departamente externalizate, să introducem, aşa, fix 36 de zărzărele.
―Fix, Spirache!? Fix 36?!
―Fix, domnule ministru-secretar de stat. Niciuna în minus.
―Mă, voi mă omorâţi! Şi cam care sunt costurile per zărzărea?
―Serviciul Operaţional-Financiar-Contabil-Administrativ-PSI, adică doamna Tăsica, ne-a făcut o calculaţie per zărzărea de circa 1000 de euro...
―Ceee? O mie de euro?!
―Vedeţi, domnule ministru-secretar de stat, că sunteţi surprins! Păi dar când va afla presa. O să vuiască exact cum v-aţi dorit.
―O să vuiască idiotule, iar eu o să zbor de aici vuit gata, cu voi legat de picioare. Trebuie neapărat să inventăm ceva...
―Ceva... Ceva, ce, domnule ministru-secretar de...
―Mai lăsaţi-mă cu linguşeala!
―Dacă trebuie să inventaţi ceva, atunci noi am plecat, domnule mini...
―Nu plecaţi nicăieri. Mi-a venit...
―Dumneavoastră?!
―Ideea, Spirache! Ce-ar fi să le spunem că sunt zărzărele islandeze cultivate la umbra cocotierilor de stâncă, pasteurizate cu lapte de capră tibetană şi stropite cu pulbere de cristale Swarovski...
―Domnule ministru-secretar de stat, numai dumneavoastră putea să vă iasă o asemenea idee genială!
―Păi, sigur că numai mie că de aia sunt...
―Ministru-secretar de stat.
―Exact! 5000 de euro per zărzărea. Depăşim planul, în 100 de ani amortizăm investiţia şi iau şi primă specială. 50% din salariul pe ultimele 12 luni, dar tocmai în acel moment, în cadrul uşii, se ivi un căpşor brunet cu multe moaţe-n păr.
―Domnule Dilimache, puteţi să opriţi repetiţia! Au sunat de la Cabinetul domnului prim-ministru, postul de director general cu rang de ministru-secretar de stat a fost ocupat de un reprezentant de la UDMR.
―De la UDMR?!
―Da, de la UDMR!
―Ete, al dracu’, să-l văd eu cum o scoate la capăt cu zarzărele tâmpiţilor ăstora!
Ăsta-i şpilu’!!!

SALVAŢI CASA MEMORIALĂ ELENA CUZA!

2010-02-21T17:42:00.010+02:00

În comuna Soleşti, judeţul Vaslui, se află Casa Memorială Elena Cuza (vechiul Palat Rosetti-Solescu, după numele vechilor stăpânitori ai moşiei), aici fiind şi locul de naştere al Elenei Cuza, soţia domnitorului Alexandru Ioan Cuza. Muzeul a fost înfiinţat în anul 1955 şi în cadrul său pot(puteau) fi vizitate casa Rosetti-Solescu, biserica, mormintele familiei Elenei Cuza şi obiecte aparţinând familiei domnitorului Al. I. Cuza.
Din nefericire, Casa Elena Cuza se află astăzi în ruină.
Fac un apel de bun simţ la Ministerul Culturii, la Secretariatul de Stat pt Protecţia Monumentelor, la Consiliul Judeţean Vaslui şi la toţi cei în drept sau... în stâng, depinde de culoarea politică (!), să dea o mână de ajutor pentru stoparea degradării acestor vestigii şi punerea Casei Memoriale Elena Cuza pe harta culturală a României!
Vasluienii, şi nu numai ei, trebuie să fie mândri că pe aceste meleaguri, alături de Alexandru Ioan Cuza şi Elena Cuza, s-au născut şi alte figuri proeminente care au marcat cu personalitatea lor puternică istoria zbuciumată a acestei ţări şi îi amintesc aici doar pe Dimitrie Cantemir, Nicolae Milescu Spătarul, Nicolae Tonitza, Emil Racovitză, Teodor Rosetti, P.P. Carp, Felix Aderca, Constantin Tănase, Victor Ion Popa ş.a.

Salvaţi Conacul Elena Cuza cât mai stă în picioare, cât mai are pereţi şi se vede de la distanţă!

NICU

2010-02-09T19:16:00.004+02:00

Nicu

Unul dintre colegii mei, n-am să-i dau numele, se ştie el, avea replică la orice şi, mai ales, nu puteai să iei un pumn în gură că el luase, cândva, doi. Nu putea să-ţi iasă un neg pe undeva că lui îi ieşiseră pe tot corpul, orice ţi se întâmplase ţie la el se regăsea înzecit. Cunoaşteţi genul!
Mitoman şi megaloman!
Ajunsesem cu colegii, atunci când îl vedeam că se apropie de noi, să inventăm repede un subiect extraordinar, o întâmplare care să frapeze şi să-l incite.
Nicu, să-i spun aşa, prindea discuţia din zbor, asculta un minut, după care se lansa în ditirambicele lui întâmplări, oarecum asemănătoare. Leşinam de râs.
Culmea este că, de la un timp, chiar începuseră să i se întâmple fel şi fel de lucruri.
Răzbunare divină?! Cine ştie!
Drept este că părea condamnat la cele mai neverosimile accidente şi incidente.
În fine, Nicu îşi află jumătatea chiar printre colegele noastre. Nuntă mare la un restaurant din gura Oborului. Nuntă la care soacra-să, soacra mică, a fost prinsă în toaleta restaurantului cu socrul mare, adică, onor, tatăl lui Nicu.
Mică soacra, dar cu pofta mare!
A ieşit scandal monstru, din ce mi-au relatat colegii care fuseseră la nuntă, unele dintre rude, supărate, au plecat chiar fără să mai dea darul. Paranghelie, ce mai!
Ei bine, după nuntă, Nicu s-a mutat în apartamentul soţiei sale, pentru că, de la întâmplarea cu toaleta, rupsese iremediabil legăturile cu tatăl său.
Era vară şi ieşiseră el, soţia, soacra mică, divorţată acum şi cumnata, elevă în clasa a XII-a, toţi ocupanţi ai aceluiaşi apartament cu trei camere, să se răcorească pentru că în casă nu se mai putea sta de căldură. Locuiau undeva pe Avrig, într-un bloc la etajul VI. Pentru ca în casă să se facă mai răcoare deschiseseră şi uşa de la intrare. Şi, în timp ce stăteau pe balcon pălăvrăgind vrute şi nevrute, Nicu vede doi tineri care cărau cu mare dificultate un frigider.
„Săracii oameni, ce se mai chinuie!” făcu colegul meu.
„Oameni amărâţi, ce vrei!?” îi compătimi şi soacra mică.
„Dacă aveau bani, luau şi ei o maşină, dar aşa...” spuse şi cumnata.
„Auzi, nevastă, du-te şi tu şi adu o sticlă de suc, că o fi pe nord apartamentul, dar căldura asta este cotropitoare.”
Se duce soţia, dar se întoarce ţipând, roşie de furie.
„Ce-i, Nuţi? Ţi-e rău?”
„Frigiderul, Nicule!”
„E?!”
„E frigideru’ nostru.”
De n-a strigat colegul ăsta al meu, până ce i-au ieşit ochii din cap, iar ăia, speriaţi, au lăsat agregatul şi au luat-o la fugă, dispărând printre blocuri. Tupeu de borfaşi.
S-au chinuit o jumătate de ora cu doi vecini, să-l aducă până sus, căci era plin frigiderul şi congelatorul la fel.
O săptămână nu am râs decât pe seama întâmplării cu frigiderul. De cascadorii râsului, nu altceva.
Era de ajuns să vezi că apare Nicu pentru ca să stârnească zâmbetul, noroc că nu se supăra, ştia de glumă.
Tot aşa, o altă întâmplare, merge Nicu să cumpere ceva pentru casă, un aspirator, pare-mi-se, îl ducea în braţe ca pe sfintele moaşte, când, în dreptul unui bloc de pe şoseaua Mihai Bravu, la etajul unu, zăreşte prin geam o tânără dezbrăcată care se fâţâia de colo-colo, neatent, nu a văzut că unui canal îi lipsea capacul şi... dus a fost, cu tot cu aspirator.
S-a şi internat, săracul, îşi fracturase un braţ. Bine, măcar că aspiratorul nu păţise nimic!
Cel mai haios era faptul că toate detaliile întâmplărilor sale, reale de acum, le aveam chiar de la eroul nostru, Nicu.
După această întâmplare, bineînţeles că porecla lui a devenit „canal”!
Pe unde-l prindeam, îl întrebam: ce faci, măi, „canal”?
I-a trecut braţul.
I-a trecut braţul, dar a venit cutremurul. Cel din august 1986, cel mai mare după cele din 1940 şi 1977. 7,1 pe scara Richter.
Era miezul nopţii, se iubise cu soţia şi, amândoi aşezaţi de-a curmezişul patului, pălăvrăgeau şi admirau luna.
Linişte!
Când şi când îi mai spunea soţiei câte o dulcegărie...
Acea linişte avea ceva straniu în ea, părea că luna îngheţase, ca imediat să se pornească un uruit asurzitor şi să se mişte blocul în toate direcţiile.
Soacră-sa ţipa, în timp ce se apropia de sufragerie, acolo unde îi spusese ea cândva că este cel mai sigur loc în caz de cutremur, unde mai pui că ţipa şi cumnata, ăsta, Nicu, nu ştia ce să facă mai degrabă, să se îmbrace sau să fugă sub grindă, nevastă-sa trăgea de el, speriată, băgându-i unghiile în gât, aproape să-l sugrume.
Nu-şi găsea chiloţii, dar în clipa aceea, în fracţiunea care compune o secundă de cutremur, care poate părea cât un veac, a luat decizia să se salveze.
Şi-a luat soţia de o aripă şi s-a tras sub grinda din hol, moment în care, lângă el, au ajuns soacra şi cumnata. Noroc că lumina era stinsă.
O replică se făcu simţită din nou, speriată, soacra se băgă şi mai tare în Nicu şi, pentru a se suţine mai bine, a vrut să-l apuce de mână, dar l-a apucat de...
Că doar nu era omul cu trei mâini!
Nicu a tras un ţipăt sfâşietor de soprană, fapt ce a determinat-o pe soacră să leşine. De ruşine.
Le-a lăsat pe soţie şi cumnată să aibă grijă de femeia leşinată şi şi-a tras repede un pantalon de pijama.
I-au dat cu oţet pe la nas, mă rog, într-un final, femeia şi-a revenit.
După care din nou linişte.
Soţia şi cumnata lui Nicu au crezut că din cauza cutremurului leşinase mama.
Mult timp de la acea întâmplare Nicu nu mai putea să se uite în ochii soacrei. Dar soacra putea. Şi zâmbea ori de câte ori acesta trecea pe lângă ea sau i se adresa.
Bineînţeles că noua poreclă al lui Nicu era „cutremur”.
La un an după cutremur, aflu de la Nicuşor că divorţează.
„Eşti nebun, Nicule? Aveai o căsnicie aşa de frumoasă!” ce să zic şi eu.
„Am prins-o cu unu’!”
„Băi, cum dracu’...”
„Lasă, Bogdane, mai bine!”
„Dar ce s-a întâmplat, dacă poţi să...”
„În vara asta am fost la mare, la Mamaia, am stat la hotel Majestic. Frumos, patru stele, piscină, plajă, bere, discotecă, zic: să o distrez pe doamna! Am cheltuit cât o făceam într-un an.”
„Aşa?!”
„Măi şi, dimineaţă, mă duc la pescuit, eu, ştii sunt maniac cu pescuitul, de obicei stăteam până la masa de prânz, dar a venit un paznic sau miliţian ce era şi mi-a spus că acolo se pescuieşte doar cu permis. Am strâns sculele şi am plecat spre hotel. Intru în cameră, las sculele şi dau să mă duc la plajă după Nuţi.
Ies pe balcon să-mi iau prosopul şi aud din camera vecină oftaturi şi miorlăieli. Zic: ei, lumea nu vine doar pentru bronz la mare. Numai că, de la un timp, văicărelile semănau cu ale lui Nuţi, adică, ce mai, erau identice. Mă urc pe balustradă şi trec dincolo, uşa de la balcon dechisă, dau perdeaua la o parte şi o văd pe Nuţi, trântită pe spate, iar peste ea un bărbat. Simţeam că se învârte pământul cu mine. Iau un şezlong de pe balcon şi îl trântesc cu putere în spatele bărbatului care se răstoarnă şi îi văd faţa...”
„E?” fac eu nerebdător.
„E?!”
„Păi, e? Cine era? Că mă fierbi ca pe fasole, în şapte ape!”
„Taică-miu, Bogdane! Pramatia de taică-miu. Venise special la hotel şi, în fiecare dimineaţă când eu plecam la pescuit, animalul ăsta şi-o trăgea cu nevastă-mea. Cine ştie de cât timp dura situaţia asta!?”
„Măi, Nicule, am râs noi ce am râs de aventurile prin care ai trecut, dar acum este prea groasă. Îmi pare rău!”
„În toată întâmplarea asta a fost şi un lucru pozitiv, ca să zic aşa.”
„Ca să zici! Atunci spune!”
„Ei, m-am cuplat cu soacră-mea, iar când ea pleacă la serviciu, o am pe cumată-mea care... îmi ţine de urât!”
„Ca să vezi, numai ţie ţi se puteau întâmpla toate astea.”
„Bogdane, m-am convins, însă, de un lucru, că trebuie să cauţi în tot răul şi un bine. Acum mi-e foarte bine. Mă simt iubit!”
La scurt timp după această nouă poveste a lui Nicu m-am transferat şi nu am mai auzit nimic despre el.
Pe la începutul anilor ’90, prin ’92 parcă, mă reîntâlnesc cu Nicu. Ne-am strâns mâinile, ne-am îmbrăţişat, ne-am adus aminte de trecut...
„Auzi, Bogdane, ştii, ce-am făcut?!”
„Ce-ai mai făcut, omule?”
„Am reuşit să o determin pe soacră-mea să treacă apartamentul pe numele meu, de fapt, am făcut contract de vânzare-cumpărare!”
„Bravo!”
„Da, după care am trimis-o să stea cu fi-sa şi taică-miu.”
„Şi cu cumnata?”
„Pe 7 noiembrie avem nunta. Eşti invitat de onoare.”
„Măi, Nicule, pentru mine este o onoare, dar...”
„Dar tu ştii cine ne sunt naşii?” de unde dracu era să ştiu, că doar nu eram Mafalda!
„Cine sunt? Că la tine zici că eşti la Surprize-surprize!”
„Taică-miu cu fosta mea soţie, cu Nuţi”
„Ceasu’ rău-pisica neagră! Cum Doamne, iartă-mă? Adică, fosta ta soţie şi tatăl tău vor fi naşii tăi de cununie?”
„Da! Ce înţelegi aşa de greu!?”
„Inimaginabil! Măi, Nicule, la aşa un eveniment să ştii că vreau să fiu şi eu prezent! Vin cu mare plăcere.”
Am schimbat numere de telefon, ne-am strâns din nou în braţe.
Pe 7 noiembrie am fost la nuntă.
Inevitabil, a ieşit din nou un scandal de pomină.
Ăsta este Nicu!
Pe deasupra, m-am ales şi cu un ochi vânăt.
Şi pentru ce?
Doar pentru simplul fapt că am fost prins cu mireasa în toaleta doamnelor!?
Ăsta este Nicu, numai lui i se putea întâmpla aşa ceva!

Malpraxis 1

2010-01-23T15:24:00.001+02:00

Malpraxis peste ocean
(banc american)

La Spitalul Militar din Washington DC, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.

Domnule, vă felicit pentru curajul şi rezistenţa dumneavoastră! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de viteaz. Cu cât stoicism aţi îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar...
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 200. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! OK, sergent, dar nu puteai să spui!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad şi nu am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! SUA, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele şi ordinele militare.
―Vă mulţumesc!
―Îmi cer scuze! Dacă nu raportezi malpraxis-ul, am să te propun spre avansare! Locotenent, e bine?
―Domnule doctor, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, căpitane!
―OK, doc! Ştiţi, dar n-aş vrea să avansez pre amult! Vreau să mai şi trăiesc!

Malpraxis 2

2010-01-23T15:22:00.001+02:00

Malpraxis în Balcani
(banc românesc)

La Spitalul Militar din oraşul X, dimineaţa, doctorul la căpătâiul pacientului proaspăt operat.

Flăcăule, aş vrea să te felicit pentru curajul şi rezistenţa dumitale! Rar mi-a fost dat să dau peste un bărbat atât de rezistent. Cu cât stoicism ai îndurat, până la urmă, totul.
―Vă mulţumesc!
―Dar am şi eu o curiozitate, sergent...
―Ordin, domnule colonel!
―Totuşi, nu înţeleg de ce te-ai opus la administrarea anesteziei, că doar era nu era vaccinul contra AH1N1?!
―Ştiţi, domnule doctor, eu venisem, de fapt, în vizită la un fost camarad de-ai mei, de la salonul 16 bis. A fost adus rănit din Irak şi...
―Ceasu’ rău! Bine, măi, amărâtule, dar nu puteai să vorbeşti!?
―Am vrut, dar dumneavostră sunteţi mai mare în grad, aţi ţipat la mine şi n-am vrut să par un militar nesubordonat.
―Bravo, tinere! România, de oameni ca dumneata are nevoie! Oameni care să-şi cunoască locul. Care să respecte regulamentele, ordinele şi cutumele militare.
―Am înţeles!
―Trebuia să fii mai vigilent, totuşi!
―Am încercat, dar...
―Şi-apoi, dacă nu eram mai atent puteai să dai ortu-popii.
―Vă mulţumesc, domnule doctor!
―Şi, ca să nu te raportez superiorilor tăi, poţi să aduci şi tu o sticlă de whisky, un cartuş-două de ţigări, nişte cafea şi ceva la asistente!
―Domnule doctor, am uitat să vă spun, pe când veneam încoace, mă luase aşa o durere de amigdale...
―Păi, de ce nu spui aşa, soldat! Cinci sute de euro şi se rezolvă!
―?!
―Următorul, vă rog!

2010-01-20T14:18:00.002+02:00

I.B. Martin - "La vanatoare de rasi"
Ed. CNI Coresi

Autorul unora dintre scenariile emisiunilor romanesti de umor, Bogdan Ion Martin debuteaza abia acum, in literatura oferita in forma imprimabila, prin volumul de umor "La vanatoare de rasi". Volumul are aceeasi savoare (sau, poate, chiar mai mare) pentru aceia dintre noi care se deconecteaza cu o carte buna de umor. Autorul spune despre produsul sau ca reprezinta o carte menita sa fie rasfoita pe fuga in tren, la coafor, in salile de asteptare ale maternitatilor sau prin refugiile montane aflate in paragina. Conform lui Bogdan Martin, volumul este la fel de adecvat si la rand la plata impozitelor dar si in timpul sedintelor lungi din Parlamentul Romaniei.

Pret: 14.99 RON

Făt-Frumos cu ombilicul de aur

2010-01-03T14:29:00.005+02:00

(poveste cu tâlc politic – ediţie revăzută şi adăugită)

de ibmartin

Bine v-am găsit copii!
Nu, nu vă speriaţi de faţa mea! Vin de la un parastas cu dar... în natură!
În seara aceasta veţi asculta povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”. Adaptare şi piercing după marele succes internaţional „Hai, vino-n gara noastră mică, să-l vezi pe-al nostru cum mai pică!”, piesă scrisă şi regizată de marele cantautor Wiorel Hrebenschmidt.
Trebuie să vă spun, însă, că absolut fără voie, am fost martor la această fantastică întâmplare fiindcă fusesem angajat de primarul „care este” să anunţ poporul că, din cauză flăcărilor violet din soba ţarului Ignatenko, „Vanghelionul” 2010 nu va mai avea loc. SS indescifrabil: Marean... Goagăl şi Asociaţii.
Deci, a fost odată, chiar de mai multe ori, a fost un Sexi-Club în zona Ferentari, colţ cu strada Veseliei, un stabiliment notoriu unde îşi ducea existenţa Făt-Frumos împreună cu Ileana-Ozânzeana pe care i-o furase Zmeului-Zmeilor de la Sexi-Clubul din Plevnei via Kiseleff. În fiecare seară ei se uitau la Manele Tv şi la OTV până când Făt-Frumos s-a îndrăgostit subit de o faimoasă actriţă nominalizată la Premiile „HunterVip” pentru tatoo-ul de pe coapsa stângă unde sta scris cu litere de-o şchioapă: „Pepe: dragoste şi regrete eterne”. Făt-Frumos hotărî pe loc să-i întreprindă o vizită inopinată de tip „blitzkrieg”. Şi, în loc să încalece armăsarul regal, luă tramvaiul 32, în principal pentru faptul că în secolul, de mare graţie şi actualitate, XXI tramvaiele merg fără încasator, iar blatul şi şmenul erau specialitatea sa.
Făt-Frumos, nervos din cale-afară datorită sau, mai bine spus, din cauza rezultatului de la alegerile prezidenţiale, s-a aruncat buluc peste vatman care, la vederea ombilicului de aur cu incrustaţii multiple, a făcut infarct şi a sucombat intempestiv şi, dacă tramvaiul nu s-ar fi oprit, povestea ar mai fi continuat şi astăzi. Maximum (Prigoană) până mâine!
Şi-am încălecat pe un LOGAN şi m-am aruncat la rândul meu pe geam şi... ce să vezi?! Pe refugiul staţiei de tramvai de pe Calea Rahovei strălucea în soare ombilicul de aur al lui Făt-Frumos, cunoscut în zonă drept... „Fane-Dichiseanu cu buricu’ dă goldeanu”! L-am ridicat cu evlavie şi l-am pocnit cu putere de caldarâm. Deodată, din praful produs la impactul cu asfaltul foarte bine întreţinut cu plombe, a ieşit în „carne şi oase” duhul Nicoletei Luciu. Se făcea că era la ProTv şi dansa pentru mine! Băi, frate, când i-am tras un şut... m-am trezit.
M-am trezit din somn! M-am trezit şi de durere pentru că dădusem cu piciorul în servanta vieneză pe care mama mea o avea moştenire de la stră-străbunica ei, împărăteasa Maria Teresa şi calul. M-am dus repede la baie, mi-am tras un pumn peste ochi şi m-am culcat la loc. Doream sa văd ce se întâmplă mai departe.
Eram curios, mai ales, să aflu cum se pune şaua. Ca să încalec.
Nu, nu pe Nicoleta, ci pe Logan, pentru că eram înscris la programul „Rabla”.
Şi pentru că povestea noastră are happy-end, trebuie să vă spun că Făt-Frumos a primit un loc de veci în Cimitirul Politic SRL, iar Ileana... Ileana-Osânzeana a plecat la Roma, chemată urgent de însuşi premierul Berlusconi. Silvio Berlusconi.
Şi povestea ar mai putea continua, dar îl văd pe poetul Dinescu cum se apropie, iute ca Vântu, să ia, în sfârşit, cuvântu’.
Noapte bună copii! Aţi ascultat povestea „Făt-Frumos cu ombilicul de aur”, ediţie revăzută şi adăugită.
Că, dacă n-ar fi fost aşa, Dino Pattricio s-ar fi suit în şa...

M A N A

2010-01-03T13:42:00.004+02:00

de ibmartin

America a cunoscut o dezvoltare extraordinară odată cu valurile masive de imigraţie petrecute între anii 1800 şi 1860.
Datorită acestui factor s-a simţit nevoia înnoirii infrastructurii care era mult înapoiată şi insuficient dezvoltată. S-au deschis nenumărate şantiere care au vizat construcţia de drumuri şi poduri, de căi ferate ş.a.
Dar tot din cauza acestor valuri de imigranţi, care soseau întruna din Europa, triburile de indieni, băştinaşii americani, au avut enorm de suferit. Acestora luându-li-se teritoriile pe care le ocupau de mii de ani, fiind astfel forţaţi sa-şi caute noi pământuri unde să trăiască şi să vâneze. Pământuri nu la fel de primitoare şi cu o climă mult diferită de cea în care trăiseră până atunci. Ceea ce a condus aproape la un genocid.
Şi toate acestea s-au întâmplat mai cu seamă, culmea, din cauza sau datorită unui dăunător al cartofului: mana.
Mana a cauzat o secetă fără precedent în ţările germanice şi în Irlanda, unde cartoful era alimentul de bază al localnicilor, fapt ce a determinat un exod în masă al acestora către Lumea Nouă. Către un Eden al îndestulării, practic, al supravieţuirii.
Iată cum mana, o dramă a cartofului, a fost un factor de progres al unei lumi care mai târziu se va considera cea mai civilizată, modernă şi democratică ţară din lume: SUA!
Având aceste date, mă gândeam: oare ce dramă, ce mană ar putea să facă din România o ţară cel puţin ca America anilor ’60!? Dacă nu a anilor ’80!
Cu această întrebare în minte am coborât din pat, m-am dus la frigider, am scos trei sticle de bere, mi-am turnat în pahar şi m-am aşezat tacticos în fotoliu.
Bine, bine, dar unde să se instaleze aşa o mană? În ce ţară? Şi ce să atace?
După vreo două-trei pahare, ideile începură să-mi vină pe bandă rulantă. De-a valma!
Mana căpşunilor, să atace Spania, iar românii plecaţi acolo, plus câteva sute de mii de spanioli să dea buluc peste România şi să... Ce dracu să caute ăia aici? Ce să facă?! Plus că noi nu avem indieni!
Gata! Am găsit: mana autoturismelor germane! Asta mană! Milioane de nemţi, educaţi şi harnici să vină să muncească în... În... Unde naiba să mai muncească!? Că mai toate alea care mergeau s-au privatizat şi, mai târziu, s-au închis. Păcat! Ăştia erau buni. Plus că noi nu avem indieni!
Dar mana electronicelor Sony ?! Japonezi, tăticu. Milioane de omuleţi cu ochii oblici să descindă la Urziceni pentru a implementa... Ce c... să implementeze? Noi suntem contra dacă nu iese o şpăguţă, acolo. Un comision lăsat printr-un off-shore din Insulele Virgine. Plus că noi nu avem indieni!
Da! Mana virginelor! Vax! Cine a văzut aşa ceva?! Poate într-o ţară musulmană. Dar nu ne băgăm, pe motiv de Bin Laden. Aici indienii ar fi... Mă rog!
Mană? Mană...
Mana construcţiilor din Dubai! Asta, da! Că nu se mai opresc odată! Dar nu merge. Nu merge! Noi avem mitul Anei lui Manole, tot ce construim toamna se decopertează după prima ninsoare. Plus că la ăia... indienii lucrează. Iar noi nu avem indieni.
A naibii mană! Şi am terminat toată berea.
Mană? Mană...
Ştiu! Am găsit! Asta da mana! Asta da dramă!
Mana moluştelor din Arhipelagul Insuleleor Kurile!
Vin kurilezii la noi şi dezvoltă în bălţile apărute după ploaie, pe bulevardul Magheru, de exemplu, fructe de mare rare. Fructe de mare?! Astea ar putea salva economia României. Sunt scumpe şi merg la export. Am sunat la prietenul meu, istoricul Grămătic Astărăstoaie-Fântâneru dela Tâncăbeşti, pre numele său întreg, să-i spun despre ideea mea care ar putea revoluţiona piaţa muncii din România, săltând consistent PIB-ul ţării.
Şi ce-mi spune prietenul ăsta al meu, Grămătic, că arhipelagul ăsta este..., adică aparţine Federaţiei Ruse. Ce? Frate, o afacere nu poţi să faci! O mană, o catastrofă, că vin ruşii şi iau tot. Başca, faptul că ei au şi indieni!
Bere nu mai am, mana s-a dus, iar PIB-ul ţării...
Pe noi, românii, yoy, Doamne, nici măcar dramele altora nu ne mai ajută!!!

Tontogolul lui Nicoliţă

2009-12-19T23:31:00.003+02:00

Tontogolul cromozomial

ibmartin

Mă uitam la un meci de fotbal al Stelei cu Real, la Madrid.
Eram foarte concentrat, nevastă-mea mima şi ea că este la fel de interesată ca şi mine.
—Auzi, dragă, dar de ce nu iau, odată, mingea aia în mână? Le-ar fi mai uşor şi nici n-ar mai da-o aşa de des afară.
—Pentru că... Dar ce sens avea să-i explic cum e cu fotbalul! M-ar fi distras şi mai mult, tocmai acum când Nicoliţă mânca pământul pe extrema dreaptă.
—Ştii că fata noastră a intrat la... N-am mai auzit continuarea pentru că exact în acel moment Nicoliţă trimite un balon acasă, adică, spre poarta proprie şi înscrie un... tontogol de toată frumuseţea! Am dat cu pumnul în masă, am scos un urlet îngrozitor şi i-am aruncat telecomanda soţiei. În cap.
Dar dintr-o dată m-am luminat şi pe faţă mi-a apărut un zâmbet larg. Îmi amintisem spusele soţiei „fata noastră a intrat la...” Eram fericit pentru că şi fetele unor amici de-ai mei intraseră de curând ba la drept, ba la medicină, numai fi-mea nu intrase nicăieri.
Am uitat de meci, de parcă nici n-ar fi fost. M-am îmbrăcat repede, nevastă-mea mă privea consternată, masându-şi cucuiul. Dar s-a întors fericită cu ochii pe teve pentru că acum putea să-l vadă, în sfârşit, pe Jamie Oliver prezentând o reţetă de peşte umplut cu guşă de veveriţă. Mi-am pus papucii şi am coborât la magazinul de la parterul blocului. Am cumpărat alune, prăjituri, o sticlă de whiskey şi una de şampanie.
M-am întors ca o furtună, am pus cumpărăturile pe masă, am prins gâtul sticlei de şampanie şi i-am răsucit dopul. Poc! Am turnat în pahare, timp în care soţia mea părea de pe altă lume, i-am întins un pahar şi am ciocnit cu putere. Probabil că încă o mai durea capul!
—Noroc, nevastă şi să ne trăiască!
—Noroc! Cine să ne...
—Cum cine?! Fiica noastră. N-ai spus tu că a intrat la... Da’ chiar, la ce-a intrat, dragă?
—Voiam să-ţi spun că a intrat la ovulaţie şi că trebuie să nu o mai lăsăm să iasă cu băiatul ăla, dar nu ştiam că asta se sărbătoreşte!?
Mi-a ieşit toată şampania pe nas.
Şi numai din cauza lui Nicoliţă, fost purtător al tricoului cu cromozomi „y”!
Moştenirea mă-ti-marii!

La vânătoare de râşi - articol Săptămâna Financiară

2009-12-09T23:32:00.004+02:00

Râzi şi respiri uşor
de Horia Gârbea
4 Decembrie 2009, 17:33

La Târgul de Carte Gaudeamus, recent desfăşurat, am participat la multe lansări şi am ratat şi mai multe, mulţumindu-mă cu cărţile care le-au ocazionat. Una dintre cele mai frumoase şi la care am ţinut să-l prezint pe autor a fost lansarea debutului „La vânătoare de râşi” (Editura Coresi), un volum de proză scurtă al lui I. B. Martin.
Pe Ion Bogdan Martin l-am cunoscut ca scenarist de televiziune, lucrând cu uneltele umoristului la seriale şi emisiuni de divertisment, genul cel mai greu poate din această zonă pentru că, vorba lui Horaţiu Mălăele, fiecare poantă reuşită este de fapt concurenta celei precedente, scrisă tot de tine. Ca să poţi îndura această luptă ca o scară fără sfârşit pe care se duelează muschetarii glumei îţi trebuie seninătate şi o nesfârşită resursă de autoironie.
Cred că Ion Bogdan Martin le are pe amândouă, adică izbuteşte să combine luciditatea în faţa lumii cu o doză bine cântărită de nepăsare. A reuşi să râzi de lume şi de tine însuţi este un har care, dacă nu aduce glorie literară, măcar cheamă un anumit tip de fericire. În prozele sale scurte, Ion Bogdan Martin demonstrează că este un asemenea fericit. Faptul că debutul său literar apare atât de tîrziu, acum, când autorul este un bărbat matur, un împlinit cetăţean, soţ, tată şi contribuabil etc., etc., ba chiar a cochetat şi cu politica, ne arată că pentru umoristul nostru nu contează gloria trecătoare, ci însuşi hazul ca resursă de nemurire.
Ion Bogdan Martin scrie chiar de amorul artei şi dacă s-a hotărât, după multe pagini de scheciuri TV, dar şi de teatru, să-şi adune textele între două coperte nu înseamnă că a îmbătrânit, ci că refuză bătrâneţea. De altfel, umoriştii nu ajung niciodată la senectute şi nici nu mor în patul lor. Dacă aş vrea să fiu răutăcios, aş spune că mor în ale altora. Însă nu vreau să fiu sarcastic pentru că nici Ion Bogdan Martin nu este. El cultivă un tip de haz care nu exclude blândeţea şi înţelegerea, nu iubeşte poanta neagră şi nici pe cea seacă. Dimpotrivă, desfată cititorul şi privitorul cu o scriitură bogată, suculentă, fără prejudecăţi, dar şi fără trivialitate. Nu ştiu, şi cred că însuşi autorul nu şi-a pus problema, dacă volumul acesta de început va rămâne singurul. Eu sper că nu. Dar Ion Bogdan Martin este un spirit liber, neliniştit în legătură cu arta sa şi totodată lipsit de orgoliu, încât vă propun să ne bucurăm râzând din toată inima de aceste pagini şi, dacă va mai urma ceva, să stăm pe-aproape.
Nu-i spun lui Ion Bogdan bun-venit în literatură pentru că e de mult acolo (aici) şi se mişcă firesc în undele ei.

Despre lansarea cărţii "la vânătoare de râşi" - de pe blogul lui Horia Gârbea

2009-11-30T22:43:00.000+02:00

De la Tîrg. Trăiască genurile "mici"
Azi, sîmbătă 28 noiembrie, am fost la tîrgul Gaudeamus unde am participat şi cuvîntat la lansările unor cărţi foarte frumoase:

1. Bookatăria, povestiri şi poeme pentru copii superb ilustrate de Stela Lie şi o echipă de plasticieni, textele fiind semnate de 21 de scriitori între care Florica Bud, Mircea Cărtărescu, T.O. Bobe, Grete Tartler, Elena Vlădăreanu. Coordonatori - Florin Bican şi Stela Lie. Volumul a apărut graţie sponsorizării generoase a unei singure persoane, un om de afaceri iubitor de literatură. Cinste lui!
2. La vînătoarea de rîşi, povestri umoristice de Ion Bogdan Martin, debut în literatură al unui talentat scenarist TV, la editura Coresi. La aproape 50 de ani, I.B. Martin a debutat cu succes în faţa unui public numeros şi cald.

Secretul din adâncuri

2009-11-20T12:57:00.001+02:00

Am primit acest text de la un prieten şi vi-l supun atenţiei dv.!
E posibil, oare?!
Oricum, ar fi interesant un punct de vedere al unor oameni ai Securităţii de atunci!

Pamantul viu de sub Capitala

Cei care au lucrat la metrou au vazut si au auzit lucruri greu de crezut.
Mircea Ioanid, pensionar, isi aminteste cu groaza niste intamplari din anii `80 al caror martor a fost pe cand cara cu basculanta pamant din subteran.

“Nu am fost singurul care am trait astfel de intamplari, dar sunt singurul care a mai ramas in viata dupa tot ce s-a intamplat. Pentru ca pamantul i-a inghitit, pur si simplu pe ceilalti. Pamantul era viu, la propriu. Si eu eram tinar sofer si in putere si nu ma temeam asa, cu una cu doua, dar cand imi amintesc de intamplarile respective mi se zbirleste si acum parul in cap de frica”.
Dumnealui sustine ca, in 1982, unul dintre excavatoare a scos la suprafata un cadavru bizar. Avea in jur de 2 metri si ceva si era imbracat straniu, cu un fel de roba rosie si cu o masca neagra pe fata. Pielea era de o culoare maronie. Ceea ce ne-a uimit pe toti a fost senzatia ca acel barbat era inca viu. Avea ochii larg deschisi iar fata sa, desi cu trasaturi frumoase, inspira teama. Unul dintre colegii mei chiar a facut o gluma si spunea ca asa trebuie sa arate Satana, daca o exista. Nu stiu daca a fost o simpla coincidenta sau mai mult, dar la cateva zile dupa, pe colegul asta l-au descoperit mort. La autopsie medicii au spus ca avea toate organele interne imprastiate, ca si cum ceva ii explodase in interior”.

Dar ceea ce i-a uimit pe cei citiva lucratori care au vazut cadavrul a fost obiectul ciudat pe care aratarea il tinea in mana si care semana cu un baros mai mare terminat cu o secure cu doa taisuri. “Si nu atit arma din mana aratarii ne-a uimit cit mai ales faptul ca nu mai vazusem niciodata nimic asemanator si ca, desi parea ca statuse sub pamant timp de sute de ani, nu avea nici un fel de rugina pe ea. Arma si cadavrul au fost izolate pana urma sa vina un specialist, dar in seara respectiva au disparut complet, in mod surprinzator. “Au venit cei de la Securitate si ne-au intors pe toate fetele, ne banuiau ca suntem intelesi cu dusmanii de clasa si ca am ascuns cadavrul. Dar am trecut si de asta. In schimb, ceilalti colegi ai mei au disparut, pe rind, inghititi de pamant, fara ca cineva sa mai dea de urma lor. La disparitia unuia am fost de fata si nu am putut uita nici acum urletul animalic pe care l-a scos, strigand, incercand sa se agate cu unghiile de o margine de pamant: . Eu sunt singurul care am scapat pentru ca mi-am cerut transferul pe un alt santier”...

Maestrul Gigi Dinică a dat ultima reprezentaţie

2009-11-13T16:29:00.004+02:00

Maestrul, Gigi Dinică, a dat ultima reprezentaţie
Gigi Dinică, a avut astăzi ultima reprezentaţie şi, la fel ca la toate spectacolele sale, unde se juca numai cu sala plină, a venit multă lume, puhoi, să-l vadă şi să-l aplaude.
Şi să-l aplaude mai abitir ca niciodată, deşi a făcut cel mai slab rol al său. Un rol pe care nu-l mai repetase niciodată. S-a văzut că nu era pregătit.
S-a urcat pe scenă, ca deobicei, natural şi mândru, a făcut cu ochiul toamnei şi...
Şi-ntr-o clipită toate rolurile vieţii sale, multele şi grelele sale roluri, de la Teatrul de Comedie până la marele şi micul ecran, de la Şarpele Roşu până la Teatrul Naţional şi înapoi la Şarpele Roşu, s-au succedat prin faţa milioanelor de iubitori ai artei teatrale şi cinematografice. Iubitori de artişti sinceri, cu har şi cu charismă. Cu dragoste pentru unul dintre actorii români care nu şi-au înşelat niciodată publicul.
Augustul Gigi Dinică, cinicul uneori, MAESTRUL, cum rosteau mai tinerii săi parteneri de scenă, incomparabilul Gigi Dinică a avut astăzi o zi... mai proastă.
Unui mare artist, unui adevărat artist al poporului, i se iartă.
S-a retras pentru o clipă cosmică, să mai repete, alături de bunul său prieten Ştefan Iordache, vegheat de dincoace de către fratele său de suflet Marinuş Moraru.
Şarpele Roşu este departe acum, dar aproape, doar de la câţiva metri distanţă, o romanţă fără ecou parcă se aude...
Este vocea de aur a Mariei Tănase...
Îl petrece...

"Lume, lume, soră lume
Lume, lume, soră lume
Când să mă satur de tine
Când să mă satur de tine
Lume, soră lume
Când s-o lăsa sec de pâine
Şi păhăruşul de mine
Poate-atunci m-oi sătura
Poate-atunci m-oi sătura
Când o suna scândura
Când o suna scândura
Lume, soră lume
Când m-or băga în mormănt
Şi n-oi mai fi pe pământ
Lume, soră lume

Aşa-i lumea trecătoare
C-aşa-i lumea trecătoare
Unul naşte altul moare
Unul naşte altul moare
Lume, soră lume
Ăl de naşte necăjeşte
Ăl de moare putrezeşte
Lume, soră lume..."

Casa Vernescu din Micul Paris

2009-10-28T16:10:00.010+02:00

Micul Paris

de i b martin

Calea Victoriei.
Doi tineri, el şi ea, îmbrăcaţi în ţinută de epocă. Domnişoara poartă o rochie amplă, brodată cu dantelă albă, mănuşi albe, pălărie cu dantelă şi umbrelă, îşi face “corent” cu un evantai, domnul este în frac, are baston, mănuşi albe, poartă pălărie înaltă şi “musteaţă”. Intră în curtea Casei Vernescu, se aşază la o masă albă, din fier forjat. Atmosferă idilică.

EL(vorbeşte graseiat): Domnişoară Lisaveta…
EA(răspunde ruşinată): Da, domnule Filip.
EL (îi ia mâna stângă în mâinile sale, o priveşte în ochi): Domnişoară, catadixiţi, prin vrerea şi pronia cerească şi prin consimţământul sfânt al familiilor noastre, a-mi deveni pe veci consoartă?
EA(coboară privirea): Domnule Filip… Domnule Filip, dar inima mea v-a fost ofrandă din prima clipită. Au, nu auziţi cum ea bate şi numele vă chiamă!?
EL: Aşadar?
EA: Da, consimţ a vă fi consoartă pe veci.
EL(îi sărută mâinile, zâmbeşte satisfăcut, cu efuziune): Domnişoară Lisaveta, ca semn al preţuirii şi dragostii ce vi-o port, voiesc a vă dărui acest mic palat. (Arată cu mâna spre casă) Această frumoasă casă este, de astăzi, a domniei voastre! Aici vor creşte pruncuţii noştri şi va înflori iubirea noastră, întru îndelunga fericire a neamului nost!
EA(Oftează): Oh, Domnule Filip…

Mă uit la casă, îmi întorc din nou privirea către masa unde cei doi… Dar scaunele sunt goale.

M-am întors în prezent.
Calea Victoria: maşini, oameni, zgomot asurzitor: secolul XXI.

CASA VERNESCU

Casa Vernescu, cum este cunoscută astăzi, s-a numit la început Casa Lenş. Această clădire a fost construită, în stilul eclectic pe care arhitecţii francezi au reuşit să-l impună într-o serie de ţări europene, la acea vreme. Edificiul are două nivele - parter şi etaj -, iar centrul său este ocupat de un vast hol de formă eliptică.
Potrivit mărturiilor epocii, această construcţie a fost una dintre cele mai de şic din Bucureştii primului sfert de veac XIX.

Casa Vernescu, istorie şi tradiţie…
Urcarea din nou pe tronul Ţării Româneşti a lui Constantin Racoviţă - fiu al lui Mihai Racoviţă -, s-a făcut, întocmai ca şi în cazul tatălui său, cu ajutorul grecilor, care i-au fost aliaţi şi tovarăşi la domnie. Însă cea de-a doua sa domnie nu avea să dureze prea mult, doar din 9 martie 1763 şi până la 8 februarie 1764, în principal din cauza birurilor apăsătoare ale nesătulului domnitor şi a abuzurilor acoliţilor săi greci. Ca un amănunt picant, Constantin Racoviţă, gurmand notoriu printre supuşii săi, a murit la Bucureşti, în anul 1764, din cauza unui ospăţ mult prea îmbelşugat. Se vede treaba că birurile grele nu i-au căzut bine la stomac!

Dar să mă întorc din scurtul meu excurs istoric la Casa Lenş - Vernescu, în anul 1763, Jean-Baptiste Linche, nobil francez din Marsilia, devine secretarul de limba franceză al domnitorului Constantin Racoviţă. Contele Jean-Baptiste Linche se îndrăgosteşte iremediabil de o frumoasă româncă, de viţă nobilă şi ea, cu care se căsătoreşte si cu care are un fiu, Filip. Cu timpul numele franţuzesc Linche dispare luându-i locul neaoşul românesc Lenş, scris cum se aude, şi, chiar mai mult decât atât, Filip Lenş, devine un vrednic boier valah. În această ipostază, el hotărăşte în anul 1820 să construiască o casă boierească pe Podul Mogoşoaiei.

Filip Lenş, căruia i s-a mai spus în epocă şi Lenciu, mare logofăt al dreptăţii la acele timpuri şi mai apoi mare vistiernic al ţării Româneşti, se căsatoreşte cu Lisaveta Balotescu-Cărpinişanu şi îi oferă această casă ca dar de nuntă. Lucru care a făcut mare vâlvă la acea vreme în rândul familiilor cu fete de măritat. După incendiul din 1822, care a devastat o mare parte din palat, Filip reface clădirea transformand-o în cea mai
frumoasă casă bucureşteană a vremii.

Filip Lenş moare în 1853, în anul când începe razboiul Crimeei, perioadă în care casa găzduieste, pe rând, Colegiul Militar, Ministerul de Răzbel şi Statul Major al armatei ruseşti. Vreme în care chiar contele Lev Tolstoi, marele scriitor rus, autor al unora dintre cele mai mari capodopere ale literaturii universale, vizitează, pare-se, această casă. Clădirea are parte din nou de un incendiu, în 1882, iar în 1886 moştenitorii lui Filip Lenş hotărăsc să o vândă lui Gheorghe sau George D. Vernescu, zis şi Gună Vernescu, bucureştean get-beget, avocat şi politician, fondator al Partidului Liberal. (n. 1 iulie 1829, Bucureşti – d. 3 iulie 1900, Bucureşti)

La 24 mai 1875, George Vernescu, alături de Ion C. Brătianu, Mihail Kogălniceanu, A. G. Golescu, Anastase Stolojan ş.a. puneau bazele Partidului Naţional Liberal printr-un program publicat apoi la 4 iunie 1875 în „Alegătorul liber“
George Vernescu a deţinut, în Cabinetul din 1876, portofoliul Ministerului de Interne, alături de Mihail Kogălniceanu, titularul portofoliului Afacerilor Străine şi de I. C. Brătianu la Finanţe.
În luna a noua a anului 1878, în Parlamentul României Mihail Kogălniceanu, în numele guvernului a proclamat independenţa ca expresie a dorintei întregului popor; a doua zi, pe 10 mai, hotărârea Camerelor Legiuitoare a fost sancţionată de către domnitorul Carol şi astfel, Europa a fost pusă de către români, în faţa faptului împlinit. La 11 mai 1877 guvernul român anulează tributul către Turcia, în valoare de 914.000 lei, sumă ce va fi pusă imediat la dispoziţia Ministerului de Război.
Pe acest fond, George Vernescu este însărcinat de domnitorul Carol I cu formarea unui nou guvern, dar rezultatele nu sunt pe măsura aşteptărilor liberalilor şi a opoziţiei conservatoare.
În 1884 se întemeiază Partidul Liberal-Conservator prin unirea unei aripi liberale conduse de Gheorghe Vernescu cu Partidul Conservator condus de Lascăr Catargiu. Printre funcţiile politico-administrative deţinute de George Vernescu se mai numară: ministru al Justiţiei, Cultelor si Instrucţiunii (26 ianuarie -14 iunie 1865), ministru de Interne (24 iulie 1876 - 19 ianuarie 1877), ministru Justitiei (12 noiembrie 1888 - 22 martie 1889), ad-interim în cadrul aceleaşi instituţii (21 februarie - 2 noiembrie 1891), ministru al Finanţelor (29 martie - 3 noiembrie 1889; 21 februarie - 26 noiembrie 1891) si ad-interim în Ministerul Lucrărilor Publice (5-19 ianuarie 1877).
Şi, pentru a ne situa, cumva, tot în registrul politic, trebuie să mai spunem că în primăvara anului 1888, poetul Mihai Eminescu, adus la Bucureşti de Veronica Micle, scrie o serie de articole critice anonime, ultimul text jurnalistic, datat la 13 ianuarie 1889, va zgudui guvernul din temelii determinându-l, pentru o clipa, pe George Vernescu să demisioneze rupând astfel o coaliţie destul de debilă a conservatorilor - care luaseră, în fine, puterea - cu liberalii. Se află, însă relativ repede, că autorul articolului este “bietul Eminescu”, acesta este căutat, găsit şi internat la Sanatoriul doctorului Şuţu, în martie 1889. Trebuie să recunoaştem că această casă, precum şi proprietarii săi au parcurs o epocă destul de agitată din punct de vedere politic şi nu numai.

Între 1887 şi 1889, George Vernescu îl angajează pe marele arhitect Ion Mincu ( n. Focşani, 1852 – d. Bucureşti, 1912) să refacă vila, aceasta devenind cea mai frumoasă şi faimoasă casă de pe Calea Victoriei, loc al vestitelor baluri şi serate mondene.

Armonia marmurei cu decoraţii aurite, care înzestrează mai cu seamă tavanele şi pereţii, vitraliile, oglinzile massive şi fanteziile baroce i-au dat casei un fast fără seamăn. Stilul eclectic, cu mare grijă pentru amănunt, al acelor vremuri, este completat în 1890 cu picturile lui George Demetrescu Mirea. El a creat aici o lume a visului, cu nori cu chip de amoraşi, pictaţi luminos, într-un albastru ireal, translucid.

Mă aflu pe Calea Victoriei şi privesc cu luare aminte la imobilele din vecinătatea Casei Vernescu, un bătrân se apropie de mine. Caut să intru în vorbă...
— Bună ziua, locuiţi în zonă?
— Bună ziua!, îmi răspunse cu o voce stinsă bătrânul.
— Vă întrebam dacă locuiţi în zonă!
— Ba da,domnule. Aici, aproape, colţ cu Moxa.
— Realizez un documentar despre istoria Casei Vernescu şi…
— Frumoasă casă.
— De cât timp locuiţi în cartier?
— Ai?
— De cât timp locuiţi aici?
— Domnule, să mă recomand: eu sunt colonel în rezervă, aviator Stamatescu…
— Încântat! Martin, şi i-am strâns mâna.
— Am slujit regele şi patria, în cel de-al doilea război mondial.
— Vă felicit!
— Domnule, de 80 de ani tot pe-aici, cu mici întreruperi: războiul, închisoarea…
— De 80 de ani!? Mulţi înainte, dar nu-i arătaţi!
— Mai beau câte-o bere la Capşa, domnule…
— Deci, ca să revenim la subiectul nostru, ştiţi câte ceva despre Casa Vernescu…
— Mai înainte nu se numea aşa. Pe timpul comuniştilor a fost un fel de Casă de protocol. Cine ştie ce se învârtea pe acolo! Dar mai ştiu de la bunica mea că, mult mai înainte, pe la omieoptsutecincizeci şi ceva, acolo fiinţa Statul Major al Armatei Ruse…
— Deci, şi bunica dumneavoastră tot aici a locuit!?
— Păi, da! Şi bunica, pe-atunci o domnişoară, ieşise să se plimbe cu alte fete pe Podul Mogoşoaii, la un moment dat, se opreşte la poarta casei acesteia pentru a lăsa o trăsură să iasă, dar vizitiul struneşte bidivii să se oprească şi, din trăsură, se dă jos un bărbat îmbrăcat într-o frumoasă uniform militară cu nasturi, epoleţi şi fireturi de aur. Un bărbat arătos care se apropie de fata care vindea flori la poarta casei, ia din coşul fetei un bucheţel de violete de Parma, se apropie de bunica mea, bate respectuos din călcâie, îşi scoate chipiul, apucă mâna bunicii, i-o sărută şi îi oferă bucheţelul, recomandându-se scurt: conte Lev Nikolaevici Tolstoi.
— Fantastic! Bunica dumneavoastră…
— Domnule, dacă ea m-a minţit, atunci şi eu vă mint.
— Iertaţi-mă! Nu ma gândeam, atunci când am purces la realizarea acestui documentar, că am să întâlnesc pe cineva care să-mi ofere o mărturisere atât de… importantă şi inedită!
— Pot să vă mai spun că în ceasul când bunica mea a trecut în lumea celor drepţi, ţinea în mâini o carte…
— Da…
— Anna Karenina…
— De Lev Tolstoi.
— Întocmai. Şi-atunci eu cred că bunica mea chiar s-a întâlnit cu marele scriitor.
— Fantastic! Astăzi, mi-a fost dat să am una dintre cele mai plăcute întâlniri profesionale. O adevărată lecţie de istorie. Mă bucur foarte mult că v-am cunoscut domnule colonel…
— În rezervă. Aviator Stamatescu.
— Vă mulţumesc din suflet pentru că v-aţi oprit să stăm de vorbă. Vă doresc mulţi ani de aici înainte!
— Mulţumesc! Câţi o da Domnul! Ziua bună, domnule!
— Să trăiţi, dom' colonel! Rămăsesem în mijlocul drumului bulversat. Nu ştiam dacă această întâlnire a fost aievea sau...

Dar să revin la Casa Vernescu, la sfârşitul vieţii, George Vernescu sărăceşte şi este obligat să scoată la vânzare casa de care se ataşase atât de mult, ea fiind cumpărată, printr-o hotarâre înţeleaptă, de către statul român. Gună Vernescu se stinge la Bucureşti, în 3 iulie 1900 şi este înhumat în Cavoul familiei de la Cimitirul Bellu.
Până la sfărşitul celui De-al Doilea Război Mondial, Casa Lenş – Vernescu a găzduit, pe rând, Ministerul Economiei Naţionale, Ministerul Industriei şi Comerţului şi chiar Guvernul României.
Mă întrebam, pe bună dreptate: cine ştie câte decizii importante pentru ţară s-au luat aici sau câte destine s-au născut şi frânt în această casă faimoasă?! Poate că dacăpereţii ar putea vorbi…

În fine, în anul 1944 Casa Lenş-Vernescu a fost rechiziţionată de către Armata Roşie, care distruge mare parte din picturile murale. Chestie de cultură, educaţie şi gust! Imediat după 1945, casa este preluată de către Guvernul dr. Petru Groza.
Până în anul 1990, aici a fiinţat Casa de Protocol a unor ministere, iar în 1990 devine sediul Uniunii Scriitorilor din România.

După 1993, printr-un remarcabil efort uman şi material, Casa Vernescu este refăcută, restaurată si modernizată, devenind sediul unui stabiliment de cinci stele.

Casa Vernescu, un monument istoric de marcă al secolului al XIX-lea, a devenit din anul 1995 un punct de referinţă al vieţii turistice şi mondene deopotrivă, iar restaurantul, cu varietatea opţiunilor din meniu, te poate răsfăţa cu reţete gastronomice dintre cele mai rafinate şi exotice. Un restaurant cu personalitate care reuşeşte să satisfacă chiar şi cele mai exigente gusturi.
Astăzi, Casa Vernescu te intampină cu o atmosferă irezistibilă, ce îmbină farmecul fascinant al orientului cu eleganţa provocatoare a saloanelor din Parisul de odinioara.
Nemaipunând la socoteală că, tot aici, poţi să-ţi încânţi ochiul şi să-ţi hrăneşti sufletul, fiindcă această casă găzduieşte şi Galeria de Artă Casa Vernescu.
Casa Lenş-Vernescu este proprietate a Uniunii Scriitorilor din România, uniune care se autofinanţează.
Şi, pentru că am făcut vorbire mai sus despre autofinanţare, una dintre cele mai mari resurse de finanţare ale USR este tocmai funcţionarea în interiorul Casei Vernescu a Restaurantului şi Cazinoului .
Sunet de paşi pe Cale Vitoriei…

În curtea casei, sunt surprins ca la masa din fier forjat din grădină să îi văd din nou pe cei doi tineri. Domnişoara îşi face vânt cu evantaiul, în timp ce domnul o soarbe din ochi...

Vechiul Bucuresti - Micul Paris

2009-10-24T17:11:00.005+03:00

O lume nebuna, nebuna...

2009-10-24T13:25:00.000+03:00

NEBUNI CARE AU STĂPÂNIT LUMEA

Unul dintre argumentele cel mai des folosite de către adepţii sistemului republican pentru a-şi apăra punctele de vedere este nebunia unor regi sau împăraţi din Antichitate şi Evul Mediu.

Împăratul Caligula şi-a ucis tatăl, mama şi doi fraţi pentru a ajunge pe tronul Romei, şi pe deasupra şi-a ridicat armăsarul favorit la rangul de senator.
Împăratul Nero şi-a ucis mama şi prima soţie.
Primul rege al Franţei, Clovis, a înnebunit după ce a furat o relicvă - braţul unui sfânt (!!!).
Strănepotul său, Childeric al III-lea, era poreclit Idiotul.
Mama regelui Ludovic al IX-lea se plângea că fiul său ”nu este tocmai întreg la minte”.
Robert de Clermont, fiul cel mai mic al regelui mai sus menţionat, a înnebunit şi el după ce a fost lovit în cap cu un ciocan.
Carol al VI-lea (1380-1415), supranumit Nebunul, se credea a fi din... sticlă. De frică să nu se spargă, îşi întărea hainele cu bare subţiri de oţel.
Ramura spaniolă a Casei de Habsburg descindea din regina Ioana cea Nebună a Castiliei, a cărei stare psihică lăsa de dorit, iar această moştenire genetică dezastruoasă a fost agravată prin endogamie, ceea ce ar putea explica şi nepotolita sete de sânge a lui Filip al II-lea.
Anglia a avut şi ea regi cu probleme, fiind binecunoscut cazul regelui George al III-lea, care suferea de profirie, o boală a sângelui care sfârşeşte prin a afecta şi creierul. A murit în 1820 la castelul Windsor, orb, surd şi nebun.
Statele Unite al Americii au avut şi ele un “ cap încoronat”, autoproclamat împărat Norton I, care din 1859, când a fost “ încoronat”, şi-a publicat “decretele imperiale” în ziarele din San Francisco. Unul dintre ele, care prevede dizolvarea Senatului şi a Camerei Reprezentanţilor “din cauza corupţiei”, a fost chiar aplaudat de către cetăţeni, care au început să se întrebe dacă nu cumva ar trebui să renunţe la sistemul republican. Din nefericire pentru el, Norton I a publicat şi un decret imperial prin care ordona construirea unui imens pod peste Golful San Francisco, motiv pentru care a fost etichetat ca nebun. Ceea ce este mai interesant este că ideea sa a fost pusă în practică, ceva mai târziu, în secolul XX, mai exact pe data de 27 mai 1937, când a fost inaugurat faimosul pod Golden Gate. Nu întâmplător preşedintele american Abraham Lincoln şi regina Victoria a Marii Britanii au luat foarte în serios “decretele imperiale” ale lui Norton I. În cazul lui Norton I se pune totuşi întrebarea, a fost oare chiar atât de nebun!?

Pacaleli, de 1 Aprilie, de-a lungul timpului...

2009-10-24T12:03:00.001+03:00

1 Aprilie, Ziua pacalelilor
Pacaleli de-a lungul timpului si de-a latul globului

Este greu de stabilit un palmares, dar e posibil ca medalia credulitatii sa trebuiasca sa le fie acordata acelor belgieni care au postat mesaje de indignare si protest pe site-ul celui mai mare provider de internet din Belgia, Skynet, care pe 1 aprilie 2006 a anuntat, in cele trei limbi nationale, ca date fiind tensiunile crescande dintre flamanzi si valoni, umorul in public va fi interzis prin lege.

Specialistii ar putea insa argumenta ca marele premiu le-ar reveni de fapt americanilor care in 1998 au crezut anuntul publicat de catre lantul de restaurante fast food Burger King, prin care se facea cunoscuta lansarea unui hamburger pentru stangaci, conceput astfel incat ingredientele sa curga numai spre dreapta. (Ulterior, unii clienti au fost chiar auziti comandand: "Un hamburger normal, pentru dreptaci, va rog!".)

Se poate insa argumenta ca nimeni nu a depasit inventivitatea BBC-ului, care pe 1 aprilie 1957 a difuzat un reportaj in care puteau fi vazuti elvetieni care culegeau recolta de spaghetti, excelenta in acel an. Asa cum putea fi prevazut, multi telespectatori au telefonat intreband cum ar putea obtine si ei seminte pentru un arbore de spaghetti.

BBC-ul si-a depasit insa performanta, difuzand un reportaj despre migratia anuala a pinguinilor zburatori din Antarctica pana in jungla amazoniana.

In 1985, revista "Sports Illustrated" a scris despre povestea unui jucator de baseball care a reusit sa arunce o minge cu viteza de 270 km/ora si care ar putea sa joace la echipa New York Mets. Jucatorul Finch ar fi reusit sa ajunga la aceasta performanta dupa ce s-ar fi antrenat intr-o manastire tibetana.

In 1996, lantul de restaurante fast-food Taco Bell din America a anuntat ca a cumparat "Liberty Bell" din Philadelphia, simbol al independentei americane, pe care ar vrea sa il redenumeasca Clopotul Libertatii de la Taco, ceea ce a stirnit indignarea cetatenilor.

In anul 1977, ziarul britanic "The Guardian" publica un supliment de sapte pagini, pentru sarbatorirea celei de-a zecea aniversari a asa-zisei republici San Seriffe, situata in Oceanul Indian si compusa din mai multe insule. O serie de articole descriau arta si natura celor doua insule mai mari din componenta republicii, numite "Haute-Caisse" ("Lovele multe"- n.r.) si "Basse-Caisse" ("Lovele putine"- n.r.).

In 1992, radioul public american a anuntat ca Richard Nixon va candida la presedintie cu un nou slogan: "Nu am facut nimic rau si nu o sa fac nici data viitoare". Nixon era chiar imitat la radio si spunea acest lucru intr-un spot publicitar.

In 1998, in publicatia "Noii mexicani in slujba stiintei si a adevarului" a aparut un articol care spunea ca statul Alabama a schimbat, in urma unui scrutin, valoarea numarului Pi, din 3,14159, in 3,0, atribuindu-i "o valoare biblica".

In 1995, revista "Discover" anuntase ca un biolog renumit, Aprile Pazzo, a descoperit specii noi in Antarctica, printre care un animal al carui cap, cu un craniu plat, se putea incalzi si putea astfel sa strapunga gheata in viteza, tehnica folosita pentru a vina pinguini.

In 1976, astronomul britanic Patrick Moore a anuntat la radio ca, la ora 9.47, pe 1 aprilie, se va produce un eveniment exceptional, planeta Pluto va trece in spatele lui Jupiter. Aceasta noua aliniere a planetelor urma sa schimbe gravitatia pe Terra. Moore le-a spus ascultatorilor ca, daca la ora respectiva vor face salturi, vor avea impresia ca plutesc. Mai multe persoane au sunat la postul de radio ca sa spuna ca au avut aceasta senzatie.

Cea mai palpitanta legendă a monstrului din Loch Ness a fost detronată de o mărturisire. Cea mai cunoscută fotografie a creaturii, datînd din 1934, momeala care a făcut pe toată lumea să creadă în existenţa unui monstru în lacul scoţian, s-a dovedit un fals. 60 de ani mai tîrziu, pe patul de moarte, Christian Spurling, prietenul autorului, a recunoscut că Nessie era de fapt de cauciuc. Totul fusese o farsă pe care o pusese la cale împreună cu colonelul Robert Wilson, cel care fotografiase monstruleţul pentru a pune pe jar presa.

La fel s-a întîmplat şi în cazul autopsiei extraterestrului de la Roswell, filmată de Ray Santilli. Producătorul a mărturisit că filmul era o făcătură, dar numai după ce s-a umplut de bani din vînzarea lui. N-ar fi recunoscut dacă nişte ochi atenţi n-ar fi descoperit că extraterestrul era încheiat la gît cu un fermoar made... in China.

Nici Yeti n-a scăpat nepăcălit. Mai bine zis, amatorii de întîmplări inexplicabile au fost fraieriţi cu legenda maimuţei uriaşe nord-americane. După moartea lui Ray Wallace (în 2002), s-a aflat cum acesta imprima în noroi labele gigantice, iar în rolul lui Big Foot din scenele surprinse pe peliculă a jucat soţia acestuia.

Presa a reuşit de-a lungul timpului să facă farsele cele mai multe şi mai reuşite. Unele însă, cu voia sau fără voia jurnaliştilor, au fost de-a dreptul macabre.
Dramatizarea radiofonică a piesei „Războiul lumilor“, în lectura lui Orson Welles, a creat panică în America anului 1938. Ascultătorii au crezut că e o emisiune de ştiri care anunţa invazia marţienilor. Şase milioane de oameni şi-au părăsit casele ca să nu fie prinşi de invadatori. A fost o reacţie neprevăzută, scăpată de sub control.

La 31 martie 1940, Institutul Franklin din Philadelphia, SUA, a dat publicităţii un comunicat prin care anunţa că a doua zi va veni sfîrşitul lumii. Radio KYW a transmis: „Cele mai mari temeri ale noastre privind sfîrşitul lumii sînt confirmate de astronomii de la Institutul Franklin. Mîine, la ora 15:00, vine apocalipsa. Nu e o păcăleală de 1 aprilie“. Panica a luat sfîrşit abia după ce astronomii au negat teribila predicţie. Autorul farsei, ofiţerul de presă al Institutului Franklin, William Castellini, a fost demis.

Singurul post de televiziune din Suedia, emitea alb-negru în 1962. La 1 aprilie, Kjell Stensson, şeful departamentului tehnic, a apărut la ştiri anunţînd că, erau în posesia unei tehnologii care permitea telespectatorilor să vadă color dacă puneau în faţa ecranului o folie de celofan colorat. A doua zi, nu se mai găsea în toată Suedia o coală de celofan. Prima emisiune în culori a fost transmisă în Suedia opt ani mai tîrziu, dar tot pe 1 aprilie.

Tot presa este de vină şi pentru alte farse, mai mult sau mai puţin nevinovate. Radio BBC îi sfătuia pe oameni în 1957 să cultive macaroane în borcane, fiindcă aşa făcuseră şi elveţienii şi obţinuseră o recoltă senzaţională. În 1980, tot britanicii au căzut în plasa jurnaliştilor de la BBC, luînd de bună ştirea că istoricul ceasornic mecanic devine electronic, pentru a ţine pasul cu timpurile moderne.

În 1994, postul american National Public Radio anunţa că toţi cei care îşi vor face un tatuaj cu Coca Cola vor primi un discount de 10% pe viaţă pentru orice produs cu acest logo. La adresa http:// www. snopes.com/humor/mediagoofs/cnnobits.asp, puteţi găsi o farsă macabră comisă de un celebru site de ştiri. Pe 16 aprilie 2003, www.cnn.com a publicat necrologul vicepreşedintelui Richard „Dick“ Cheney, aflat la acea oră în viaţă. CNN şi-a cerut scuze faţă de înaltul demnitar, precizînd că farsele erau pregătite pentru alte personalităţi proeminente aflate în viaţă la acel moment: Ronald Reagan, Bob Hope, Fidel Castro, Pope John Paul II, Nelson Mandela, Gerald Ford.

Revista New Mexicans for Science and Reason publica în 1998 un articol în care anunţa că autorităţile statului american Alabama intenţionează să schimbe valoarea numarului Pi din 3,14159 în 3,0. Autorităţile au fost bombardate cu scrisori şi telefoane de protest din întreaga lume.

În 1998, un ziar argentinian a anunţat că Diego Maradona a încheiat un contract cu clubul Spartak-Moscova, pentru şase milioane de dolari, farsă ce a şocat milioane de fani.
Agenţia Itar-Tass a făcut şi ea o farsă în 1996, rămasă de pomină. A anunţat că s-a început fabricarea de grenade de mînă încrustate cu diamante, pentru ca victimele să sfîrşească într-un cadru mai luxos.

Associated Press şi-a păcălit colegii de breaslă în 1983 anunţînd că împăratul Constantin a creat Ziua Păcălelilor. Ştirea a fost preluată de mai toate ziarele americane.
Irish Times glumea în 1995, scriind că proprietarii parcului Disneyland negociază cu guvernul rus pentru a cumpăra cadavrul lui Lenin.

În 1982, Daily Mail anunţa că toate angajatele trebuie să fie controlate de sutien pentru a face dovada că nu poartă catarame care blochează semnalele radio-tv, catarame intrate pe piaţă recent şi care produceau mari pagube instalaţiilor tehnice.

În martie 1997, Internetul a fost inundat de pozele unei zîne pe care un trecător a descoperit-o pe cînd se afla la plimbare în zona Derbyshire din Marea Britanie. Site-ul a avut zeci de mii de vizitatori în numai cîteva zile. Pe 1 aprilie, autorul farsei, Dan Baines, a mărturisit că nu există nicio zînă, a vrut doar să încurajeze oamenii să creadă în minuni.

La începutul anului 2008, pozele „înainte“ şi „după“ ale unei femei care făcuse o cură de fructe ale palmierului Açaí împînzeau internetul. Farsa a fost demascată de către proprii creatori pe 1 aprilie, după ce vînzările la fructul-minune atinseseră cifre record.

Călătoria pe Lună a echipajului Apollo în 1969 este pusă sub semnul întrebării. Adepţii teoriei conspiraţiei sînt convinşi că totul e o imensă păcăleală fabricată pe platourile de filmare. Ei aduc argumente dintre cele mai meticuloase: steagul nu poate flutura pe Lună, pentru că nu există vînt în lipsa atmosferei, modulul greu de cîteva de tone nu s-a afundat în sol mai mult de 1 centimetru, în timp ce bocancul lui Armstrong a lăsat urme adînci, în casca astronautului se zăresc lumini şi alte amănunte care scapă ochiului unui nespecialist.

Scriitorul Dan Brown s-a lăsat păcălit • În anii ’60 un individ numit Pierre Plantard s-a dat drept urmaş al Merovingienilor, drept pentru care a cerut tronul Franţei. El susţinea că aparţine unei organizaţii secrete numite Prioria Sionului care are drept scop protejarea secretului descendenţei lui Iisus Christos. Experţii au demonstrat că documentele lui Plantard sînt nişte falsuri. Dar Dan Brown a muşcat momeala şi, ferm convins că Iisus s-a căsătorit cu Maria Magdalena şi au avut urmaşi în Franţa, a scris o carte care a păcălit o întreagă planetă!?

Un parfum, o excursie...

2009-10-23T23:37:00.000+03:00

Un parfum, o excursie…

ibmartin

Un tânăr simpatic şi decent îmbrăcat se plimba de colo- colo în zona hotelului Intercontinental din Bucureşti, la un moment dat, tânărul vede o domnişoară înaltă, uscată, nu prea frumoasă, spre care prinse a alearga disperat.

— Domnişoară, domnişoară, iertaţi-mă că vă deranjez…
— Dar nu este nici un deranj, îl contracară aceasta, măsurându-l din cap până-n sandale.
— Putem sta un pic de vorbă? Vă răpesc doar un minut!
— De ce doar un minut?, întrebă domnişoara, zâmbind complice.
— Pentru că eu, în general, sunt foarte rapid.
— Dar asta nu este bine, domnule! În chestii de genul acesta trebuie să ai răbdare... Preludiul este foarte important...
— Nu, că răbdare am. Iar despre preludiu, nici nu ştiu de când n-am mai fost la un concert! Cred că un preludiu de Bach ar fi o idee interesantă.
— Bine, că ai răbdare, că Bach s-a dus de mult! Vreau să-ţi spun, înainte ca dumneata să mă întrebi ceva, că azi-dimineaţă, Nety Sandu, de la ProTv, mi-a prezis că voi avea o întâlnire care s-ar putea să-mi schimbe viaţa...
— Fantastic! Şi câtă nevoie este de oameni de acest tip în societatea noastră! Care să previzioneze, să fie predictibili... Pe care guvernul să se bizuie!
— Gând-la-gând. Acum e rândul dumitale!
— Domnişoară, doream să vă întreb dacă vă place să frecventaţi discotecile şi cluburile de fiţe?
— Oau! Mă mai întrebaţi, răspunse plină de efuziune, lăsându-şi capul pe spate.
— Parfumurile scumpe, de firmă, vă plac?
— Ce întrebare! Cred c-a fost retorică, mai adăugă tânara, cuprinsă de un optimism aproape contagios. Tremura toată, iar privirea îi era umedă, semn că nu mai era mult până la plâns. Păşeau unul lângă celălalt. Părea că este gata să se producă un coupe-de-foudre1.
— Vă place să voiajaţi cu avionul?
— Enorm, spuse şi se îmbujoră din cap până-n genunchi, dându-şi ochii întruna peste cap, în timp ce, cu fruntea, din prea mult elan, lovi zdravăn un stâlp de iluminat stradal.
— O excursie, să zicem la New York, via Paris, v-ar crea plăcere?
— Mai în-în-încape vorbă, bâigui cu respiraţia sacadată, într-o stare vecină cu orgasmul.
— Mulţumesc, vă mulţumesc din suflet! Dacă aţi şti de când v-aştept!
— Daaaa...
— Da! Pentru că fac un studiu pentru Institutul Naţional de Statistică şi de o oră nu s-a mai oprit niciun fraier să-mi răspundă...
— Uuuă, nesimţitule! Asta-i hărţuire sexuală, să vină Poliiiţiaaa... Comunitaraaa... Al dracului, cu preludiul lui!

2009-10-23T23:18:00.000+03:00

Accident auto!

ibmartin

Undeva în Bucureştiul anului 2009, toamna, în casa unui politician când de stânga, când de dreapta, câteodată şi de centru - de centrul capitalei -, sună telefonul!

— Alo, da, o voce mieroasă sparge monotonia vilei imense din cartierul Primăverii.
— Doamna Stănescu?
— Da! Spuneţi!
— Doamna Stănescu, sunt doctorul Florescu de la
Spitalul de Urgenţă Floreasca...
— Ce coincidenţă!
— Unde?!
— Între dumneavoastră.
— Între mine şi...
— Între dumneavoastră şi spital. El Floreasca, dumneavoastră
Florescu... Sper că nu este vreo legătură?!
— Ce legătură, doamnă!? Mă rog!
— Aşa, şi?
— Doamna Stănescu, dumneavoastră sunteţi soţia dom- nului Aleodor Stănescu - Pârjol?
— Pârjol, da! Că pe unde trece... Dar s-a întâmplat ceva?
— Doamnă, soţul dumneavoastră a fost adus la noi la
Camera de Gardă...
— De către cine? Sper că nu a fost iar cu matracuca aia de la Romantica Tv...
— A fost adus cu Ambulanţa, doamnă, iar targa era doar pentru un loc. Single.
— Aoleu! Sper că nu este grav!?
— Dar mai bine luaţi o maşină şi veniţi până-aici!
— OK, doctore! Vin imediat, îmi doresc să nu fie ceva excesiv de grav...

Doamna coboară în stradă, relativ repede, după circa două-trei ore, se urcă în primul taximetru şi descinde la Spitalul de Urgenţă. În faţa sălii de triere de la Camera de Gardă doctorul Florescu o întâmpină nervos, dar şi plin de compasiune.

— Sărut mâinile, doamna Stănescu! Sunt medic Florescu, doctor în traumatologie şi ginecologie.
— Şi ginecologie!?
— Şi. Soţul dumneavoastră a avut un accident.
— Ce fel de accident?
— Auto. Era în zona Pieţei Iancului şi se uita după co- loana prezidenţială când, din neatenţie...
— Băsescu...
— Nu, doamnă, soţul dumneavoastră, a alunecat pe un cotor de măr...
— Aoleu, de măr!
— E recesiune, doamnă. Asta are lumea, asta aruncă. Ionatan! Cum spuneam, a căzut, lovindu-se grav în zona temporală.
— Zona asta este tot în Piaţa Iancului?
— Nu! E la cap.
— Aha, ciudat!
— Doamna Stănescu, vă rog să vă aşezaţi!
— În ce poziţie?
— Pe scaun, doamnă!
— Mulţumesc! Dar spuneţi-mi degrabă, că nu mai rezist!
— Doamnă, soţul dumneavoastră a suferit, pe lângă lovitura de la cap, şi un grav traumatism la bazin...
— N-aţi spus că era în Piaţa Iancului?! Cum a ajuns la piscină?!
— Nu, doamnă, este vorba, mai pe înţelesul dumneavoastră, despre grupul de oase care se află, oarecum, la mijlocul sche- letului uman, oasele coxale...
— În zona curului, adică.
— Exact.
— Dar spuneţi-mi, că m-a luat cu transpiraţie şi intru-n fibrilaţie!
— Soţul dumneavoastră are fractură de bazin şi, pe lângă asta, s-a mai ales...
— Ce bine, că avea nişte emoţii că nu va mai fi ales în noua legislatură! Acum şi cu uninominalul ăsta...
— Adică, s-a mai ales şi cu alte traumatisme. Este vorba despre o fractură a coloanei între vertebrele L4 şi L5...
— L4 şi L5! Ce-i asta?! Mutare la şah, că lui îi place şahul! Mie îmi spune regina Margot...
— Doamnă, soţul dumneavoastră nu va mai putea să se mişte, să se dea jos din pat şi va trebui să aveţi grijă de el, să-l întoarceţi din oră în oră, când pe o parte, când pe alta...
— Ca pe omletă. Sau ca pe clătite.
— Mă rog!
— Ca să se rumenească pe ambele părţi.
— Nu, ca să nu facă pneumonie.
— Pneumo... Mă rog, ţine mult chestia asta, că am bilete la „Aida“ de Verde?
— De Verdi, doamnă. Giuseppe Verdi1, mă rog! Da, este de durată.
— Altă zi nu şi-a găsit. Nu pot să vin mâine?
— Doamnă, situaţia este gravă, iar dumneavoastră...
— Aoleu şi vai de mine, femeia începu să plângă în hohote.
— De asemenea, va trebui să-i puneţi baveţica, să-l hră- niţi cu linguriţa şi să-l ştergeţi la gură pentru că riscă să se murdărească...
— Să murdărească patul conjugal!? Macramé-ul de la mama, rosti oripilată, trăgându-şi palme peste şuviţele ei proaspăt călcate cu placa.
— Este complet paralizat, nu-şi mai poate mişca nici măcar un deget, iar din această cauză trebuie să-l ajutaţi să-şi satisfacă necesităţile, să-l ştergeţi la...
— Oh, nuuuuu! Oare cât timp voi pătimi aşa?!
— Toată viaţa, doamnă! Toată viaţa, repetă doctorul cu o oarecare satisfacţie!
— Toată viaţa, domnule, îngăimă, tremurând din tot corpul. Brusc, se ridică de pe scaun, îşi aruncă mâinile-n părul frumos stilizat, împrăştie câteva extensii prin cabinet şi leşină teatral în braţele doctorului.

Doctorul reuşeşte cu greu să o prindă, la cele peste o sută zece kilograme ale doamnei, şi să o repună, cu ajutorul a trei brancardieri, pe scaun. O asistentă aduce un lighean cu apă de la robinet pe care medicul i-o aruncă doamnei în faţă.

— M-aţi scuipat?!
— Nu, doamnă, sunt lacrimile dumneavoastră!
— Ce mă fac eu de-acum?! Sunt distrusă. Dis-tru-să. Sută la sută, ca în emisunea lui Robert Turcescu...
— Haideţi, doamnă, c-am glumit, ce dracu’! Soţul dumneavoastră a murit...

2009-10-23T22:59:00.000+03:00

Noapte de vară

de i.b.martin

Mişunam.
Seară. O seară înnourată.
Nu-mi găseam locul.
Stătea să plouă de vreo trei zile. Cine ştie ce fronturi atmosferice se tot învârtoşau prin înalturi!
Iau un ziar. Ce să citesc?! Poze cu femei goale! Şi pline! Să citesc despre scandaluri, cu iz de high-life, între „bumbalurinele“ aşa-zis vedete?!
Tabloidizarea presei este un fenomen care ne sufocă din ce în ce mai mult. Mintea, în special. Mercantilul în straie de greaţă... Trusturile care duc o viaţă duplicitară din punct de vedere publicitsic. Marile trusturi tipăresc în tandem presă de tip quality cu presă de tip tabloid. Mai servesc şi nişte interese... L-am aruncat. Cineva m-a strigat că mi-a căzut ziarul, m-am făcut că n-aud.
Aveam chef să mă plimb.
Un parc. Intru. Părea că aleile luaseră locul pajiştilor cu iarbă.
Este luni noaptea. Parcul, eminamente gol. Cu câteva excepţii: eu şi câţiva câini de pripas. Câinii se iau după mine. Mă încearcă. Mă amuşină. Mă întorc către ei şi, cu voce caldă, le plâng de milă. În momentul acela un căţelandru bălţat se culcă pe spate, iar un altul, mai negricios, vine lângă mine şi începe să se gudure la picioare.
Biete suflete în căutare de afecţiune şi de stăpân.
M-am aşezat pe o bancă şi am început să le vorbesc.
Cu câtă duioşie se uitau în ochii mei bietele animale. Acei câini fără vină. Câte speranţe îşi puneau în mine. Şi dacă au văzut că nu am să le dau ceva de mâncare, au început să se alerge în jurul meu. Să mă ignore.
Privindu-i aşa, un minut-două, poate zece... cred că am aţipit!
Lătratul viguros al câinilor m-a trezit instantaneu. La timp, pentru că în spatele meu, uitându-mă înspre direcţia în care lătrau şi se agitau câinii, am văzut un ins care venea cu o scândură mare, gata sa mă pocnească. Prietenii mei canini îşi făcuseră datoria, doar pentru cele câteva cuvinte rostite din compasiune.
L-am privit lung, ridicându-mă pe jumătate. A lăsat scândura jos şi m-a întrebat dacă nu am o ţigară! Tertipul îmi suna cunoscut. N-aveam!
S-a aşezat lângă mine. Ofta şi se scărpina energic în cap.
Insul avea un păr mare, şaten şi uşor cârlionţat. Părea o coamă de leu. De leu murdar. Pe umeri îi atârna un parpalac, un fel de fulgarin jegos şi crăpat pe la mâneci.
Tuşea des. Mă privea când şi când, vrând parcă să vadă dincolo de mine. Încerca oare să deschidă un dialog?!
Îl priveam suspicios.

― De mult, pe aici prin parc?, mă întrebă, tuşind puternic.
― Am coborât să iau aer.
― În seara asta, parcă e mai cald. Şi, mai stai?
― Foarte puţin.
― E bine.
― De ce este bine?!, l-am întrebat mirat.
― Pe banca asta dorm eu în nopţile de vară...

Noaptea-ncet, ticnit se lasă -Poezie, sau destin -Luna urcă, somnoroasă,Vino, vin!
Este linişte, răcoare,Codrul e de farmec plin -Pe sub teii încă-n floare,Poezie, sau destin.
În suavele parfumePoezie, sau destin -Ori pe unde-ai fi în lume,Vino, vin!
Îngerii deasupra noastrăVor cânta un imn divin -Ah, ce clară noapte-albastră,Poezie, sau destin.

― George Bacovia[1], Noapte de vară...
― Bravo! Ai citit ceva poezie.
― Să înţeleg că dormiţi aici pentru că nu aveţi casă?!
― Ha-ha-ha! „Poezie, sau destin.“
― Îmi cer scuze, încerc eu să o dreg repede.
― Păi, dumneata, crezi că o fac din pasiune?! Masochist? Nu, taică. Nu. Homeless, cum spuneţi voi astăzi.
― Îmi pare rău! Nu am vrut să vă...
― Nu-i nimic. M-am obişnuit, mai adăugă, în timp ce, cu ambele mâini, începu să se scarpine energic. Cu păduchii nu prea mă obişnuiesc, imediat am luat distanţă.
Stai liniştit! Stai liniştit! S-au obişnuit cu jegul meu. Le place. De aici nu mai pleacă ei. Ce să facă la dumneata!? La mine stau ca la Hotel Ritz. Cinci stele, all inclusiv, avea umor bătrânul. Trist. Făcea haz de necaz.
― Îmi pare rău, nu am nimic de mâncare, dacă aş...
― Nu-i bai! Am primit nişte colivă şi am mai găsit câte ceva pe la tomberoane. Am fost primul. Că dacă veneau jivinele astea nu mai apucam nimic. De-aia ţin scândura asta cu mine: să ma apăr.
― Nu vă este frică de microbi, de bacterii?
― În fond ce sunt acestea? Sunt nişte biete forme de viaţă! Microscopice, dar viaţă!
― Mda, bag mâna în buzunarul de la piept şi scot o bancnotă! Uite, aveţi aici 50 de lei.
― Noi?
― Da, noi.
― Adică, 500.000 vechi?
― Da! N-am mai mult.
― Să fie primit! Ai pe cineva plecat pe lumea ailaltă?
― Cine nu are!?
― Atunci, bogdaproste!, luă bancnota, o trecu pe sub bărbie şi o băgă în parpalac. Dumitale îţi place Brahms, mă întrebă fără nicio legătură cu ceea ce discutaserăm până atunci. Johannes Brahms, compozitorul. Născut în 1833, la Hamburg şi decedat în 1897, la Viena. Viena, capitala muzicii.
― Brahms!?, făcui eu aproape siderat. Ce-are a face Brahms cu...
― Brahms, un romantic. Unul dintre cei mai romantici profesionişti, dacă aş putea să mă exprim aşa!
― Aveţi cumva...
― Un compozitor magnific, dar şi un interpert genial şi, cu toate astea, Brahms a putut să-i aducă lui Strauss cel mai frumos şi inimaginabil compliment venit din partea unui confrate genial, acela că ar fi renunţat la orice, la toată opera sa, dacă i-ar fi fost dat să compună valsul Dunărea Albastră. Ce compliment fabulos! Ce om, nu? Aşa-s geniile adevărate!
― Mda! Iertaţi-mă că vă întreb, aveţi vreo legătură cu muzica?
― Cu muzica! Muzica, tinere, mă privi încruntat, aproape că îmi venea să mă ridic şi să o iau la fugă. Muzica, tinere, l-am văzut cum se ridică, cum îşi luă o ţinută gravă şi cum începu să fredoneze ceva. Mmmm... Dansurile ungare, tinere. Ai ascultat vreodată?
― Am auzit despre...
― La Ateneul Roman, în 1970, când am interpretat la pian Dansul numarul 5 în Fa diez minor, o sală întreagă m-a aclamat. Au scris şi ziarele.
― Păi şi de ce...
― Să nu întrebi! Să nu întrebi. Nu te uita aşa, că nu sunt nebun! Sunt doar scârbit de tot şi toate. Am ales libertatea. Freedom! Paul McCartney – „Freedom“! Începu să fredoneze...
― Bine, dar condiţiile în care trăiţi?!
― Am ales libertatea. Sigur, alţii au aflat-o în occident. O altfel de libertate, pentru că poţi fi liber chiar şi într-o închisoare. Steinhardt[2], „par exampăl“! Liber în regatul minţii şi al cugetului. Eu am fost prea fricos. Mi-a fost teamă de Securitate. Şi, nu că mi-ar fi fost, dar mama, săraca, ea ce vină ar fi avut! Ai auzit, poate, cum se comportau ai lui Postelnicu?! Şef al Securităţii, într-o perioadă.
― Bine, dar bănuiesc că aveţi copii...
― Copii?! Da! Mi-aş fi dorit, dar iubita mea, prima şi ultima mea dragoste, o colegă, violonistă, pe care o iubeam ca un nebun şi căreia îi dedicam toate concertele mele, a rămas în Germania, spunând acestea oftă îndelung, după care prinse a tuşi din nou. Aveam senzaţia că o face intenţionat.
― Bine, de ce nu v-aţi dus după ea?
― A rămas în Germania cu un violonist, coleg cu noi şi el. După ce ea a fugit, nu am mai primit viză nici pentru Bulgaria
― Dar chiar nu aveţi pe nimeni?
― Casa, ca să-i demonstrez cât de mult o iubesc, o trecusem pe numele ei. A vândut-o înainte să fugă. Eu eram într-un turneu la Moscova cu Filarmonica din Iaşi.
― Ce să spun!?
― Dragostea, tinere, uneori, are gust de cucută. De otravă. Aşa a fost să fie.
― Dar, bine, ceva rude care să vă ajute, în van am întrebat pentru că bătrânul şi-a continuat povestea ca şi când nici nu m-ar fi auzit.
― Pe urmă a venit lovitura de rebeliune din ’89. Eram corepetitor la Conservator, dar de la un timp nu m-au mai primit. S-or fi redus posturile, cine ştie!? Nu mai aveam nimic.
― Dar rudele, am insistat eu.
― Rudele!? Dacă nu aveau ce să ia de la mine nu eram interesant. Un bătrân decrepit.
― Dar aveţi pensie şi vă puteaţi duce la un...
― Azil, nu? Eu, la azil! Tinere, se uită din nou urât la mine, dar de data aceasta nu-mi mai era frică. Eu m-am ataşat de Brahms. Cu Brahms nu poţi merge la azil! Ştii că prima
sa simfonie a fost considerată de Hans von Bülow[3] drept „a zecea a lui Beethoven“ . Un romantic, domnule. Prin excelenţă.
― Va compătimesc sincer!
― Nu ai de ce! Nu am datorii la stat, ci statul are datorii şi restanţe la mine. Am învins statul. Caracatiţa. Nu am datorii la nimeni. Nu sunt constrâns de nimeni şi nimic. Supărări? Da, supărări mai am. Atunci cand mă mai necajesc copiii, unii oameni care mă scot în viscol din holul blocului sau poliţiştii când mă gonesc de prin parc. Atât.
― Dar ăsta nu este un mod de a trăi, cred!
― Nu! Dar mi s-a facut scârbă de societatea asta în care fiecare încearcă să-l bage pe celălalt la fund pentru a mai lua o gură de aer. Sau o pungă cu galbeni. Ne înecăm cu toţii. Voi. Că eu, aici, pe tărâmul meu, pe tărâmul meu imaginar, sunt precum Alice în ţara minunilor. Îl priveam pe acel ins şi nu îmi venea să cred ce dialog purtam. Oare cu cine stăteam de vorbă? Dihotomia părea că disparuse. Eram, oare, pe aceaşi frecvenţă?!
― Este trist.
― Ce anume, tinere?
― Modul dumneavoastră de a trăi. De a refuza să ieşiţi la lumină. Mai ales că nu sunteţi un... Un neica-nimeni. Iertaţi-mă! Aţi fost solist, muzician, profesor la Conservator...
― Şi ce? Le iau după mine?
― Dar o baie caldă, un aşternut cred că v-ar prinde bine!
― O, da! Mă duc o dată pe lună la Baie. E una pe Griviţei, aproape de Liceul Bulgar. Lângă biserică. Mă duc acolo să mă mai lumesc. Să redevin boul din gloată. Dar revin cu plăcere aici. Aici nu am nevoie de paşaport biometric! Aici, sub cerul acesta apăsat. Trist, în aparenţă, dar dacă îl priveşti îi simţi nemurirea şi te mai înveseleşti un pic. Te crezi parte din el. Eşti mai aproape de Dumnezeire. Iar atunci când este senin îţi cauţi o stea, steaua ta, îţi muţi sufletul şi speranţele acolo şi îi urmăreşti vieţuirea până ce soarele, malefic şi lacom, o cuprinde în braţe şi ziua îţi distruge toate visele. De aceea ziua mă ascund. Ziua îmi arată urâciunea traiului diurn. Diurn şi macabru. Mă asculţi, tinere?
― Da, vă ascult!
― Una dintre cele mai frumoase piese pe care am interpretat-o la pian a fost Visul. Eduard Grieg[4] – Ein Traum. În germană „traum” este vis, la noi trauma este traumă. Am glumit. Este o lucrare pentru pian şi voce. O lucrare pe versuri de Friederich von Bodenstedt[5] în care leitmotivul este, ce altceva?, decât, dragostea! Leitmotivul ultimilor 5000 de ani. Un vis care devine realitate. Ca la afroamericanii din SUA: Obama. O lucrare în care emoţiile interpretării şi acum îmi trimit cuţite reci pe şira spinării. Pasiunea transpusă cu o subtilă tensiune. Persuasiune. Atingere angelică. Am interpretat pe un pianoforte fabricat de Stein[6]. Sculă, tinere! Virtuozitate. Arta mea interpretativă consta în eleganţă, supleţe şi precizie, în elemente bine măsurate, în claritate, totul fiind învăluit într-o atmosferă sonoră fină, plină de gingăşie... Oh, Doamne, ce mult am mai iubit pianul!
― Şi-atunci de ce aţi părăsit...
― Dragostea neconsumată, tinere. Dezamăgirea. Nu mi-am putut închipui că lângă mine pot fi oameni, vezi că le mai spun oameni, de genul acesta! Nu am crezut şi pace.
― Aceasta este lumea, maestre, i-am spus „maestre“, iar atunci când am rostit acest apelativ s-a uitat la mine cu un zâmbet trist şi a dat din cap a lehamite.
― Trece. Mă hrănesc cu aplauzele pe care le-am primit la atâtea şi-atâtea concerte. I-auzi! Auzi?
― Ce? Ce, fac eu surprins.
― Aplauzele! Sunt la al treilea bis. Da, ştiu că nu le auzi. Trebuie să evoluezi ca să le auzi. Să ai stil. Clasă. Mă aclamă lumea tinere, în momentul acela s-a ridicat în picioare pe bancă. A băgat mâna în parpalacul rupt, a scos bancnota de 50 de lei şi mi-a întins-o. Ia-o tinere, noi nu primim bacşiş! Noi facem artă. Arta noastră expiră prin toţi porii. Artă, de dragul artei.
Ascultă! Acum ma îndrept apoteotic spre finalul piesei.
Din poignet, tinere, fii atent, acesta este un staccato[7]! Îşi lasă capul pe spate.
Priveşte câtă lume îşi ţine răsuflarea!
Sunt la Filarmonica Regală din Londra. Herbert von Karajan este la pupitru. Doamne, este şi regina în lojă! Sviatoslav Richter este alături de mine, cântăm la două piane. Concert pentru doua piane de Johann Sebastian Bach... Lumea este în delir, privim unul la celalalt şi atacăm partea de final. Deasupra capetelor noastre, a celor doi pianişti, străluceşte puternic o aură. Regina este în picioare, publicul o priveşte înmărmurit, se ridică toţi... Da! Daaaaaaaaaaa..., mai spuse şi se prăbuşi aproape inert.
M-am ridicat repede. Spectacolul se terminase. Cortina unei lumi perverse căzu peste reprezantaţia maestrului. L-am ridicat şi l-am aşezat uşor pe bancă. Respira cu greutate.
― Să vă duc undeva, la un spital.
― Cine se uită la mine, reuşi să îngaime cu greu. Păţesc ca în „Moartea domnului Lăzărescu”, pe stil nou. Lasă asta! Ţi-a plăcut finalul?
― Da! Mai ales când regina s-a ridicat să vă aplaude.
― Ai văzut-o şi tu?
― Sigur! Eram în rândul cinci, răspunsei, încercând să-i fac jocul. Îmi devenise simpatic bătrânul.
― Dacă ai şti câţi colegi de-ai mei mă invidiază!? Parcă îi văd cum îmi aruncă iar cafeaua peste partituri. Îmi dezacordează pianul...
― Lume rea.
― Tinere, îţi mulţumesc! Uite, mâine, după miezul nopţii, mai ţin un concert. Mai am o singură invitaţie. La strapontină. Îmi pare rău, altceva mai bun nu mai am!
― Nu-i nimic, mă mulţumesc cu atât. Bine că am mai apucat.
― Te aştept, să nu mă dezamăgeşti!
― Maestre, totuşi, luaţi banii aceştia, pentru invitaţie!
― Mă jigneşti, tinere! Dacă este invitaţie asta înseamnă că nu costă nimic.
― Vă mulţumesc. Am uitat să facem cunoştinţă, încerc eu să-i aflu numele.
― Aici în parc, noaptea, numai eu ţin concerte. Sunt prim-solist. Vii, da?
― Maestre, plăcerea va fi de partea mea. Nu puteam refuza, cine ştie când mai aveam ocazia!?
― Mă bucur, tinere, că mai sunt oameni, ca tine, care iubesc muzica clasică şi care nu-şi uită artiştii. O naţiune fără artişti, este searbădă. Inodoră. Da fapt, ea nici nu există. Muzicienii, scriitorii, actorii, artiştii, în general, sunt partea ludică şi luminată a spiritului unei naţiuni. Te aştept, mai adăugă cu o voce stinsă. Tristă. Mă mira cât de ancorat în realitate era bătrânul, deşi trăia atât de izolat! Am iertat-o, simţi nevoia să mai spună.
― Pe cine aţi iertat, maestre?
― Violonista. Tinereţea, uneori, este ca un dar pe care anii puţini n-o pot susţine.
― Mda! Eu... am plecat. Bună seara, maestre!
― Ia şi câinii, că-mi strică liniştea! Concentrarea.
― Da, maestre, am fluierat şi i-am chemat la mine pe dulăii care, pe tot timpul reprezentaţiei, se aciuaseră într-un tufiş din spatele băncii.
M-am îndepartat uşor privind, când şi când, în urmă. Maestrul se întinsese pe toată banca. Murmura. Privea cerul şi fredona vreunul din concertele sale. Era fericit, acolo, în lumea lui. Cu steaua lui. Poate mult mai fericit decât noi în, aşa-zisa, lume reală!

Ajuns acasă, am adormit foarte greu. Uitasem de toate grijile mele şi ale pământului. Figura maestrului m-a bântuit toată noaptea. Avea ceva maiestuos, dar cald în ţinuta sa. Mă trimitea cu gândul la icoanele bizantine.
Dimineaţa m-am luat cu treabă şi până la urmă nici nu ştiu când a trecut timpul. A venit seara, obosit m-am aşezat într-un fotoliu în faţa teveului. Mă luase somnul. Când, m-am uitat la ceas, era trecut de miezul nopţii.
Maestrul!
Reprezentaţia!
M-am îmbrăcat în grabă. Am luat o sticlă de vin alb demi-dulce, o bucată de carne friptă, pe care am pus-o în folie de aluminiu şi direct la lift.
Parcul.
Banca din seara precedentă.
Aceaşi câini.
Aceaşi atmosferă.
Aştept.
Nimic!
Aştept.
Încep să-mi pierd răbdarea.
Câinii au simţit friptura şi-mi dau târcoale agitaţi.
Şi maestrul nu mai vine.
La un moment data aud paşi pe alee... Vai! Era doar un tânăr de la Poliţia Comunitară. Mult prea plinuţ pentru a putea alerga după un eventual infractor, am gândit imediat.
― Nu este prea tarziu, domnule, să staţi în parc?!
― Ba da, am încercat eu un sentiment de vinovăţie! Dar... Ştiţi, de fapt, seara trecută am cunoscut, aici în parc, un domn, spunea că a fost pianist...
― A, nebunul. Dom’ „profesor“!
― Da! Mă rog, eu nu aş spune că este atât de ne...
― A fost găsit azi-dimineaţă mort. Exact pe banca unde staţi dumneavostră, m-am ridicat ca electrocutat.
― Îl ştiaţi de mult?
― Da, am avut multe meciuri cu dânsul... Dar, acum s-a dus.
― Uite, adusesem o sticlă de vin pentru dom’ profesor, ia-o dumneata şi zi bogdaproste!
― Să fie de sufletul domnului profesor! Bogdaproste, luă sticla şi plecă.
― Seară bună, nu mă mai auzi. Am dezvelit bucata de friptură, am făcut-o bucăţi şi am aruncat-o câinilor. Spuneţi şi voi bogdaproste, pentru sufletul chinuit al unui artist!
M-am ridicat şi m-am îndreptat spre ieşire, câinii după mine. După ce m-am certat un pic cu ei, i-am convins să rămână în parc.
Ajuns în faţa intrării blocului meu, de undeva de la etajele superioare se auzea muzică. Semăna foarte tare cu ceea ce îmi fredonase bătrânul maestru cu o seară înainte. „Dansurile ungare“!
M-am dus cu liftul până la etajul zece şi am luat-o pe scări în jos pentru a găsi sursa acelor acorduri muzicale.

La etajul opt, chiar la apartamentul de lângă lift, o uşă, probabil împinsă de curent, se lovea întruna de prag. O perdea îngălbenită de vreme ieşea, când şi când, din cadrul uşii.
Şi muzica!
Nu erau niciun dubiu, era exact aceaşi piesă pe care o fredonase maestrul.
Uşa stătea întredeschisă. M-am şi mirat, mai ales la o oră atât de târzie!
Am bătut uşor... Nimic. Am dat perdeaua la o parte. Mă gândeam că nici nu avea cum să audă bătăile în uşă. Am apăsat pe butonul soneriei: nimic!
Intrigat, am împinş uşor uşa de perete. Păşeam cu teamă, dar curiozitatea mă împingea înainte. Tot înainte! Probabil către o infracţiune, gândeam...
― Da, tinere, auzind vocea m-am speriat îngrozitor. Dacă aş fi fost suferind cu inima eram dus. Îmi îndrept privirea spre direcţia de unde venise. O doamnă în vârstă, cu o pereche de ochelari cu ramă groasă maronie, stătea cufundată într-un fotoliu cenuşiu, ros de molii. Ai venit să furi? Era atâta candoare în întrebarea ei că aproape mă podidi plânsul.
― Iertaţi-mă, doamnă! Nu, nici prin gând nu mi-ar fi trecut, dar am auzit muzica... Această piesă şi...
― Am crezut că ai venit să furi! Oricum, n-ai mai avea ce. Doar pick-up-ul ăsta hodorogit cu care îmi alin ultimele zile. Dar voi, acuma, cu CD-uri, cu internetul...
― Dar muzica aceasta, doamnă... Am ridicat privirea, instinctiv, ceva nu-mi dădea pace, simţeam ca o apăsare în plexul solar. Pe peretele din dreapta era o fotografie alb-negru înrămată, luminată de o veioză cu abajurul spart. Din fotografie, un bărbat, destul de tânăr şi arătos, mă fixa melancolic.
― Îţi place muzica, tinere?
― Ddddoamnă, eeu...
― Eşti bâlbâit?
― Nu, doamnă! Scuzaţi-mă!
― Hei! Dar, acum dacă tot ai intrat, ia loc! Priveşti la poza aceea!? Este, adică a fost marea mea dragoste... Ce auzi dumneata acum, el este, cântă la pian unul dintre „Dansurile Ungare“ ale lui Brahms.
― Nu se poate, îngăimai eu. Şi-mi spun în gând: tânărul acela din tablou este maestrul. Nu se poate, doamnă!
― Cum să nu se poată, tinere! Scrie şi pe disc. Voi ascultaţi acum pe CD-uri din alea... El nu a mai apucat, săracu! Inima îmi bătea să-mi sară din piept. Aşa o coincidenţă!? Fantastic!
― Dar ce s-a întâmplat, reuşesc să articulez.
― Poveste lungă, domnule. Lungă şi urâtă. Ei, na, acum dacă tot ai invadat capela asta, am să-ţi spun, pe scurt, deşi nu te cunosc, făcu o scurtă pauză. Stai aici pe scară?, dar nu mai aşteptă răspunsul. Eram amândoi colegi la Filarmonica George Enescu, el era unul dintre cei mai promiţători pianişti ai Europei. Cu o tehnică admirabilă. Căutat şi dorit de marile filarmonici ale lumii. Un pianist fantastic... Eram ca şi căsătoriţi. Nesăbuit, suflet de artist, ca semn al iubirii ce-mi purta şi-a trecut apartamentul pe numele meu...
― Senzational!
― Senzational, zici? Într-adevăr, ce bărbat ar mai proceda astăzi aşa? Iar eu, el nu avea de unde să ştie, pe vremea aceea îmi desfăşuram activitatea ca agent acoperit al Securitatii lui Ceauşescu, eram în misiune. A trebuit să vând casa, din bani, jumate mi-a luat securitatea, iar eu trebuia să „fug“ în Germania. Tot în misiune. Trebuia să pătrund în cercurile intelectualilor... La postul de radio Europa Liberă! Nestor Rateş, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca etc.
― Secu...
― ‘Ristă, da! Alte vremuri, tinere. Absolvisem Şcoala de Ofiţeri de la Băneasa, dar cum făcusem de mică vioara... Mă rog, vremuri tulburi. Iar dupa ‘89, m-am repatriat. Mi s-a dat acest apartament şi-mi plâng de milă.
― Dar nu aţi încercat să-l găsiţi? Dumneavoastră, adică, securitatea, aveaţi instrumente.
― Ba da, dar nu am vrut să apelez la foştii mei colegi. Astăzi, mulţi dintre ei mari oameni de afaceri... Eram scârbită. De mine în primul rând. L-am căutat o vreme. Am întrebat la Filarmonică. Nu ştia nimeni nimic despre el, nici măcar dacă mai era în viaţă!
― O adevarată dramă, doamnă!
― Avatarurile tinereţii, stimate domn. Mi-am spus atunci ca îmi fac datoria faţă de ţară. Nu ştiu dacă poate fi o scuză tinereţea! Asta era meseria pe care mi-o alesesem. Citisem prea multe romane poliţiste. Spioni, enigme rezolvate, tehnică avansată... Mi-a plăcut. Visam să-mi apăr ţara. Şi aşa am ajuns să ma duc la... Tatăl meu fusese ofiţer de armată, probabil că şi de-aici. Plus mirajul uniformei. Da, ştiu, nu este o scuză.
― Şi cu... pianistul?
― O să-l ascult până ce Dumnezeu mă va lua şi mă va duce să ma întâlnesc cu el. Să-mi dea şi mie o stea mică, acolo, să stau în umbra stralucitoarei lui stele, cea a iubitului meu. Iar dacă el mai trăieşte, oricum, sper să ne întâlnim acolo, cândva. Voi avea o eternitate la îndemână pentru a-mi cere iertare.
― Doamnă, eu, cu permisiunea dumneavoastră... Eram tulburat şi simţeam că nu mai rezist mult pe acel fundal sonor al „Dansurilor Ungare“. Simţeam că mă sufoc. Şi povestea aceasta. Devenisem, dintr-o dată, confuz. O clipă l-am văzut pe bătrân, cocoţat pe bancă, dirijând... După care mă privea din nou din fotografie.
― Du-te, tinere! Du-te! Aici nu mai este nimic de făcut. Eu doar aştept marea întâlnire! Du-te şi mergi sănatos! Iar de va fi să cunoşti iubirea... De va fi să o întâlneşti... Du-te, tinere, mergi şi aruncă-te cu toata puterea în mrejele ei! Nu lăsa pe nimeni şi nimic să-ţi îngrădească sentimentele. Alt sentiment mai frumos decât iubirea nu există pe lume.
― Mulţumesc de sfat! Noapte bună, doamnă!
― Bine spus: „noapte bună“!
― Sărut mâna, am ieşit cu spatele, privind când la poza din rama care stătea să cadă, când la doamna din fotoliu. La fel de obosită sau, mai degrabă, plictisită de viaţă. De sine. Oare aveam dreptul să-i zgândăr trecutul, aminitirile!? Să-i spun că iubirea vieţii ei a respirat acelaşi aer cu ea, că a trăit doar la câţiva paşi distanţă! Că au şi trecut unul pe lângă celălalt! Cine ştie!? Probabil s-au şi atins!? Poate coliva pe care maestrul o mâncase...
E târziu în noapte. Stau aşezat pe trepte şi nu-mi revin.
Doamne, ce poveste! Viaţa...
Aş fi vrut să povestec cuiva tot ce mi se întâmplase, tot ce trăisem în aceste două zile.
S-ar putea face chiar un scenariu de film.
Doar este vorba despre Brahms.
Şi despre o stea...
Despre o stea ce-a strălucit într-o noapte de vară.

[1] Pe numele său real: George Andone Vasiliu, (n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957, Bucureşti), s-a spus iniţial că este un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că îşi depăşise cu mult epoca, aparţinând, mai degrabă, poeziei române moderne. Criticul George Călinescu catalogându-l chiar ca neosimbolist. Volume: Plumb, Bucureşti, 1916; Scîntei galbene, Bacău, 1926; Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926; Poezii, Bucureşti, 1929; Cu voi..., Bucureşti, 1930 ş.a.

[2] Nicolae Steinhardt (n. 29 iulie 1912 - d. 30 martie 1989) scriitor, publicist, critic literar şi jurist român, originar din Pantelimon, judeţul Ilfov. De origine evreiască, s-a convertit la religia creştină ortodoxă în închisoarea de la Jilava, îşi va lua numele de fratele Nicolae, şi se va călugări după punerea sa în libertate. Autorul unei opere unice în literatura română, Jurnalul fericirii. Steinhardt a urmat cursurile Liceului Spiru Haret, unde i-a avut colegi, printre alţii, pe Constantin Noica, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Haig Acterian, Alexandru Paleologu, Dinu Pillat etc.
[3]Hans von Bülow, 1830-1894, dirijor, pianist, compozitor, pedagog şi critic german.

[4] Edvard Hagerup Grieg (n. 15 iunie 1843 Bergen - d. 4 septembrie 1907 Bergen), compozitor şi pianist norvegian. Edvard Grieg este cel mai de seamă muzician din şcoala naţională norvegiană şi unul din reprezentanţii de frunte ai muzicii romantice europene.

[5] Friedrich Martin von Bodenstedt (1819-1892), scriitor şi traducător german.
[6] După inventatorul pianului, Bartolomeu Cristofori, care a creat în 1698 un mic clavecin cu ciocănele, iar în 1710 primul pian, J. A. Stein a fost cel care a adus importante inovaţii în construcţia pianelor, în anul anul 1789 inventând pedala pianului.
[7] lb. it.; parte dintr-o compoziție muzicală executată în mod sacadat.